Isprăvile de legendă ale lui Vasile cel Mare, un haiduc fără egal. Cum le-a făcut zilele negre asupritorilor habsburgi

În zona montană a judeţului Neamţ circulă şi în zilele noastre legende şi balade despre Vasile cel Mare, haiducul care s-a făcut cunoscut prin faptele sale de vitejie la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Personajul a fost pomenit şi în scrierile lui Sadoveanu sau Alecu Russo.

Vasile cel Mare face parte din galeria haiducilor despre care bătrânii îşi mai amintesc şi acum, chiar dacă faptele sale au avut loc cu mai bine de două secole în urmă. Sursele istorice sunt destul de sărace atunci când vine vorba despre acest personaj pomenit în folclorul din zona comunei Grinţieş şi în scrierile lui Mihail Sadoveanu şi Alecu Russo. Profesorul Daniel Dieaconu, doctor în istorie, i-a acordat o atenţie specială lui Vasile cel Mare în lucrarea „Tâlhăria şi haiducia la români. Jefuitorii cu arme”, unde apar referinţe documentate despre isprăvile acestui personaj. În lucrarea amintită, istoricul spune că Vasile cel Mare se făcuse cunoscut la sfârşitul veacului al XVIII-lea în munţii Neamţului şi Sucevei, haiducul fiind de loc de undeva din zona Vatra Dornei. Supranumele de „cel Mare” era dat de săteni după statura sa impozantă. „Dacă în documentele vremii nu apare, este prezent însă în creaţii populare, în balade sau în piese de teatru livresc, unele edite, dar şi unele inedite (le-am putut afla de la bătrâni de pe valea Bistriţei sau în caiete de însemnări ale învăţătorilor şi preoţilor)”, arată profesorul Dieaconu. 

Tradiţiile despre bandele de haiduci se păstrează şi acum la Grinţieş 

Tradiţiile despre bandele de haiduci se păstrează şi acum la Grinţieş

Citeste mai mult: adev.ro/o3plx5

 

O tradiţie a obştii evreieşti din Târgu-Neamţ arată că Vasile cel Mare era de meserie tâmplar (stoler). El ar fi ridicat pe la 1792 sinagoga de lemn din oraşul de la poalele Cetăţii Neamţ, dar mai târziu, luând calea codrului, a devenit „spaima ovreilor”. Toată vara-n Grinţieş Şi iarna stoler la Ieşi” - cântec popular aflat dintr-un sat de la poalele muntelui Grinţieş Cum a transformat haiducul "Stânca Dracului" în Piatra Teiului Vasile cel Mare apare în scrierile lui Alecu Russo şi în povestirile lui Mihail fiind prezentat drept haiducul justiţiar. Călător în munţii Neamţului, Russo a scris la 1839, nu la mult timp de perioada în care trăia haiducul, legenda stâncii Pietrei Teiului. Povestirea spunea că însuşi Scaraoţchi ar fi desprins stânca din vârful muntelui Ceahlău şi ar di aruncat-o în Bistriţa ca să-i blocheze cursul şi să înece oamenii. „A fost odată în munţii noştri un voinic între voinici, groaza graniţelor, ispravnicii, zapcii, cazacii şi toţi ciocoii îi ziceau hoţ, iar ciobanii îi ziceau Vasile cel Mare. După ce Vasile cel Mare (pe capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de puşcă cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat şi pustia câteva sate ungureşti la graniţă, după ce spărgea vreo mănăstire şi dobora cu baltagul lui ascuţit pe vreun cazac încăpăţânat, venea cu tovarăşii săi aici lângă piatra asta şi se luau la întrecere să vadă cine a svârli mai sus baltagul. Într-o zi bărdiţa s-a înfipt în vârful uriaşului şi-a rămas în ramurile teiului şi acolo-i şi astăzi”, este legenda publicată în revista de folclor Şezătoarea într-un număr din anul 1898. 

Piatra Teiului din comuna Poiana Teiului 

Îi scăpa pe români din calea austriecilor 

Despre Vasile cel Mare se scria într-o revistă de la sfârşitul veacului al XIX-lea că ar fi fost dintr-un sat din Bucovina, Ciocăneşti sau satul Boului. Cu toate acestea, faptele sale de haiducie aveau loc în Neamţ, la graniţa Moldovei cu Imperiul Habsburgic. „Vasile cel Mare a fost un vestit haiduc ce-şi avea sălaşul pe muntele Grinţieşului, dar care hălăduia în munţii de-a lungul graniţei cu Ardealul, de la Dorna şi până la Tarcău. Faptele sale erau povestite de săteni şi de multe ori bieţii sărmani îi cereau sprijinul împotriva împilării boierilor, avarilor egumeni”. Profesorul Dieaconu a aflat din publicaţia respectivă că s-ar fi însoţit cu alţi doi haiduci, Andrei şi Ştefan Rusu, amintiţi şi în povestirile lui Sadoveanu). „Se spunea că deseori trecea de partea cealaltă a hotarului, cum spuneau bătrânii, prin „vama ursului”, pe cărările ştiute doar de ciobani, fugărit de poteri sau după pradă. Împreună cu alţi haiduci (Grigorie, Onu, Nica Păun) îi treceau munţii pe românii ardeleni (aşa numiţii )ce nu puteau suporta împilarea austriecilor sau pe cei care s-au alăturat răscoalei lui Horea şi erau urmăriţi de trupele chezaro-crăieşti”, aminteşte profesorul Daniel Dieaconu. În lucrarea amintită, este menţionată şi mărturia lui Ilie Şandru, publicist şi istoric literar, care a aflat că Vasile cel Mare l-ar fi pedepsit pe preotul Mihăilă Tăslăoanu pentru că a trecut la „uniaţie” (greco-catolici). „L-a cetluit de-un brad după ce-i luase hainele şi l-a lăsat să suporte un frig aprig. Preotul a fost unul dintre strămoşii lui Octav Codru Tăslăoanu, scriitorul şi omul politic, luptătorul pentru unire, originar din acest sat din munţi”.

 Cu o ghioagă a alungat o şatră de ţigani 

Vasile cel Mare este prezentat şi ca un duşman al ţiganilor lăieşi (nomazi). În revista „Şezătoarea” din 1898 se amintea cum i-a alungat din satul Pârâul Pântei de lângă Borca, iar o întâmplare similară ar fi avut loc la Poiana Largului. „Într-o primăvară, spre sfârşit, aşa cam prin mai, în prundul de la gura Largului s-au oprit mai multe corturi de ţigani. Erau fierari, potcovari, femeile umblau cu ghicitul şi copii erau trimişi la cerşit prin sate. Ar fi fost de folos ţiganii pentru săteni să le repare uneltele sau să le facă altele noi, dar aceştia nu se mulţumeau cu ce câştigau cinstit, ci s-au apucat şi de furat”, este cadrul de început al legendei. Istoricul spune că la început, ţiganii nomazi furau de la săteni păsări de curte, apoi câte o oaie şi chiar şi vitele de pe islazuri. Oamenii n-au reuşit să-i alunge, pentru că ţiganii erau mulţi, dar au aflat de Vasile cel Mare, care îi ajuta pe sărmani şi i-au cerut ajutorul. „Haiducul, o cruce de român, a coborât în sat pe jos şi cu palmele goale şi s-a îndreptat spre corturile ţiganilor. A întrebat de cel mai iscusit fierar şi pe nicovală i-a zvârlit un galben strălucitor cu zimţi: . Ţiganul se apucă de lucru şi a doua zi sculele erau gata. Vasile cel Mare luă ghioaga şi porni să izbească şi să dărâme corturile şi căruţele. Se făcu o vânzoleală şi un vacarm cumplit” Urmărit de ţiganii care se adunaseră, Vasile cel Mare a fugit atunci spre dealul Petru-Vodă şi pentru că era iute de picior, i-a lăsat în urmă într-un şir lung, deoarece „unii fugeau mai tare, alţii mai încet” „Când văzu că se răsfirară îndeajuns, haiducul se întoarse cu ghioaga asupra lor. Cum se apropia unul, cum îl pălea, în aşa fel încât să nu se mai ridice repede. Şi astfel, nu în mult timp umplu poteca ce şerpuia pe lângă pârâul Largu cu ţigani care urlau de furie şi gemeau de durere. Vasile cel Mare ajunse la locul unde îşi legase din vreme calul, se urcă pe el şi se întoarce către ţigani: - Să vă strângeţi căruţele şi bordeiele şi până dimineaţă să nu mai găsesc picior de ţigan pe aceste locuri, căci de nu, o să vin cu toată banda şi n-o să vă fie bine! Ţiganii au înţeles că nu e lucru de şagă cu haiducii şi au părăsit ţinutul şi s-au îndreptat către Târgu-Neamţ”, arată profesorul doctor în istorie. Despre moartea haiducului tradiţia spune că, aflându-se la Crucea (Suceava) cu tovarăşii săi Ştefan şi Andrei Rusu, a văzut trei corbi şi a prezis că va muri. Haiducul ar fi fost surprins dormind în codru şi „ştiindu-se că suma pusă pe capul lui era mare, un l-a omorât, i-a tăiat capul şi l-a dus la stăpânire”, se mai arată în lucrarea profesorului Dieaconu. 

Articol ziarul adevarul

21.01.2016

Florin Jbanca

Citeste mai mult: adev.ro/o3plx5

Istoria muntenilor, într-un muzeu etnografic la poale de Ceahlău. Casă şi ateliere tradiţionale reconstruite la Grinţieş

O asociaţie culturală a iniţiat construirea unui muzeu etnografic şi a unor ateliere de fierărie şi cărăuşie în comuna Grinţieş. Astfel, vor fi readuse în actualitate preocupările localnicilor de la început de secol XX.

La iniţiativa asociaţiei culturale „Pro Grinţieş”, coordonată de profesorul doctor în istorie Daniel Dieaconu, în comună se derulează proiectul construirii unui nou muzeu etnografic, care va înlocui muzeul vechi ce funcţiona într-o casă retrocedată. Demersul are în vedere crearea unui adevărat complex muzeistic concentrat pe istoria şi etnografia locurilor. Prin efortul gospodarilor şi cu sprijinul unor firme şi a autorităţilor locale, construcţia a fost ridicată folosindu-se cât mai mult lemn vechi obţinut din case bătrâneşti, sau din stânele de pe dealuri. Muzeul a fost acoperit cu draniţă înflorată la vârf, folosindu-se mai bine de 10.000 de draniţe, iar casa recreează atmosfera de început de secol XX.

„Este casa unor ţărani înstăriţi, a unui învăţător sau chiar popă de dinainte de război. Noi n-aveam o casă aşa mare în acele vremuri...”, a declarat profesorul Aftanase Borşuc. Caracterul de muzeu este întregit de exponatele adunate din gospodăriile de pe Valea Muntelui. „Podul muzeului adăposteşte numeroase fotografii pe panouri aşezate pe interiorul acoperişului şi toate cele necesare ciobănitului: budace, bărbânţe, linguri şi linguroaie, bote ciobăneşti, cântare, etc”, a menţionat Daniel Dieaconu. Atelier de fierărie sub ochii vizitatorilor După ridicarea casei, în acest an s-au început lucrările la o serie de clădiri care vor completa ansamblul muzeal. „S-a început deja construcţia unor anexe lângă muzeu: o clădire care va adăposti un atelier funcţional de fierărie, deja s-au achiziţionat foalele, tocila şi nicovala. Un atelier de tâmplărie cu banc de lucru, coarbe şi alte unelte vechi folosite şi de dulgheri, dar şi de plutaşi. Aici se va putea lucra cu scule tradiţionale, din când în când câte un meseriaş al satului făcând ”, a mai precizat profesorul Dieaconu. În cadrul anexelor va fi şi un spaţiu dedicat cărăuşiei, unde vor fi expuse elemente tardiţionale (căruţă, docar, tânjale), şi o bucătărie de vară tipică cu blidar. În construcţie este şi un scrânciob rotativ, aşa cum se făcea în satele din zonă la sărbătoarea de Paşte. Atunci când lucrările vor fi încheiate, muzeul va găzdui periodic expoziţii, prima dintre ele fiind una de fotografie geografică din munţii Neamţului, iar cea de a doua cu desene realizate de Traian Stanciu pentru legendele Ceahlăului. De sărbătorile de iarnă, la muzeu vor fi primite de către gospodarul satului (primarul), bandele de urşi, Bujorii, Cerbul, Capra şi celelalte obiceiuri din zonă.

Articol ziarul adevarul

05.04.2016

Florin Jbanca

Citeste mai mult: adev.ro/o55lmj

O asociaţie culturală a iniţiat construirea unui muzeu etnografic şi a unor ateliere de fierărie şi cărăuşie în comuna Grinţieş. Astfel, vor fi readuse în actualitate preocupările localnicilor de la început de secol XX.

Citeste mai mult: adev.ro/o55lmj

O asociaţie culturală a iniţiat construirea unui muzeu etnografic şi a unor ateliere de fierărie şi cărăuşie în comuna Grinţieş. Astfel, vor fi readuse în actualitate preocupările localnicilor de la început de secol XX. Ştiri pe aceeaşi temă Expoziţie inedită. Doi artişti din Galaţi expun în premieră fotografi... Poliţiştii vrânceni, săriţi de la avansări anul acesta. Ei şi-au anive... Muzeul unic în România dedicat lui „Constantin Brâncuşi“ va fi gata la... La iniţiativa asociaţiei culturale „Pro Grinţieş”, coordonată de profesorul doctor în istorie Daniel Dieaconu, în comună se derulează proiectul construirii unui nou muzeu etnografic, care va înlocui muzeul vechi ce funcţiona într-o casă retrocedată. Demersul are în vedere crearea unui adevărat complex muzeistic concentrat pe istoria şi etnografia locurilor. Prin efortul gospodarilor şi cu sprijinul unor firme şi a autorităţilor locale, construcţia a fost ridicată folosindu-se cât mai mult lemn vechi obţinut din case bătrâneşti, sau din stânele de pe dealuri. Muzeul a fost acoperit cu draniţă înflorată la vârf, folosindu-se mai bine de 10.000 de draniţe, iar casa recreează atmosfera de început de secol XX. „Este casa unor ţărani înstăriţi, a unui învăţător sau chiar popă de dinainte de război. Noi n-aveam o casă aşa mare în acele vremuri...”, a declarat profesorul Aftanase Borşuc. Caracterul de muzeu este întregit de exponatele adunate din gospodăriile de pe Valea Muntelui. „Podul muzeului adăposteşte numeroase fotografii pe panouri aşezate pe interiorul acoperişului şi toate cele necesare ciobănitului: budace, bărbânţe, linguri şi linguroaie, bote ciobăneşti, cântare, etc”, a menţionat Daniel Dieaconu. Atelier de fierărie sub ochii vizitatorilor După ridicarea casei, în acest an s-au început lucrările la o serie de clădiri care vor completa ansamblul muzeal. „S-a început deja construcţia unor anexe lângă muzeu: o clădire care va adăposti un atelier funcţional de fierărie, deja s-au achiziţionat foalele, tocila şi nicovala. Un atelier de tâmplărie cu banc de lucru, coarbe şi alte unelte vechi folosite şi de dulgheri, dar şi de plutaşi. Aici se va putea lucra cu scule tradiţionale, din când în când câte un meseriaş al satului făcând ”, a mai precizat profesorul Dieaconu. În cadrul anexelor va fi şi un spaţiu dedicat cărăuşiei, unde vor fi expuse elemente tardiţionale (căruţă, docar, tânjale), şi o bucătărie de vară tipică cu blidar. În construcţie este şi un scrânciob rotativ, aşa cum se făcea în satele din zonă la sărbătoarea de Paşte. Atunci când lucrările vor fi încheiate, muzeul va găzdui periodic expoziţii, prima dintre ele fiind una de fotografie geografică din munţii Neamţului, iar cea de a doua cu desene realizate de Traian Stanciu pentru legendele Ceahlăului. De sărbătorile de iarnă, la muzeu vor fi primite de către gospodarul satului (primarul), bandele de urşi, Bujorii, Cerbul, Capra şi celelalte obiceiuri din zonă.

Citeste mai mult: adev.ro/o55lmj

Istoria muntenilor, într-un muzeu etnografic la poale de Ceahlău. Casă şi ateliere tradiţionale reconstruite la Grinţieş Casa-muzeu etnografic de la Grinţieş FOTO: Daniel Dieaconu O asociaţie culturală a iniţiat construirea unui muzeu etnografic şi a unor ateliere de fierărie şi cărăuşie în comuna Grinţieş. Astfel, vor fi readuse în actualitate preocupările localnicilor de la început de secol XX. Ştiri pe aceeaşi temă Expoziţie inedită. Doi artişti din Galaţi expun în premieră fotografi... Poliţiştii vrânceni, săriţi de la avansări anul acesta. Ei şi-au anive... Muzeul unic în România dedicat lui „Constantin Brâncuşi“ va fi gata la... La iniţiativa asociaţiei culturale „Pro Grinţieş”, coordonată de profesorul doctor în istorie Daniel Dieaconu, în comună se derulează proiectul construirii unui nou muzeu etnografic, care va înlocui muzeul vechi ce funcţiona într-o casă retrocedată. Demersul are în vedere crearea unui adevărat complex muzeistic concentrat pe istoria şi etnografia locurilor. Prin efortul gospodarilor şi cu sprijinul unor firme şi a autorităţilor locale, construcţia a fost ridicată folosindu-se cât mai mult lemn vechi obţinut din case bătrâneşti, sau din stânele de pe dealuri. Muzeul a fost acoperit cu draniţă înflorată la vârf, folosindu-se mai bine de 10.000 de draniţe, iar casa recreează atmosfera de început de secol XX. „Este casa unor ţărani înstăriţi, a unui învăţător sau chiar popă de dinainte de război. Noi n-aveam o casă aşa mare în acele vremuri...”, a declarat profesorul Aftanase Borşuc. Caracterul de muzeu este întregit de exponatele adunate din gospodăriile de pe Valea Muntelui. „Podul muzeului adăposteşte numeroase fotografii pe panouri aşezate pe interiorul acoperişului şi toate cele necesare ciobănitului: budace, bărbânţe, linguri şi linguroaie, bote ciobăneşti, cântare, etc”, a menţionat Daniel Dieaconu. Atelier de fierărie sub ochii vizitatorilor După ridicarea casei, în acest an s-au început lucrările la o serie de clădiri care vor completa ansamblul muzeal. „S-a început deja construcţia unor anexe lângă muzeu: o clădire care va adăposti un atelier funcţional de fierărie, deja s-au achiziţionat foalele, tocila şi nicovala. Un atelier de tâmplărie cu banc de lucru, coarbe şi alte unelte vechi folosite şi de dulgheri, dar şi de plutaşi. Aici se va putea lucra cu scule tradiţionale, din când în când câte un meseriaş al satului făcând ”, a mai precizat profesorul Dieaconu. În cadrul anexelor va fi şi un spaţiu dedicat cărăuşiei, unde vor fi expuse elemente tardiţionale (căruţă, docar, tânjale), şi o bucătărie de vară tipică cu blidar. În construcţie este şi un scrânciob rotativ, aşa cum se făcea în satele din zonă la sărbătoarea de Paşte. Atunci când lucrările vor fi încheiate, muzeul va găzdui periodic expoziţii, prima dintre ele fiind una de fotografie geografică din munţii Neamţului, iar cea de a doua cu desene realizate de Traian Stanciu pentru legendele Ceahlăului. De sărbătorile de iarnă, la muzeu vor fi primite de către gospodarul satului (primarul), bandele de urşi, Bujorii, Cerbul, Capra şi celelalte obiceiuri din zonă.

Citeste mai mult: adev.ro/o55lmj

Vestigii ale istoriei Grinţieşului, adăpostite într-un nou muzeu

Asociaţia „Pro Grinţieş“, artizana mai multor proiecte cultu-ral-educative, a iniţiat construirea unui nou muzeu, situat într-un decor mirific, pe valea Bistricioarei, în comuna Grinţieş. Era imperios să se întâmple acest lucru, în condiţiile în care, cel vechi era într-o casă care a fost retrocedată.

La început a fost doar efortul entuziast al unor gospodari din sate, membrii „Bandei lui Bujor“, cu sprijinul unor agenţi economici, mai firavi din punct de vedere financiar, decât în anii trecuţi. Apoi a fost implicarea consistentă a Ocolului Silvic – Domeniul Hangu, prin gestul mărinimos al Alteţei Sale Prinţul Gheorghe Sturdza, oferit şi în memoria bunicii sale Prinţesa Olga Mavrocordat Sturdza. S-au alăturat şi autorităţile locale şi astfel, clădirea s-a ridicat „de pajişte“, cum se zicea în trecute veacuri. S-a folosit într-o construcţie nouă cât mai mult lemn vechi obţinut din case bătrâneşti sau din stâne de pe dealuri. A fost acope-rit cu draniţă înflorată la vârf, folosindu-se mai bine de 10.000 de draniţe. „Este casa unor ţărani înstăriţi, a unui învăţător sau chiar popă de dinainte de război. Noi n-aveam o casă aşa mare în acele vremuri…“, a declarat prof. Aftanase Borşuc.

S-a adăugat şi o troiţă sculptată de Petrică Arsinte, s-au pregătit scările, zidurile, gardurile, şi ele acoperite cu draniţă, şi porţile tradiţionale şi, de asemenea, un scrânciob mare rotativ, aşa cum făceau flăcăii de Paşte pentru fetele frumoase ale perioadei interbelice.

S-au adunat peste 1000 de fotografii de epocă, s-au adăugat altele noi şi s-au aşezat pe panouri care vor împodobi pereţii, dar şi podul, transformat şi el în sală de expoziţie. Se speră la sprijinul Consi-liului Judeţean pentru o dotare modernă a edificiului. S-a primit acceptul de sprijin al Ocolului Silvic Dome-niul Hangu şi al Primăriei şi Consiliului Local Grinţieş pentru construirea a două ateliere tradiţionale, unul de fierărie şi unul de tâmplărie. Din partea asociaţiei conduse de prof. Loredana Zaharia, iniţiatorul şi coordonatorul lucrărilor a fost Daniel Dieaconu sprijinit de meşteri locali precum Costică Ceapă, Viorel Gheorghiu, Ilie Ichim, Luţu Gabor, Viluţ Tanasă.

Muzeul va adăposti vestigii ale istoriei locale de la epoca pietrei şi până astăzi, mărturii ale locuirii, ale unei bogate vieţi religioase, ale îndeletnicirilor, ale unui trai greu în mijlocul munţilor.

Elevii şcolii locale vor asigura ghidajul la muzeu împărtăşind din cele aflate de la bătrânii satelor. Muzeul se bucură deja de admiraţia celor care trec cu maşinile pe DN 15, români sau străini, care se abat să facă poze pe la cocheta căsuţă cu fruntarii, cu cerdac larg şi prispă largă de-a roata. Fără îndoială, doar bogăţia de imagini expuse va face ca vizitatorul să piardă (sau să câştige!) câteva ceasuri pentru a străbate o astfel de punte spre trecut.

Articol publicat in Realitatea Media

http://realitateamedia.ro

18.01.2016

Oamenii care țin în palmele lor Ceahlăul

 

Am plecat spre Ceahlău cu gândul de-a descoperi, pentru prima oară, în cazul meu, un munte construit din legende. Aveam să aflu, în schimb, că adevărata minune, aici, e cu totul alta. Mult mai importantă. De-a dreptul impresionantă, dacă judecăm după vremurile în care trăim.

Singurul munte din țara noastră care are un hram al său, într-o zi sfântă în calendarul creștin ortodox, Schimbarea la Față. Există aici o tradiție de sute de ani, despre care au scris, la vremea lor, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri și mulți alții. Oamenii din satele de la poalele muntelui urcă până la nori, în locul numit Fântâna Mitropolitului. Acolo, în ziua de 6 august, se închină lui Dumezeu și se roagă pentru binele acestei lumi. Și pentru binele lor. Ceahlăul este considerat munte sfânt încă de pe vremea dacilor. Se spune că aici a fost Kogaionon-ul, muntele sfânt al strămoșilor noștri. Și că aici a trăit marele preot Zalmoxis. Sunt, iată, tot atâtea motive pentru care aveam nevoie de un bun cunoscător al locurilor, cineva care trăiește cât mai aproape de Ceahlău. Și uite așa, din telefon în telefon, vocile îmi recomandă același personaj, profesorul de istorie Daniel Dieaconu, care trăiește în comuna Grințieș. O localitate învecinată cu legendele. Dau în final telefon la sursa indicată și-mi răspunde o voce care mă invită din secunda a doua să vin la Grințieș, pentru că mă va sprijini cu tot ce va putea. Discuția se termină foarte repede.

Planul pentru a doua zi

Orele istovitoare de străbătut întreaga țară, cu mașina, până în Neamț, se sfârșesc spre după-amiază în centrul comunei unde trebuia să ajung, în fața unui om încă tânăr, de talie mijlocie, cu vocea blândă, aproape șoptită. Observ în special calmul său desăvârșit. Spune că este profesor de istorie în două școli, și aici, în Grințieș, dar și în Ceahlău, o comună învecinată. Face parte și din Consiliul Științific al Parcului Național Ceahlău, în calitate de istoric. Aflu după aceea că este doctor în Istorie și că i-a fost îndrumător academicianul Dinu C. Giurescu, pentru o lucrare care tratează istoria contemporană a României. Nu avem însă mult timp de vorbit acum. Facem planul pentru a doua zi, care va începe foarte devreme pentru noi, la ora trei dimineața. Trebuie să ajungem pe vârful Toaca înainte de ora șase, să prindem nu numai răsăritul, ci în special umbra sub formă de piramidă. Vreau să știu dacă în zilele noastre mai urcă lumea pe munte, pe 6 august, și cine sunt cei care fac asta. Profesorul spune că sunt destui oameni. Și localnici, dar și turiști. Este drept că nu se mai respectă vechiul obicei. Adică să urci pe munte încă din 5 august, înainte de apusul soarelui, ca să prinzi răsăritul pe Toaca. Sigur că strămoșii noștri nu urcau ca să vadă umbra acelui vârf de 1904 metri altitudine, al doilea din Ceahlău, ca înălțime, după Ocolașul Mare, care are un plus de numai trei metri. Și mai vin, spune gazda mea, mulți preoți din satele de pe-aici.

Spre înălțimi, la trei dimineața

Trei dimineața, fix, în fața pensiunii unde eram cazat, în Grințieș, profesorul Dieaconu sosește cu precizia ceasului. Era însoțit și de câțiva prieteni ai săi. Unul dintre ei este Sabin Neatu, biolog în cadrul Parcului Național Ceahlău. Profesorul și biologul au aparate de fotografiat performante. Pornim la drum. Ajungem mai întâi în stațiunea Durău. De aici pornește unul dintre cele șase trasee marcate care străbat Ceahlăul. Noi o vom lua prin zona Scaune, mi se spune. Vom ajunge într-un perimetru cunoscut drept Jgheabul lui Vodă. Este un drum pe care călugării l-au lărgit, cu foarte mult timp în urmă, pentru ca pe acolo pelerinii să poată să poată să urce chiar și călare pe cai. Gata, lanternele sunt pregătite, la fel și frontalele. Avem lumină. Nu e totuși atât de întuneric pe cât mă așteptam. Cerul senin dă posibilitate Lunii să ne arate unduirile pădurii. Liniștea ne înconjuară, înaintăm în pas cadențat. Uneori ghizii mei se opresc, atunci când se aude un zgomot. Știu să-l traducă imediat, să-și dea seama ce fel de animal e. Ceahlăul e încă populat de urși, lupi, pisică sălbatică, capre negre. Ultimele au propria lor poveste. Muntele acesta a fost repopulat în anii '70 cu capre negre, aduse atunci din Retezat. "Nu e urs", aud din spatele meu. Profesorul e în frunte. Are parcă cel mai vioi pas. Eu, orășeanul, nu mă dezmint, respirația mi-e din ce în ce mai greoaie.

Sunt încurajat, organismul se va învăța repede și în curând mă voi adapta la efort. Tot ce trebuie să fac e să mențin ritmul. Ascult lecția și lucrurile încep să intre, cât de cât, în normal. Cineva îmi ia totuși rucsacul din spinare, să fiu mai ușor. Profesorul zice că pe munte au sosit unii pelerini cu câteva zile înainte de 6 august. Dorm în cort. Alții merg spre vârf în noaptea asta, ca și noi, dar pe alte trasee. Vremea este cu adevărat bună în acest an. Nu plouă. Dar asta nu înseamnă că n-au fost și ani în care ploua la început de august, aici. Și totuși oamenii care au vrut să urce muntele, în ziua sfântă, l-au urcat. Cât despre umbra pe care o face Toaca, la răsărit, trebuie să ai și noroc, pentru că nu mereu se întâmplă asta. Chiar și cei care trăiesc în locurile astea nu au avut de prea multe ori ocazia s-o vadă. Tot ce contează, în principal, e să fie cerul senin.

Piramida

Pădurea ne părăsește în cele din urmă, lăsându-ne în compania stâncilor, cu cât ne apropiem de platou. Ajungem când văzduhul își schimbă ușor culoarea, pregătindu-se să întâmpine Soarele. Trecem printre alte ziduri, de data asta verzi. Este o specie de brad. Copaci puțin mai înalți față de statul unui om. Cineva spunea despre Ceahlău că seamănă cu o imensă cetate. Există zidurile și turnurile de pază, de jur-împrejur, adică vârfurile mai mici, iar deasupra cei doi coloși care se privesc de la distanță, unul pe celălalt, Ocolașul Mare și Toca. Merg acum pe coama aceasta întinsă între cele două vârfuri principale, spre Toaca. Ajuns în apropiere, găsesc oameni care așteaptă răsăritul, înfofoliți în haine groase. Femei și bărbați de toate vârstele. Mulți tineri. Toți însă tac. Parcă am fi într-o catedrală unde liniștea este lege și nimeni nu îndrăznește s-o încalce. Toaca este o stâncă imensă, asemeni capului unui uriaș care și-a făcut loc din strânsoarea muntelui. Chiar aici, în vârf, este o stație meteo. "Turnul", cum e denumit de meteorologul de serviciu. Nu avem timp de vorbă. Soarele se pregătește de ascensiune. De departe, ți se pare că Toaca nu e suficient de mare. Dar aici, sus, e suficient loc pentru câteva sute de oameni. Toți cu aparatele de fotografiat pregătite. Acum stau cu ochii spre răsărit. Să vadă schimbarea de culori a cerului. Apoi se vor întoarce cu toții către apus, să vadă umbra. Unii strâmbă din nas. E posibil ca lucrurile să nu meargă foarte bine. Acolo, departe, spre orizont, o armată de nori stă parcă pitită în spatele primelor raze ale zilei. Umbra muntelui nu va fi, în acest caz, la fel de bine desenată. Și totuși lucrurile decurg, în cele din urmă, destul de bine. Piramida, cu vârful perfect ascuțit, e desenată în fața noastră de Toaca. Trece momentul acesta și deodadtă lumea coboară în șir, la fel de tăcută, de pe capul uriașului. Nu trece mult timp și de departe se aude un clopot.

De la mănăstirea construită, după 1990, nu departe de acest loc. Pare că suntelul vine direct din cer, atât e de amplu ecoul. Mă integrez în mulțime. Acum văd cum unii, cei mai tineri, au venit îmbrăcați și încălțați corespunzător muntelui. Dar sunt și femei și bărbați mai în vârstă, cu mâinile noduroase, muncite, despre care aflu că sunt din satele din împrejurimi. Unii dintre localnici au venit în sandale sau chiar în papuci. Cei pe care apuc să-i întreb câte ceva, turiști sau oameni ai locului, îmi spun că fac drumul acesta, pe Ceahlău, de mulți ani. "Pentru sufletul meu", mi se răspunde adesea la întrebarea "de ce". Apoi se întorc în liniștea din care-i întrerupsesem. Femeile poartă broboadă pe cap. Ca și atunci când sunt în fața unui altar.

La slujbă

Ne apropiem de biserică și abia acum văd o parte din corturile montate în preajma ei. Privit de departe, lăcașul de cult, de mici dimensiuni, pare că se ține prins cu strășnicie de piatră. Nu există o curte, nu sunt garduri. Mai e puțin și începe slujba. Unii stau între pereții din lemn, dar pe cei mai mulți îi văd așezați pe unde apucă, afară, chiar și la depărtare. Există o instalație de sonorizare și cuvintele preoților pot fi ascultate de pe orice piatră te-ai așeza. Potecile sunt din ce în ce mai pline. Este deja ora opt dimineața și încă mai vin oameni spre vârf. Din ce în ce mai mulți. Remarc din nou numărul mare al tinerilor. Deloc puțini sunt și cei de vârsta școlii generale, însoțiți de adulți.

Manual despre natura și istoria acestor locuri

Este momentul în care încep o discuție mai lungă, de data asta, cu profesorul Daniel Dieaconu. Un om pe care-l descopăr, cuvânt după cuvânt, în modul în care înțelege el să-și slujească muntele și localitatea în care s-a născut. Spune despre manualul de istorie și geografie locală pe care l-a scris în 2011 și care e studiat acum, ca materie opțională, în 11 școli din comunele vecine cu Ceahlăul. Copiii învață despre flora și fauna, despre istoria și legendele care cutreieră încă spațiul între nori și pământul din acest loc. Cum și alte școli solicită acest manual, este în proiect o nouă ediție.

Legendele potecilor

Vorbim în continare despre legende. Dascălul zice că a cutreierat ani la rând satele de pe-aici, stând de vorbă cu bătrânii. Bătea din poartă-n poartă și întreba de povești vechi de când lumea. Și oamenii îl invitau la câte o vorbă de duh pe care ei o știau din străbunici. Nu e stâncă din Ceahlău care să nu aibă propria-i poveste. Panaghia ar fi fost o fată atât de frumoasă, încât până și Soarele și Luna nu mai plecau de pe cer, ca s-o vadă. Și atunci fata a fost transformată în stană de piatră. Poate că azi veți întâlni o bătrâni, pe munte, mânându-și oile. S-ar putea să fie Dochia, sora lui Decebal, transformată de Zalmoxis în păstoriță, după ce romanii i-au învins pe daci. Ceahlăul însuși are două versiuni ale nașterii sale. Se spune că împăratul Traian ar fi poruncit să se ridice în acest loc un munte, ca stavilă împotriva barbarilor. Altă variantă face referire la voința locuitorilor din satele împrejmuitoare. Ei au ridicat propria cetate, până la nori, unde să se retragă la mare primejdie.

Căutătorul a strâns într-o primă fază 49 de legende, reunite într-o carte intitulată "Legende, mituri și povești de la Muntele Ceahlău". Ajutat, cu altă ocazie, și de alți colegi de-ai săi, adună elevii din școlile în care predă, dar și din alte școli, din diverse comune de sub munte, de la Poiana Teiului, Borca, Pipirig și de la Bicaz Chei, și bineînțeles că și din Grințieș. Micuții sunt conduși pe culmi, să vadă cu ochii lor florile, gâzele, formele de relief, brazii, urmele de animale. "Sunt sute", mi se răspunde la întrebarea legată de numărul elevilor cuprinși în aceste excursii tematice. Copiii pun o mulțime de întrebări la care răspund, de fiecare dată, specialiștii Parcului Național Ceahlău. Școlarii au ca temă să fotografieze tot ce li se pare interesant și apoi să scrie eseuri despre ce i-a impresionat.

Un scriitor dedicat muntelui

N-am în fața mea un simplu profesor, ci și un scriitor. Aflu despre alte cărți care cuprind în paginile lor viața Ceahlăului. Ce remarc este efortul acestui om de a sta de vobă cu muntele. Prin intermediul oamenilor care-i dau viața pietrelor și brazilor, în sate. "Istoria și poveștile de lângă noi" este un alt volum în care poți descoperi vorbele de duh ale bătrânilor. Dar nu numai atât. Au fost invitați elevi și studenți, dar și profesori, în asemenea excursii printre amintirile localnicilor. "Mărturii nemțene de istorie recentă" este cartea de interviuri rezultată în urma acestui efort din urmă cu câțiva ani. Un alt proiect promovat de profesorul Dieaconu și susținut de Universitatea din București se referă la cercetarea locurilor în care au existat cândva sihăstrii, cele mai multe demult dispărute, la poalele Ceahlăului. La toate acestea se adaugă un ghid al excursiilor montane, ca să cunoști în detaliu atât traseele, dar și felul în care trebuie să te echipezi și cum poți să dai, în caz de nevoie, primul ajutor.

Lovitura dată de comunism

Susținător al ideii de turism cultural, profesorul din Grințieș a scos pe piață, în acest an, încă o carte, intitulată ca atare, "Turismul cultural la Muntele Ceahlău". Omul consideră că zona acestea are capacitatea de a-i reține pe turiști mai multe zile, dacă s-ar face pachete de vacanță distincte, la biserici, mănăstiri și sihăstrii, apoi la grotele și peșterile de pe Valea Bicazului, pe urmă în toate locurile încărcate de legende de pe Ceahlău, și nu în ultimul rând la alte două parcuri naționale din apropiere, Cheile Bicazului-Hășmaș și Vânători-Neamț.

Dascălul știe, din ce au scris înaintașii noștri, cum Ceahlăul a evoluat în percepția oamenilor, de-a lungul veacurilor. După ce majoritatea schiturilor se topesc, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, e remarcat, după a doua conflagrație mondială, caracterul mai degrabă folcloric al obiceiului de-a urca spre înălțimi. Comunismul a dat o lovitură cumplită tradiției. Preoții nu mai aveau voie să urce spre slujba de deasupra norilor, pe 6 august. O făceau, în schimb, enoriașii lor, strecurându-se pe poteci numai de ei știute. Dar se mai întâmplă ceva, până în 1989. Apare o sărbătoare a muntelui, laică, în primele zile ale lui august, tocmai pentru a o pune în umbră pe cea religioasă. Azi, cele două evenimente merg în paralel, astfel încât poți fi băgat în ceață de un răspuns cu două "capete", dacă întrebi de Ziua muntelui Ceahlău.

Al doilea hram de pe Ceahlău

Profesorul îmi vorbește și de un alt hram din partea asta de țară, pe 2 iulie, dedicat lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Este ziua morții marelui voievod. Și atunci credincioșii urcă spre mănăstirea de dincolo de pădurile de brazi. Ceahlăul este vizitat anual de 30.000 de turiști, doar 10% fiind străini, îmi prezintă interlocutorul meu statistici exacte. Majoritatea fac doar turism de week-end. Cuvintele unui alt mare iubitor muntelui sfânt al românilor, medicul Gheorghe Iacomi, sunt consemnate în recenta carte a profesorului Daniel Dieaconu - "ziua de 6 august trebuie să rămână în sufletele tuturor un semn al închinării pe acest munte către Dumnezeu, către natură și frumusețile ei".

Auzind ce spune, simplu, însuși profesorul despre motivația efortului său, "pentru că iubesc muntele", trag concluzia că adevărata minune de aici nu e legată nici de legende, nici de umbra pe care o face Toaca, ci de oamenii care au ținut și țin în continuare în palmele lor Ceahlăul.

http://www.romanialibera.ro/special/reportaje/oamenii-care-tin-ceahlaul-in-palmele-lor-388954

Articol in ziarul Romania Libera

 de Dan Gheorghe , 12 august 2015

In memoriam Stefan Tifui

 

Articol publicat in Monitorul de Neamt si Roman

Ion Asavei

21.01.2015

Articol publicat in Realitatea Media

Sabina Damian