„Suntem nemţeni, suntem români şi abia apoi, poate, suntem europeni”

* dialog cu profesorul Daniel Dieaconu

Cartea documentară din judeţul Neamţ şi-a aflat un autor de elită, care apare – fie singur, fie alături de alţi colegi – pe copertele celor mai multe volume apărute în ultima vreme: Daniel Dieaconu. Profesorul de la Grinţieş – o adevărată bibliotecă documentară, cum am mai afirmat cândva – a scris despre evrei, despre rromi, despre legionari, despre tâlharii care au haiducit prin Munţii Neamţului. Mergând pe urmele unor vrednici de pomenire culegători de legende, el a promovat toate poveştile care fac parte din folclorul muntenilor din zonă, în special cele legate de Muntele Ceahlău. El are meritul de a promova, precum făcea altădată regretatul Gheorghe Iacomi, turismul pe munte, insuflând această pasiune şi în rândul elevilor.

- În cărţile semnate de tine, sau în colectiv de autori, ai abordat subiecte foarte sensibile, chiar spectaculoase, scriind despre rromi, despre Zelea Codreanu, dar şi despre evreii din Moldova de Nord. Nu ţi-a fost teamă că unii cititori, superficiali, îţi vor pune vreo etichetă nemeritată?

- Am sperat că şi cei care sunt prin excelenţă detractori, datorită controversei, vor fi înclinaţi să citească. M-am documentat foarte bine şi am prezentat evenimentul din cât mai multe surse, cum, de altfel, ar fi indicat să facă oricine.

- Cărţile tale sunt scrise într-o limbă românească perfectă, semn că ai şi talent narativ nu numai dorinţă de cercetare. Nu te-ai gândit să scrii şi proză?

- Consider deocamdată că nu sunt pregătit. Mi-a plăcut ideea domnului profesor Strochi care m-a îndemnat spre o frescă a unei lumi care să conţină Cantacuzini, plăieşi, călugări, haiduci, strigoi etc. Sunt la nivelul de schiţe care ajung invariabil la coş.

- Ce proiecte te mai gândeşti să lansezi, ce cărţi mai ai în sertar pentru publicare? Între subiectele tale nu se află şi cel despre „epopeea Bicazului”, pe care nu a abordat-o nici un autor până acum?

- Mi-aş dori să contribui la realizarea unei dorinţe a lui Gheorghe Ungureanu, un fiu de seamă al acestor locuri, director timp de două decenii a arhivelor ieşene: o monografie vastă a munţilor Neamţului, cu boieri, cu ţărani, cu biserici, schituri, mănăstiri, cu legende şi tradiţii, cu lumini şi umbre. În prezent sunt implicat în realizarea unui manual pentru discipline opţionale, interdisciplinar (istorie, geografie, religie), dedicat frumuseţilor naturale şi bogăţiei spirituale a munţilor Neamţului în cadrul unui proiect sprijinit de Consiliul Judeţean Neamţ. Un colectiv larg şi valoros va oferi manuale pentru 12 şcoli de la Crăcăoani până la Grinţieş. Referitor la Bicaz, pot să spun că am fost primit la biblioteca oraşului pentru mai multe lansări de carte şi am contribuit la realizarea albumului aniversar şi a simpozionului „Bicaz – 400” din septembrie 2011. Materiale s-au adunat, un colectiv de cercetare şi redactare poate fi închegat cu uşurinţă.

- O întrebare pentru profesorul Daniel Dieaconu: ce îţi place, ce nu îţi place din munca de la catedră? De ce? Ce ar trebui făcut pentru ca profesorii să vină la şcoală cu mai mult drag?

- Trebuie să încep răspunsul la această întrebare cu „din păcate”. Din păcate, societatea actuală înţelege ca prea puţin important rolul istoriei în şcoală şi cu atât mai puţin al istoriei românilor. Mi-ar fi plăcut să fie ca atunci când eram eu la şcoală: să fie istoria românilor în clasele a VII-a şi a VIII-a şi, de asemenea, în clasele a XI-a şi a XII-a. Mi-ar plăcea, şi lupt pentru asta, ca elevii, mai ales cei de gimnaziu, să facă şi istorie şi geografie locală. Suntem munteni de la poale de Ceahlău (în cazul nostru), suntem nemţeni, suntem români şi abia apoi, poate, suntem europeni. Ar trebui să fim europeni prin felul în care ne preţuim dascălii şi prin importanţa pe care o acordăm învăţământului (spre exemplu, francezii înţeleg  mai bine aceste lucruri şi istoria lor este mai mult decât importantă în procesul de educare a copiilor şi a tinerilor şi profesorii lor sunt preţuiţi mai mult decât ai noştri). Mă bucură faptul că mai sunt copii cu tragere de inimă spre învăţătură şi cărora le place istoria. Surprind la mulţi dintre ei mândria atunci când vorbim despre un moment fast al istoriei noastre şi un fel de încrâncenare atunci când trecutul nostru apare cu înfrângeri şi trădări şi, din nefericire, istoria noastră a fost presărată cu multe înfrângeri şi trădări.

                                                                                                                                                                                                 Nicolae SAVA Publicat in Ziarul Ceahlaul 06.09.2013

Daniel Dieaconu – o adevărată bibliotecă documentară

„Tu eşti cela care scrii poveşti di pi la noi? Da’ pi asta o ştii?!”

Orice cititor atent şi pasionat de domeniu a observat că, în doar câţiva ani, în judeţul Neamţ, cartea documentară şi-a aflat un autor de elită, care apare – fie singur, fie alături de alţi colegi – pe copertele celor mai multe volume apărute în ultima vreme: Daniel Dieaconu. Profesorul de la Grinţieş – o adevărată bibliotecă documentară – a scris despre evrei, despre ţigani, despre legionari, despre tâlharii care au haiducit prin Munţii Neamţului. Mergând pe urmele unor vrednici de pomenire culegători de legende, el a promovat toate poveştile care fac parte din folclorul muntenilor din zonă, în special cele legate de Muntele Ceahlău. El are meritul de a promova, precum făcea altădată regretatul Gheorghe Iacomi, turismul pe munte, insuflând această pasiune şi în rândul elevilor săi sau al altora care participă la proiectele lui. Despre câteva din izbânzile sale ne vorbeşte într-o scurtă convorbire de săptămâna trecută.

- Este impresionantă, întotdeauna, în scrierile tale, cele mai multe dintre ele documentare (până acum), multitudinea de informaţii pe care le dai cititorului. Cum reuşeşti să te documentezi cu atâta acribie?

- Încă din facultate am început să adun documente, să cumpăr nenumărate cărţi, colecţiile de documente publicate etc. Când am început să caut documente despre evrei, deja adunam şi despre ţigani. Foarte important este faptul că am rămas în legătură cu foştii mei colegi, care (bravo lor!) lucrează la CNSAS, la Muzeul de Istorie al României, la arhivele ieşene, la DANIC (Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale), la Biblioteca Universitară din Cluj (unde au un fond de carte veche extraordinar donat de Constantin Sion). Nu mai puţin important este faptul că am colaborat cu ne-istorici, dar pasionaţi de istorie, precum Alexandru Ungureanu, inginer şi ofiţer, coautor la cartea cu haiducii, ce a fotocopiat mii de file din dosare DANIC, care pot oferi multe teme pentru viitoare cărţi. Sau un alt inginer, dl. Viorel Nicolau, care a fotocopiat şi interpretat, cu sprijinul dlui. Nicolae Dumitraşcu de la Arhivele Statului, mii de file de dosare ale arhivelor nemţene. Doar la „bandiţii” Pantelimon şi Baltă au fost vreo 1.200 de file cercetate şi în carte au ajuns doar vreo 30 de pagini…

- Că eşti riguros în emiterea de informaţii se ştie. Nu ai încercat să fabulezi, pe ici pe colo, pentru a da o notă de senzaţional unor articole, lucru practicat de majoritatea jurnaliştilor de succes?

- Am prezentat mai întotdeauna şi latura romanţioasă, care a existat la mai toate subiectele abordate şi nu a fost nevoie să inventez eu. În cazul poveştilor şi legendelor culese din munţii Neamţului am încercat să adaug, pe ici pe colo, câte o notă de adevăr istoric, să le plasez într-o epocă, dar încercând să nu afectez arhitectura naraţiunii. Am fost surprins să văd că au fost repede preluate şi au apărut, sub diverse semnături, cu specificaţii de genul, „asta este povestea, aşa cum am scris-o eu, aşa o ştiu eu de la bunică-mea”. Acest lucru nu poate decât să mă bucure, nu contează cine le prezintă, important e să fie cât mai cunoscute, căci poveştile din munţii noştri merită.

- Cu lucrarea „Mituri şi legende în Muntele Ceahlău” ai luat Premiul I la Simpozionul naţional „Universul ştiinţelor” de la Iaşi, tu fiind cel care a adus în ultimii ani la lumina tiparului subiectul, făcându-l mult mai evident decât alţi antecesori. De unde le ştii?

- Mai greu a fost la început până am publicat prima antologie de legende. Nu mai trebuia să umblu eu din bătrân în bătrân, veneau ei la mine: „Tu eşti cela care scrii poveşti di pi la noi? Da’ pi asta o ştii?!”. De asemenea, am primit manuscrise ale unor autori populari, care au scris în versuri sau în proză, cu mult talent. Trebuie să amintesc pe Gheorghe Baltă din Buhalniţa, care a versificat câteva legende aflate la Izvorul Alb de la un cioban (le-am primit de la fiul său Constantin din Tarcău), sau Constantin Andraş din Bistricioara, autor al unor deosebite poveşti în versuri ale muntelui, pe care le-am primit de la fiul său ce-i poartă numele.

- Mulţumesc, deocamdată, pentru atât. Vom mai vorbi despre pasiunile tale şi despre viitoarele cărţi altădată.

Articol  publicat Ziarul Ceahlaul  28.07.2013

Nicolae SAVA

Proiect al Asociaţiei Filateliştilor

„Pelerin în judeţul Neamţ”

 La începutul săptămânii trecute, proiectul cultural „Pelerin în judeţul Neamţ” iniţiat de Asociaţia Filateliştilor Piatra Neamţ cu sprijinul CJ Neamţ a avut o deschidere inedită: echipa de proiect împreună cu elevi cu aptitudini spre istorie şi religie din şcolile Iustin Pârvu din Poiana Teiului şi Constantin Panţiru din Grinţieş, dar şi din Pipirig (peste 30) au pornit pe drumurile şi cărările judeţului pe urmele pelerinilor de odinioară. Elevi şi profesori au pornit de la poale de Ceahlău peste Dealul Petru-Vodă spre Târgu Neamţ, zăbovind prima dată la Secu şi Sihăstria, două vechi aşezăminte monahale ale Evului Mediu. Călcând printre trandafiri, pe sub crengi de brad argintiu, puteam zice că nu e fără rost sintagma „colţ de rai”, cu atât mai mult că locurile au fost sfinţite de doi mari duhovnici ai lumii ortodoxe româneşti: părintele Ilie Cleopa şi părintele-cărturar Ioanichie Bălan. Tinerii cercetători, înarmaţi cu aparate de fotografiat şi reportofoane, au pornit apoi spre Schitul Cărbuna, aflat nu departe de Mănăstirea Neamţ, unde au primit binecuvântare şi au ascultat povestea lăcaşului şi a locurilor de la părintele stareţ Elefterie. Au fost vizitate apoi Mănăstirea Neamţ şi Schitul Vovidenia. La Schitul Procov nu s-a putut ajunge din cauza drumului nămolos şi lutos. Dar la Agapia şi Văratic s-a ajuns, cu toate că norii anunţau furtună şi sătenii spuneau că va fi prăpăd. A fost într-adevăr prăpăd, dar despre care pelerinii proiectului aveau să afle abia a doua zi. Mănăstirea Horaiţa i-a întâmpinat, la capătul unui drum asfaltat excelent, albă şi maiestuoasă, cu multele-i turnuri şi cu o catapeteasmă şi cu o pictură reînnoită superbă. N-a fost ocolită Mănăstirea („pe vechi”) „Sf. Mina”, cu o biserică înaltă, în construcţie, şi un paraclis plin de icoane. Şi la Almaş, mai tinerii sau mai bătrânii pelerini-cercetători au fost primiţi cu dangăte de clopot, cu o aşezare mirifică a mănăstirii, cu porţi şi cu uşi înalte de lemn sculptate cu măiestrie. Apropierea serii n-a mai îngăduit pelerinilor decât ajungerea la alte două mănăstiri: Bistriţa şi Pângăraţi, bătrâne ctitorii voievodale. S-au făcut sute de fotografii, s-au realizat interviuri, s-au aflat crâmpeie de istorie, s-au dezvăluit minuni de artă, dar, înainte de toate, pelerinii proiectului au „pus pomelnice”, s-au rugat, călcând pe locuri sfinţite de călugări şi de sihaştri, dar şi pe urmele unor mari voievozi şi boieri (Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Alexăndrel Vodă, Nestor Ureche, Ecaterina Cantacuzino) sau mari oameni ai culturii româneşti: Nicolae Grigorescu, Veronica Micle, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu şi mulţi alţii.  Proiectul, sprijinit de CJ Neamţ, iniţiat de Asociaţia Filateliştilor Piatra Neamţ (condusă de Viorel Nicolau şi Constantin Paţilea) este implementat de o echipă condusă de prof. Cristian Vatamanu (Şcoala Iustin Pârvu Poiana Teiului) din care fac parte prof. Vasile Răşchitor, prof. Daniel Dieaconu şi înv. Mihai Panţiru (Şcoala Constantin Panţiru Grinţieş), care îşi propune să cerceteze istoria mănăstirilor şi schiturilor nemţene şi să ofere cititorului, pe lângă cuvânt – istorie şi legendă – şi imagine: nouă (fotografii realizate în excursii) şi veche (cărţi poştale şi imagini de epocă oferite de colecţionarii asociaţiei). Se va realiza astfel un ghid care oferă itinerarii spirituale, dar şi o frescă a unei lumi demult apuse ce ni se dezvăluie prin cartea poştală veche.

Articol de Nicolae SAVA Ziarul Ceahlaul 30.06.2013

Pe Ceahlău, de Ziua Europeană a Parcurilor

• administratia parcului a organizat o manifestare intitulată Ranger Junior pe potecile Ceahlăului

Parcul National Ceahlău a sărbătorit sîmbătă, 25 mai, natura locului cu prilejul Zilei Europene a Parcurilor. Administratia PNC a invitat cu această ocazie elevii scolilor din Ceahlău si Grinties, dar si studenti ai facultătii de geografie din Iasi, pentru a participa la concursul tematic Ranger Junior pe potecile Ceahlăului, avînd drept scop studierea biodiversitătii ariei protejate si depistarea unor aspecte legate de managementul turismului. „Au fost «atacate» două trasee, care s-au intersectat la cabana Fîntînele, iar întoarcerea la bază le-a oferit participantilor prilejul unor discutii pe baza unor fotografii, privind aspectele sesizate în teren. Au fost premiati si au vizionat un film dedicat Parcului National Ceahlău. Înaintea plecării, colega Elena Gherasim le-a făcut o prezentare a evenimentului, iar profesorul Daniel Dieaconu, autorul cărtii «Povestile Ceahlăului», a vorbit despre legendele muntelui, stiut fiind faptul că în masivul Ceahlău nu este piatră care să nu aibă povestea sa“, a declarat inginerul geolog Constantin Andras. Plecarea pe cele două trasee s-a făcut la ora 11,00, tinerii avînd la dispozitie, conform programului, trei ore jumătate pentru a cerceta natura din zonele stabilite, respectiv Cascada Duruitoare, Poiana Viezuri, cabana Fîntînele si Durău. Între timp, noi aveam să aflăm de la Cătălin Gavrilescu, directorul Parcului Ceahlău, unele amănunte privind manifestarea dedicată Zilei Europene a Parcurilor. „Am încercat să scoatem în evidentă valoarea pe care o au ariile protejate, în sensul constientizării tinerilor de importanta acestora. Am invitat scolile Ceahlău si Grinties, cărora le-am oferit prilejul să se manifeste direct în teren, implicîndu-se în cunoasterea biodiversitătii, scopul fiind acela de a-i face să iubească natura si să îndrăgească ceea ce presupune calitatea de ranger al Parcului. Actiunea a fost sprijinită de Fundatia WWF România, la manifestare participînd si viitorii specialisti în geografie de la Iasi, adică studentii, precum si membrii Clubului Ecoturistic «Doctor Iacomi» Piatra Neamt. Deviza sub care a avut loc anul acesta sărbătoarea parcurilor este «Priveste cerul, atinge copacul, simte aerul, regăseste-te»“, a spus Elena Gherasim. Referitor la expunerea făcută elevilor implicati în concurs dar si turistilor ocazionali aflati la sediul administrativ al PNC, am retinut faptul că 24 mai a fost aleasă ca Zi Europeană a Parcurilor pornindu-se de la ideea că în 1909 au fost create în Suedia primele nouă parcuri nationale. EUROPARC, organizatia europeană sub umbrela căreia se derulează întreaga activitate de conservare a frumusetilor naturale si a zonelor protejate, a fost înfiintată în 1973 si numără în prezent 400 de membri din 36 de state europene. În România, primul parc national a fost Retezatul, înfiintat în 1939, Parcul National Ceahlău fiind propus a se înfiinta de către inginerul Zeletin Popescu, în 1971, dar a fost statutat legal în baza Ordinului Nr.7/ 27.01.1990. Revenind la concurs, trebuie să spunem că toti participantii au fost răsplătiti prin tricouri cu însemnele PNC si inscriptionarea devizei sub care s-a desfăsurat actiunea si cărti cu legendele Ceahlăului.

Monitorul de Neamt si Roman

28.05.2013

 Ion ASAVEI

Perioada medievală şi începutul epocii moderne: Ţiganii din spaţiul românesc în scrierile călătorilor străini

• Scris de  dr. Daniel Deaconu
• Imprimare 
• E-mail 
• 1 comentariu

Evaluaţi acest articol

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

(17 voturi)

În spaţiul românesc, ţiganii au sosit la sfârşitul veacului al XIV-lea, aşa după cum o arată documentele de cancelarie domnească, care îi menţionează pe robii ţigani ai domniei, ai boierilor şi ai mănăstirilor. Alături de robii ţigani, în Moldova, sunt amintiţi şi robii tătari, iar în Ţara Românească, cei bulgari, dar de la sfârşitul veacului al XVI-lea, robia devine o instituţie a statului care îi cuprindea exclusiv pe ţigani, proveniţi din prizonierii de război, din danii, moşteniri sau cumpărări, puțini fiind cei liberi, dezrobirile fiind rare. Sunt menţionaţi în documentele de cancelarie domnească, care surprind în special latura juridică şi, de asemenea, de către călătorii străini, atenţi mai mult la trăsăturile lor fizice, la înfăţişare, la tradiţii sau la traiul lor patriarhal.

Interesul străinului pentru „tipuri omeneşti ciudate sau măreţe...”

Călătorii străini care au surprins imagini ale societăţii româneşti medievale au acordat o atenţie însemnată locuitorilor acestor meleaguri, români sau aparţinând altor etnii. Ţiganii nu puteau lipsi, călătorii străini fiind interesaţi de situaţia lor juridică şi socială deosebită, dar şi de pitorescul şi exotismul acestei populaţii. Nicolae Iorga, care a înţeles rolul Istoriei românilor prin călători, remarca interesul străinului pentru „tipuri omeneşti ciudate sau măreţe: ţiganul supt toate aspectele lui de maimuţă umană, lângă demnitatea sigură a ţăranului nostru, lângă neastâmpărul raselor orientale”¹.

Scrierile călătorilor străini au contribuit la conturarea portretului ţiganului român şi, folosind referirile lor, vom încerca să prezentăm cât mai multe dintre trăsăturile care i-au definit, dorind să surprindem specificitatea acestui neam cu o existenţă seculară pe aceste locuri. O primă mărturie a unui călător străin despre o populaţie care ar fi putut fi ţigană datează din 1445, când Vlad Dracul a trecut în nordul Dunării 12 000 de oameni, Jehan de Wawrin considerând că ar fi fost ţigani². Fapt care ar putea fi real, mai ales că cercetările recente (dar nu numai), mai ales în domeniul lingvisticii, au arătat că ţiganii au ajuns în spaţiul românesc din Peninsula Balcanică. Până la sfârşitul veacului al XVI-lea, ţiganii nu mai sunt amintiţi în scrierile călătorilor străini, de altfel şi mărturiile despre ţările române sunt destul de puţine. Christian Chasaeus ajunge în Transilvania la 1571 şi îi află aici pe ţiganii „lipsiţi de orice drept omenesc”³.

Importantă este menţiunea lui François de Pavie, baron de Fourquevaux, din 1585, care face referiri la ţiganii din Moldova şi care consideră că ţiganii şi-ar trage originea din aceste teritorii. El emite o ipoteză nouă, în acele vremuri se credea că ţiganii vin din Egipt. Remarcă existenţa mai multor colibe din paie situate la marginea Iaşului şi faptul că femeile moldovence şi cele ţigane au portul asemănător. Consemnăm şi părerea sa, naivă însă: „Doar aceasta este deosebirea între aceste fiinţe rătăcitoare şi femeile moldovence, anume că acestea sunt albe şi bălaie şi acelea negre, dar în mod artificial, folosind la spălat decocţi de burieni”. El îi menţionează pe ţiganii domneşti care plăteau o dajdie anuală domniei şi pe ţiganii mănăstireşti, foarte mulţi în unele mănăstiri moldave din timpul lui Petru Şchiopul, când el s-a aflat în această ţară ca diplomat de carieră⁴.

Călăi, negustori şi un... domnitor

Despre domnul Moldovei, Ştefan Răzvan, la origine ţigan, s-a scris de către mai mulţi autori impresionaţi de ascensiunea sa fulminantă, de faptele-i vitejeşti şi de sfârşitul tragic pe care l-a avut. Un alt domn, care i-a urmat în scaunul Moldovei la începutul secolului al XVII-lea, Ştefan Tomşa, a rămas în memoria urmaşilor ca unul dintre cei mai cruzi voievozi. El avea mereu alături un călău ţigan şi râzând îi arăta acestuia pe boieri, zicând că s-au îngrăşat berbecii şi că trebuie înjunghiaţi, după cum scria T. Alberti, negustor italian⁵. Şi în Transilvania, după reprimarea răscoalei anului 1514, din ordinul lui Zapolya, călăii ţigani l-au pus pe un tron de fier pe Gheorghe Doja, confecţionat tot de ei, cu un sceptru, o coroană de fier, înroşite în foc şi apoi au fost siliţi să mănânce din carnea friptă alături de tovarăşii săi. Călăii ţigani sunt amintiţi în documentele vremii până la 1847, Gavril Buzatu, un ţigan rob mănăstiresc, a fost ultimul călău din istoria ţărilor româneşti⁶.

În Transilvania, ţiganii erau recunoscuţi ca meşteşugari, sunt amintiţi ca făcând tunuri, fiind iscusiţi armurieri, de aceea erau în marea lor majoritate servitori regali, cu o largă autonomie, după cum o confirmă documente datând din vremea lui Sigismund de Luxemburg, Matei Corvin, Vladislav al II-lea⁷. Nicolaus Olahus îi află pe ţigani în anul 1536 în regiunea Crişanei, ca cerşetori, iar în 1564, italianul Giovanandrea Gromo găseşte în secuime pe ţiganii care erau utilizaţi în muncile agricole⁸.

De o mare importanţă pentru istoria românilor sunt scrierile lui Paul din Alep, care a fost în ţările române pe la jumătatea secolului al XVII-lea, însoţind ca secretar particular pe patriarhul Macarie al Antiohiei. El remarcă că „boierii mai au o mulţime de sclavi negri cumpăraţi pe care poporul îi strigă: Arap! Arap!”. Sunt fără îndoială ţigani care au primit de la români mai multe nume sau porecle: faraon, balaoacheş, hamiţi, harapi etc. Paul din Alep îi amintea şi pe nenumăraţii ţigani robi ai boierului Preda Brâncoveanu (peste 1500), mulţi dintre ei erau servitori şi meşteşugari de curte, lăutari şi artişti, dar erau şi ţigani nomazi, care străbăteau ţara cu meşteşugul lor, datorând şase dinari stăpânului în ziua de Sfântul Gheorghe⁹.

O civilizaţie a satului

Secolul al XVIII-lea aduce în ţările române mulţi călători străini care lasă posterităţii interesante descrieri ale spaţiului românesc şi ale locuitorilor săi, din rândul cărora nu puteau lipsi ţiganii. Ei remarcă cosmopolitismul oraşelor şi târgurilor româneşti, atât în ţările române extracarpatice, cât şi în Transilvania şi Banat. Ţiganii sunt întâlniţi şi în oraşe, dar în număr mai mic, ei preferând mediul rural, fiind o adevărată civilizaţie a satului. În Bucureşti, la 1793, H. von Reimers îi vede pretutindeni pe uliţe, remarcând că mulţi dintre ei lucrau în florării¹⁰. B. Haquet remarca în Iaşul anului 1788 pe „locuitorii străini ai capitalei: greci, armeni, evrei, uneori şi ceva unguri, slavi şi ţigani”, iar D. Sestini găseşte în Sibiu şi Alba-Iulia, pe lângă saşi şi români, pe greci, armeni, moravi, poloni, ruţi, evrei, sârbi şi ţigani. L. Spallanzani menţiona şi el pe locuitorii străini ai oraşelor şi îi remarca pe ţiganii din mahalale care erau fierari şi lăutari¹¹. F. Griselini scria despre ţiganii din Banat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi politica de sedentarizare a împărătesei Maria Tereza: “Deoarece legile le oprea intrarea în oraşe şi mai cu seamă în localităţile înconjurate de ziduri, ţiganii rămăseseră la viaţa lor rătăcitoare şi dezorganizată, tocmai prin aceea, atât timp condamnaţi, până ce glorioasa împărăteasă-regină, nelăsând niciun mijloc neîncercat spre a popula Banatul, le permise şi lor a se statornici a-şi instala locuinţe permanente, deşi în afara circonferinţei satelor celorlalte naţiuni, dar totuşi în apropierea lor şi a poseda pământ”¹².

Tagmele ţigăneşti

Referitor la împărţirea pe tagme ţigăneşti şi la îndeletnicirile ţiganilor aflăm mai multe menţiuni în operele călătorilor străini. L.P. Baltasar von Campenhausen, prezent în ţările române în perioada 1787-1791, crede că nici într-o ţară din Europa nu sunt atâţia ţigani şi îi împarte astfel: lingurari, care locuiau la sate şi lucrau în agricultură; ursari; lăieşi, care locuiau în corturi, erau făurari, femeile se ocupau cu ghicitul; burcaşi, o castă cumplită, care trăiau vara prin păduri, iar iarna pe grămezile de gunoi ale satelor şi oraşelor, furau cai cărora le schimbau culoarea¹³.

L. Spallanzani scria în 1785 despre trei categorii de ţigani pe care i-a aflat în Transilvania: cei care trăiau în mahalalele oraşelor, fiind lăutari sau fierari; cei ce trăiau în corturi şi se ocupau cu fabricarea unor obiecte mărunte şi care erau nomazi, numiţi ţigani egipteni şi “care de cele mai multe ori erau hoţi”¹⁴.

B. Haquet consemna că ţiganii se îndeletniceau cu prelucrarea aramei, a fierului şi a metalelor nobile, pe care le lucrau în corturile lor, nevasta şi copiii fiind cei care puneau în mişcare foalele. Cei săraci făceau linguri, coşuri, pe care le purtau din casă-n casă şi astfel mai şi cerşeau¹⁵. Al. Langeron, francez, general în armata rusă, ajunge în ţările române la 1790, participând la nesfârşitele războaie ruso-austro-turce, vede aici pe ţigani ca fiind cei mai mulţi din Europa şi îi împarte în robi boiereşti (în special servitori) şi domneşti (lăutari, geambaşi etc.)¹⁶ Cu toţii remarcă existenţa a două categorii de ţigani: cei sedentari, stabiliţi pe moşii boiereşti sau mănăstireşti, lucrând în agricultură, fiind meşteşugari sau servitori, şi cei nomazi care străbăteau ţara cu meşteşugul lor. Pentru această perioadă nu sunt vădite diferenţe importante între ţiganii din cele trei ţări române, dar în Transilvania şi Bucovina, la sfârşitul perioadei medievale, începe să se facă simţită politica de sedentarizare a autorităţilor habsburgice. J. Lebprecht găsea în Transilvania „două categorii şi anume: aceia cu domiciliul stabil, care se ocupă în parte cu agricultura, parte cu meşteşuguri şi mai ales cu fierăria, iar o parte îşi scot traiul din lăutărie, progresează bine şi duc o viaţă liniştită, apoi sunt ţiganii aşa-numiţi de şatră, care nu sunt stabili şi care cutreieră toată ţara”¹⁷.

O împărţire complexă şi judicioasă a făcut F. von Bauer, la 1778. Robii domniei erau rudari, ursari şi lăieşi; rudarii sunt lemnari, plătesc un impozit în aur, ursarii se numesc aşa după urşii cu care umblă prin ţară să câştige un ban, sunt, de asemenea, potcovari; lăieţii lucrează arama şi se îndeletnicesc, de altfel, cu tot felul de meşteşuguri brute. O altă categorie sunt vătraşii sau cei care trăiesc în case, sunt scutiţi de impozite şi lucrează pentru stăpânii lor¹⁸. Consulul prusian de la Iaşi, de la răscruce de secole, L. Kreuchely von Schwertberg, scria ambasadorului de la Istanbul, von Militz, despre ţiganii din principate care i-au atras atenţia prin numărul lor mare şi prin îndeletnicirile specifice. El afla de la autorităţi despre 700 de sălaşe de ţigani domneşti rudari, 100 de sălaşe de băieşi sau aurari ce scoteau aurul din pietre, 1000 de sălaşe de aurari ce nu aveau dreptul să se mute, 800 de sălaşe de ţigani lingurari, 700 de sălaşe de lăieşi, la care se adăugau robii mănăstirilor şi boierilor, neputând estima numărul lor¹⁹.

„Aristocraţia” ţigănească

Englezul Wilkinson, care ajunge în Ţara Românească în timpul lui Caragea-Vodă, menţionează două clase distincte: nomazii, erau liberi “să umble peste tot cu condiţia să nu părăsească ţara şi să plătească un tribut, 40 de piaştri pentru persoanele de peste 15 ani”, se ocupau cu fabricarea şi vânzarea de unelte de fier, muzică şi zidărie²⁰.

O castă deosebită, putem spune chiar o adevărată „aristocraţie a ţiganilor” erau aurarii, numiţi şi rudari sau băieşi. Erau ţigani înzestraţi cu unele privilegii şi autonomie în schimbul unei dări în aur. Aceşti aurari au atras atenţia prin meşteşugul lor deosebit şi astfel s-au păstrat mai multe mărturii scrise de prinţesa von Neuschotz, H. Grellman, De Gerando, Demidoff sau S. Kolosari etc., care prezentau pe ţiganii aurari din toate cele trei ţări române. Griselini îi aminteşte pe ţiganii aurari din Banat, dar şi pe cei din Moldova şi Ţara Românească, pe care a fost interesat să-i cunoască, robi domneşti care plăteau domnului o cantitate de aur culeasă din râurile care străbăteau ţara. Procedeul de lucru era spălarea nisipului şi pietrişului aduse de ape din munţi²¹. L. Kreuchely menţionează pe ţiganii domneşti „ce aveau rostul de a culege aur, care se găseşte mai ales primăvara după topirea zăpezilor în râurile din Țara Românească, dar mai ales în Dâmboviţa, care aduce aurul cel mai curat. Fiecare aurar, astfel se numesc, trebuie să aducă pe an un dram de aur, acesta este impozitul lui”²².

Se pare că Dâmboviţa aducea cele mai însemnate nisipuri aurifere; la fel de importante pentru aurari (care nu erau numai ţigani, ci şi români sau unguri) erau şi Crişurile care aduceau nisipuri cu aur din munţii Apuseni şi, de asemenea, şi Bistriţa. Geologul austriac B. Haquet, care ajunge în 1763 la Vatra-Dornei, vede pe ţiganii care culeg aur din acest râu²³. Deşi aurarii păreau a deţine o situaţie privilegiată, mai ales pe la jumătatea veacului al XIX-lea, când resursele de aur păreau să se sfârşească, traiul lor era la fel de greu ca cel al vătraşilor, dar spre deosebire de aceştia, beneficiau de libertatea de a se mişca dintr-un loc în altul. M.A. Demidoff descria pe aurarii pe care i-a cunoscut în călătoria sa din anul 1846: ,,... din singuraticele aşezări din jurul acestor râuri, cei care ne-au interesat mai mult sunt aurarii, împrăştiaţi pe prunduri sau pe insule izolate, aceşti sărmani, spălând fără încetare nisipurile Dunării, culeg părticele de aur ce le rostogoleşte fluviul”. El descrie şi procedeul prin care se obţinea aurul: „Pe un plan înclinat căptuşit cu pâslă sau un postav ordinar curge neîncetat apa care trece mai înainte printr-o grămadă de nisip şi pietriş grămădit pe o leasă în partea mai ridicată a instalaţiei; astfel fluturaşii microscopici ai preţiosului metal sunt opriţi de ţesătură. Ne-am apropiat să vedem pe aceşti nenorociţi care fără alt adăpost decât enorma claie de păr de pe cap se ocupă cu această muncă fără sfârşit şi călăuza noastră ne-a asigurat că bieţii oameni, care lucrează toată ziua expuşi la străşnicia cerului, abia câştigă pe zi 15 bani franţuzeşti”²⁴.

Lăutarii

Fără îndoială, cei care i-au impresionat cel mai mult pe străinii care au ajuns pe aceste meleaguri au fost lăutarii ţigani, preţuiţi pentru meşteşugul lor la curţile boiereşti şi la curtea domnească. Baronul von Campenhausen aflase că doar ţiganii care făceau parte din rândul ursarilor erau autorizaţi „să facă muzică”. Despre ursari amintea şi francezul F. Recordon, care îi întâlnise la întretăierea marilor drumuri unde se organizau târgurile locale. Ei făceau urşii să joace în sunetul instrumentelor: „Fie cu tamburinele, fie bătând tactul cu un fel de pinteni mari pe care îi leagă de călcâie şi care fac mult zgomot când se lovesc între ei”²⁵. Lăutarii ţigani erau nelipsiţi de la curţile domneşti şi de la ceremoniile publice. Nu cântau doar la ospeţe, ci şi la înmormântări, dansul şi cântul amestecându-se cu bocetele²⁶. Pentru occidentali, această muzică nu era foarte plăcută, ei fiind învăţaţi cu alte linii melodice, nu cu acestea specific orientale, dar nu puteau să nu remarce talentul lăutarilor şi capacitatea lor de a improviza²⁷. Fratele şahului Persiei, care a fost ambasador la curtea lui Napoleon I, a trecut în 1810 prin Bucureşti, la drumul său de întoarcere. S-a mirat de gustul pentru muzică al ţiganilor lăutari, mai ales pentru ritmurile şi instrumentele orientale; remarca faptul că aceştia cântau din sirinx şi era de părere că i-ar fi putut întrece şi pe perşi, care erau specialişti la acest instrument²⁸.

O mare notorietate a căpătat întâlnirea pe tărâm muzical dintre celebrul compozitor maghiar Franz Liszt şi ţiganul Barbu Lăutarul, petrecută în 1847, la curtea marelui boier Alecu Balş. Compozitorul a improvizat un marş unguresc, primit cu aplauze frenetice. Barbu Lăutarul, care a ascultat cu atenţie şi admiraţie, a redat cu mare acurateţe compoziţia lui Liszt, provocându-i acestuia o impresie deosebită. Evenimentul a fost relatat pe larg în presa vremii²⁹.

Exotismul ţiganilor

Portretul fizic şi psihic al ţiganului român se poate desprinde din scrierile călătorilor străini. Cei care trag atenţia sunt nomazii, care sunt prezentaţi cu înfăţişarea lor exotică, cu portul lor deosebit, cu îndeletnicirile lor specifice, cu tradiţiile lor neînţelese. B. Haquet remarca părul negru ca tăciunele, ochii negri şi mari cu privire ascuţită şi adesea sălbatică. Doreau să trăiască liberi, fără constrângeri, având doar „nişte noţiuni superstiţioase şi proaste despre religie, la care nu se prea gândeau”³⁰. F. Griselini este cel care oferă cele mai multe informaţii despre ţiganii din Banatul timişan, urmărind viaţa lor cotidiană. „Înfăţişarea lor extraordinară este întrutotul uniformă. Au ochii negri strălucitori, de care culoare este şi părul lor negru şi creţ; culoarea feţei măslinie şi buzele roşii, dinţii foarte albi, faţă mai mult ovală, obrajii puţin umflaţi, bărbie ascuţită şi fruntea îngustă; la statură bine făcuţi, niciunul pântecos”, scria el³¹. Un englez, William Macmichael, mergând spre Moscova în anul 1817 îi vede pe ţiganii care „sunt oameni înalţi şi negri” şi constată asemănarea limbii lor cu limbile din Industan şi remarcă „iubirea lor pentru hainele roşii”³². Şi von Bauer îi consideră „un popor rătăcitor, care n-are nicăieri o patrie” şi care se află în Moldova în număr mare. Ei au o limbă proprie, dar ştiu şi româneşte şi sunt creştini³³. Este ceea ce spune şi Griselini, ţiganii vorbeau româneşte, dar între ei foloseau un dialect ce nu aparţinea „nici limbii ungureşti, nici sârbeşti, greceşti, turceşti, armeneşti, nici limbii unei alte naţiuni învecinate, europene sau asiatice”. Referitor la religie, constata că ţiganii adoptă religia dominantă a regiunii sau a statului: „Ei sunt supuşi aceloraşi prejudecăţi , superstiţii ca şi valahii... Numai atât că ei ţin severul post al bisericii greceşti cu o mai mare scrupulozitate”³⁴.

Robert Kunisch mărturisea că „s-a îndrăgostit de naivitatea şi de copilăreasca spontaneitate a ţiganului care nu se plânge” şi credea că ţiganii erau păstrătorii cei mai fideli ai cântecelor, legendelor şi vrăjitoriilor³⁵.

„Erau vânduţi ca boii”

Situaţia juridică şi socială a ţiganilor din ţările române nu putea să nu atragă atenţia străinilor, care o prezintă şi o condamnă, unii dintre ei cu vehemenţă. Scrierile lor confirmă marginalitatea acestei etnii şi nişte condiţii de multe ori subumane. Contele Karacsay scria că în Moldova, „în sate se află multe familii de robi ţigani... Soarta lor este de a fi robi în toată puterea cuvântului”³⁶. Contele d’Antraigues nota despre ţiganii robi boiereşti: „Boierii sunt stăpâniii lor cei mai absoluţi. După plac îi vând şi-i ucid ca pe nişte vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex”³⁷. Jean Louis Parrant, trimis al republicii iacobine franceze în principate se întreba retoric: „Ce se mai poate spune despre aceste numeroase turme (căci nu pot fi numite altfel) de fiinţe încă şi mai nenorocite care sunt puse pe aceeaşi treaptă cu vitele de povară şi adesea tratate mult mai rău decât ele de către stăpânii barbari a căror odioasă aşa-zis proprietate sunt?!”³⁸.

În 1794, un student englez, John B.S. Moreit of Rokeby, ajunge la Turnu-Roşu şi este impresionat de faptul că la acea vreme ţiganii „mai erau vânduţi ca boii”. Despre negoţul cu robi ţigani scria şi W. Wilkinson la 1810: „Cu ei nu se face un negoţ după toate regulile; nu există obiceiul să fie puşi în vânzare. Sunt vânduţi şi cumpăraţi pe ascuns, preţul obişnuit al unui rob de orice sex fiind de cinci-şase sute de piaştri”³⁹. Se pare că acesta a surprins o scurtă perioadă când se făceau astfel de vânzări, fie a fost mai puţin informat, căci sunt mulţi dintre cei care descriu târgurile în care se făcea comerţ cu ţigani, cu strigare şi licitaţie. Un scriitor german, care şi-a semnat operele cu pseudonimul Ermitul din Gauting, descria lupta disperată a unei fete de ţigan, care a fost vândută unui tânăr boier şi căruia nu-i păsa de tinereţea ei şi de bocetele familiei. Străinul înduioşat şi-a dorit să o elibereze pe fată, dar nu a putut înfrânge cerbicia noului stăpân ce fusese atras de frumuseţea fetei şi căreia îi promitea biciul în caz că nu i-ar fi satisfăcut poftele. Ermitul din Gauting credea că între cei 40 000 de ţigani din Muntenia „sunt de aceia care, deprinşi cu biciul zilnic, şi-ar fi pierdut şi mâinile pentru un sadic capriciu al stăpânului”⁴⁰.

Un memoriu care a produs o vie impresie în ţară şi în Occident a fost realizat de Emile Kohly de Guggsberg, perceptor al comisului Gherghel din Botos şi tipărit în anul 1841. Selectăm din spusele sale referitoare la robia ţiganilor din ţările române: „Cu acestea din urmă trebuie să se sfârşească cu desăvârşire mizeria şi robia. Robia reprezintă cea mai mare ruşine pentru ţară, pata cea mai neagră în faţa străinului. Veţi îndrăzni vreodată să vă număraţi printre neamurile civilizate, atât timp cât se va putea citi într-unul din jurnale voastre: De vândut ţigancă tânără?!”⁴¹.

O generaţie de excepţie care a pornit revoluţia paşoptistă şi a realizat „Mica Unire”, având în frunte pe eminentul om politic Mihail Kogălniceanu, a reuşit să înfrângă concepţiile feudale ale boierimi şi ale Bisericii şi la jumătatea veacului al XIX-lea ţiganii au fost dezrobiţi, cu câţiva ani înainte de a se aboli sclavia negrilor în Statele Unite ale Americii.

Insert

„Un popor rătăcitor, care n-are nicăieri o patrie” (von Bauer)

„Soarta lor este de a fi robi în toată puterea cuvântului” (Contele Karacsay)

„Boierii sunt stăpâniii lor cei mai absoluţi. După plac îi vând şi-i ucid ca pe nişte vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex” (Contele d’Antraigues)

„Sunt vânduţi şi cumpăraţi pe ascuns, preţul obişnuit al unui rob de orice sex fiind de cinci-şase sute de piaştri” (John B.S. Moreit of Rokeby)

„Robia reprezintă cea mai mare ruşine pentru ţară, pata cea mai neagră în faţa străinului” (Emile Kohly de Guggsberg)

Note

1. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, IV, Edit. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1929, p. 9.

2. Călători străini despre ţările române (în continuare Călători străini...), vol. I, ed. de M. Holban, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 112-113.

3. G. Potra, Contribuţiuni la istoria ţiganilor din România, Bucureşti, 1939, p. 97.

4. Călători străini ..., vol. III, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 183; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 162.

5. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 201.

6. A. Fraser, Ţiganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 125; D. Dieaconu, Ţiganii din România, scurtă istorie veche a unei etnii puţin cunoscute, în „Catharsis”, anul V, nr. 2, Piatra-Neamţ, p. 17.

7. V. Achim, Ţiganii în istoria României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 60; A. Fraser, Ţiganii, p. 125.

8. Călători străini ..., I, ed. de M. Holban, Bucureşti, 1968, p. 499; Călători străini ..., II, ed. de M. Holban, P. Cernovodeanu, M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Bucureşti, 1970, p. 322.

9. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 16; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 243.

10. Călători străini ..., vol. X, partea 2, Ed. Academiei, Bucureşti, 2001, p. 1167.

11. Călători străini ..., vol. X, partea 1, Ed. Academiei, Bucureşti, 2000, p. 362, p. 773; Călători străini ..., X, 2, p. 842.

12. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, Bucureşti, 1926, p. 146.

13. Călători străini ..., X, 2, p. 858.

14. Călători străini ..., X, 1, p. 773.

15. Călători străini ..., X, 2, p. 862.

16. Călători străini ..., X, 2, p. 941.

17. Călători străini ..., X, 1, p. 746.

18. Călători străini ..., X, 2, p. 859.

19. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 31.

20. Călători străini ..., X, 2, p. 157.

21. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, p. 295.

22. Oraşul românesc şi lumea rurală. Realităţi locale şi percepţii europene la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, Ed. Istros, Brăila, 2004, p. 84.

23. C. Turcu, Preocupări de cultură regională, III, 1935, Iaşi, p. 10.

24. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 34.

25. Călători străini ..., X, 2, p. 883; Călători străini .... Secolul XIX, I, p. 653.

26. Călători străini ..., X, 2, p. 888; p. 1153.

27. Călători străini ..., X, 1, p. 436.

28. M. Kogălniceanu, Schiţe despre ţigani, Iaşi, 1900, p. 20.

29. C. Bobulescu, Lăutarii noştri, Bucureşti, 1922, pp. 161-166.

30. C. Turcu, Preocupări de cultură regională, III, 1935, Iaşi, p. 17.

31. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, p. 147.

32. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 100.

33. Călători străini ..., X, 1, p. 149.

34. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, p. 148.

35. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, IV, Edit. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1929, p. 43

36. Oraşul românesc şi lumea rurală..., p. 84.

37. Călători străini ..., X, 1, p. 300.

38. Călători străini ..., X, 2, p. 1312.

39. N. Djuvara, Între Occident şi Orient, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 292.

40. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, IV, p. 29.

41. Ibidem, p. 67.

Publicat in revista Istorie si civilizatie in 2012