marți, 30 octombrie 2018
luni, 29 octombrie 2018
CAROL AL II-LEA - UN
CULT PENTRU UN REGE
Carol al II-lea, prin cultul personalităţii sale, prin exacerbarea lui,
reprezenta o noutate chiar şi pentru secolul al XX-lea european, amploarea sa
fiind nemaiîntâlnită pe scena politică românească. Cultul personalităţii nu era
ceva neobişnuit, apăruse în România modernă la Alexandru Ioan, apoi la Carol I
şi Ferdinand I, dar cu o mai mică intensitate şi cu camarile mici.
Dan Berindei surprindea trăsăturile regelui care au fost definitorii în
modelarea caracterelor domniei sale: “Carol al II-lea nu s-a născut la timpul
potrivit. Ar fi fost un reuşit prinţ al Renaşterii italiene. Inteligent,
ambiţios, având arta de a înţelege dimensiunile unor probleme, preocupat de
binele ţării, dar numai în măsura în care ea era sau rămânea a sa. Iubind
fastul şi ştiind să se vedetizeze – ceea ce poporului îi place îndeobşte! – dar
totodată dominator, necolaborând bine decât cu cei care-l serveau şi-l lăudau,
necinstit, căutând a trage profituri materiale din orice şi crud ca un rege
asirian”. Încerca să afle cauzele: Carol nu a avut parte de educaţia lui Carol
I şi a lui Ferdinand I, regina nu s-a prea preocupat de el, iar regele nu prea
a reuşit[1].
Florin Constantiniu îl completa: exemplul tatălui nu a fost bun pentru Carol.
Nici al mamei. Membrii familiei regale nu înţelegeau limitele privilegiului[2].
Încă de mic, Carol a fost favoritul tuturor, beneficia de o atenție
deosebită din partea familiei și a celor din jurul său. Era prințul moștenitor
și, spre deosebire de tatăl și unchiul său, se născuse prinț moștenitor și era
conștient de acest lucru. Așa cum am prezentat în primul capitol, după
mărturiile celor care l-au cunoscut, considera că este superior celorlalţi şi
se comporta ca atare.
La susţinerea bacalaureatului în 1912, elevul Carol era în frac şi foarte
dezinvolt, în ciuda unor gafe. La sfârşitul susţinerii, preşedintele comisiei se exprima astfel: „Noi te privim
azi ca pe făptura noastră şi ne eşti drept şi te iubim cum orice om îşi iubeşte
rodul sufletului”. Regele Carol I nu a fost mulţumit de susţinerea
bacalaureatului, considerând că prinţul a câştigat doar la capitolul
popularitate. L-a trimis la Universitatea de Vară a lui Iorga, unde însă nu a
fost primit ca un cursant obişnuit, ci cu mare fast, cu steaguri tricolore şi
arcuri de triumf, cu gardă de onoare şi cu urale de către cei 6.000 de
participanţi. Însuşi Iorga i s-a adresat prinţului în cuvântul său de
deschidere a cursurilor[3].
Astfel de evenimente l-au pregătit pentru viitor, pentru un viitor în care el
să deţină un rol primordial, iar cei din jurul său să contribuie la crearea unei
astfel de imagini. Regele Ferdinand era un timid care dispreţuia, la fel ca şi
Carol I, linguşirile. Mai mult, lui nu-i plăceau nici mulţimile, cu atât mai
puţin „băile de mulţime”, ca să folosim
un termen apropiat zilelor noastre. Dar prinţul Carol era altfel şi s-a dat
vina pe educaţia primită, pe moştenirea maternă, pe cei care l-au înconjurat de
mic.
A aflat mediul
propice: s-a putut proiecta pe nimbul pe care imaginaţia romantică a
naţionalismului românesc îl făurise. Devenise de mic cunoscut din fotografii
din ziare, reviste, almanahuri. Fotografii ca elev la liceul militar (unde
fusese doar o singură zi), în uniformă de „mic dorobanţ” (a precedat cercetăşia
în România), în costum popular românesc, la bacalaureat, pe front etc. Era o
propagandă discretă, dar bine organizată. În timpul cât
rege era Ferdinand şi prim-ministru era Ionel Brătianu, prinţul Carol nu şi-a
putut impune ideile şi rolul şi, mai târziu, în timpul exilului său, motiva
renunţarea la tron prin faptul că se simţea sufocat de Ionel Brătianu şi regina
Maria. În străinătate însă, în jurul principelui Carol, care renunţase la tron,
s-au grupat mai mulţi oameni, unii crezând sincer în capacităţile sale şi în
rolul pe care l-ar putea avea în politica românească, alţii, la fel, vizionari,
dar sperând că se vor menţine în curtea regală odată cu întoarcerea lui Carol,
pe tronul deţinut de fiul său minor, Mihai. Anturajul din exil al principelui
era format din indivizi de diferite profesii şi clase sociale, uniţi de o
solidaritate dată de scopul urmărit şi au început preparativele pentru o
grabnică „restauraţie”, încercată în 1928, insuccesul devenind un impuls spre o
mai bună coordonare şi eficientizare a acţiunilor, găsirea mijloacelor
materiale pentru propagandă şi pentru ajungerea în ţară, strângerea legăturilor
cu ofiţerii filo-carlişti din armată română şi cu alte persoane care puteau
contribui la crearea unui curent favorabil „restauraţiei”.
Cetăţenii României fuseseră dezamăgiţi de Averescu, care promisese
„îndreptarea” ţării, iar în 1929-1930 o nouă iluzie se prăbuşea: „era nouă” a
ardelenilor lui Iuliu Maniu. Mentalul colectiv al românilor îşi căuta un nou
idol, un salvator în care să-şi pună speranţele, care să le rezolve multiplele
probleme, multe dintre ele datorându-se crizei economice, dar şi precarităţii
clasei politice româneşti, sfâşiată de numeroase dizidenţe, de scandaluri
oneroase, care umpleau paginile ziarelor vremii. S-a creat o nouă legendă a
unui principe izgonit de „cei răi” – liberalii – şi care nu ar fi vrut să ajungă
pe tron un om tânăr, dinamic, ce vădise o fire independentă, ce părea mai greu
de controlat; principele apărea în faţa românilor cu unele mari atuuri: era
primul vlăstar al dinastiei prusace născut în România, în credinţa otodoxă, a
majorităţii românilor, era mai apropiat de oameni, nu ţinea la „morga”
princiară şi nu avea nici răceala solemnă a unchiului său şi nici timiditatea
bolnăvicioasă a tatălui[4].
În jurul acestei legende s-a creat curentul „carlist” din ţară, întreţinut
de curtea principelui din exil, dar şi de partizanii săi din ţară. În rândul
Regenţei, sprijinitori ai principelui, care realizau lipsa lor de autoritate și
nevoia unei conduceri unitare, nu tricefale, erau patriarhul Miron Cristea şi
principele Nicolae. Dintre guvernanţi erau şi filo-carlişti, şi nu are de ce să
ne mire că în primăvara anului 1930 s-a răspândit broşura-manifest „Să vină
Salvatorul” cu acordul tacit al Ministerului de Interne condus de Alexandru
Vaida-Voevod[5]. Acesta
s-a dovedit un devotat carlist de-a lungul întregii domnii. Iuliu Maniu, deşi
recunoştea, într-un, memoriu din 1934 că a susţinut „cauza Principelui Carol”,
în urma unor promisiuni primite de la Carol şi de la Elena Lupescu, se va afla,
apoi, în fruntea opozanţilor regimului, considerând că bunul mers al
democraţiei fusese ocolit[6].
Însă compromisul lui Iuliu Maniu a fost mai mult decât important în realizarea
„restauraţiei”, liderul ţărănist, care voia să lovească în liberali, constată
că promisiunile nu s-au respectat şi că regele are aspiraţii deasupra conceptului
„regele domneşte, dar nu guvernează”. A contat şi criza de guvern de care
regele a profitat, impunându-i guvernului decizii importante, pe care Maniu
le-a acceptat[7].
Pe lângă tinerii ofiţeri ce doreau un rege din generaţia lor şi a
bătrânilor generali, stingheriţi de un rege minor ce nu putea aprecia virtuţile
ostăşeşti, în curentul carlist s-au înregimentat acei oameni ce își aşteptau
răsplata după urcarea pe tron a lui Carol. Printre ei şi lideri ţărănişti ce
sperau la continuarea guvernării, chiar şi liberali şi, bineînţeles,
conducătorii partidelor mici. Curtea principelui, închegată în exil, deţine
însă prim-planul, unită în jurul Elenei Lupescu, interesată în a deţine
preeminenţa în faţa regelui, de a lupta împotriva marilor partide, PNŢ şi PNL,
dorind să se impună în viaţa politică şi viaţa publică, dar şi să obţină
avantaje materiale. Pentru aceasta, constatând aplecarea regelui spre o imagine
idolatră, percepând corect vanitatea sa imensă, au început să-i ofere acestuia
primele pietre ale unui edificiu – cultul personalităţii – ce se va dezvolta an
de an, până la „propaganda totală” necesară prezentării unui regim autoritar,
văzut ca singura salvare a ţării[8].
Acest fapt nu s-ar fi putut realiza prin respectarea cursului democraţiei. Iar
regele Carol al II-lea nu era un democrat, o sesiza Catherine Durandin: „Prin
temperament şi prin convingere Carol II nu este un democrat. El se arată
sensibil la atacurile împotriva democraţiei parlamentare lansate de legionari
şi de teoreticienii lor, Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, de tradiţionaliştii
conservatori, poetul Octavian Goga şi profesorul Cuza, de tehnocraţii
corporatişti”[9]. Pentru
aceasta, regele Carol al II-lea trebuia să creeze o antiteză între partidele
„politicianiste”, corupte şi nevolnice, şi tronul ocupat de un rege puternic,
sprijinit de popor. De aceea, încă de la începutul domniei, a utilizat
instituţiile statului, impunându-şi oamenii săi în posturile cheie, folosind
mijloacele de cenzură, sprijinind din fondurile statului campanii electorale şi
de presă, personalităţi ale culturii ce îi puteau fi folositoare. A creat noi
instituţii în sprijinul regimului şi cultului său: Straja Ţării, Frontul
Renaşterii Naţionale şi Ministerul Propagandei Naţionale. Şi ca o adevărată
instituţie – camarila regală. Le-am prezentat deja. Cultul personalităţii
regelui Carol s-a putut dezvolta astfel prin intermediul presei, a actului de
cultură, a radioului, a cinematografiei şi televiziunii şi, de asemenea, prin
numeroase ceremonii şi festivităţi. Toate acestea vor fi prezentate în
capitolele următoare.
Regele a putut să facă primii paşi spre crearea acestei imagini prin
slăbirea partidelor politice, prin atragerea unor lideri în jurul regimului său
(Octavian Goga, Alexandru Vaida-Voievod, Armand Călinescu, Gheorghe Tătărescu),
prin înlăturarea membrilor familie regale ce atrăgeau simpatia publicului
(regina Maria, în special, principele Nicolae, principesa Ileana, Elena a
Greciei, soţia sa)[10].
Paşii regelui, de început în acest sens, au fost mici, dar abil „păpuşar”
politic, a pregătit „falimentul” partidelor politice, reuşind să impună unei
mari părţi a opiniei publice necesitatea unui rege autoritar, înconjurat de o
aură providenţială.
Odată cu impunerea regimului autoritar, cultul personalităţii regale
devenea politică de stat, cunoscând o intensitate nemaiîntâlnită. Nu s-ar fi
putut ajunge la o astfel de stare de fapt fără aportul camarilei, a
instituţiilor statului, fără venalitatea oamenilor politici, fără tergiversarea
decizională a unor factori de putere, precum Iuliu Maniu, fără aportul unor
suporteri sinceri, naivi, care, de la regim la regim, îşi îndreptau speranţele
spre conducători, ca apoi, invariabil, să fie dezamăgiţi.
Regele Carol al II-lea a înţeles rolul culturii în crearea unei imagini şi
a încurajat pe cei care îi aduceau elogii, scriitori, minori sau de prestigiu.
Unii voiau foloase materiale sau protecţie, cum a fost cazul lui Tudor Arghezi,
controversat prin versurile sale, considerate de unii chiar indecente[11].
Protipendada politică şi culturală a înţeles că ascensiunea sau menţinerea în
funcţii depinde de favorurile regale sau ale camarilei. De asemenea, mentalul
colectiv al epocii părea pregătit să primească strălucirea unui regim ce-i va
scăpa de toate tarele vechilor guvernări. La începutul domniei, Carol şi-a dat
seama ce importantă este atragerea unor intelectuali de marcă de partea sa şi
astfel şi a mijloacelor de propagandă. I s-au alăturat printre alţii Alexandru
Rosetti, Cezar Petrescu, C.C. Giurescu[12].
Sprijinirea culturii era îmbinată cu numeroase manifestări culturale, la
multe dintre ele participând şi regele sau reprezentanţii săi şi cu prezenţa
presei care relata despre augusta participare.
În 1930, după venirea în ţară şi urcarea pe tron, regele Carol are o
activitate culturală deosebită, participând la multe manifestări, arătând că
îşi ia în serios numele de „Brâncoveanu al culturii româneşti”, aşa cum îi
răspunde lui Nicolae Iorga la discursul de deschidere a „Universităţii
Populare” de la Vălenii de Munte la 15 august. La 4 septembrie este prezent cu
un cuvânt comemorativ la monumentul poetului M. Săulescu mort în primul război
mondial. La 18 octombrie are un discurs la comemorarea lui Carol Davila, iar la
20 octombrie prezidează serbările ocazionate de cei 10 ani de existenţă a
Universităţii Româneşti din Cluj, ca apoi la 21 octombrie să deschidă cursurile
acestei universităţi. La 13 noiembrie este prezent cu un cuvânt omagial la
congresul Astrei[13]. Un
adevărat tur de forţă… Adăugăm participarea la inaugurarea Uzinelor Hidrotehnice
Dobreşti. La Cluj este prezent la concursul de automobile „Feleac”, dar şi la
aniversarea a 10 ani de existenţă a Universităţii „Ferdinand” din Cluj[14].
La 13 iunie 1937, devine, de altfel, „Doctor Honoris Causa” al Universităţii
„Ferdinand I” din Cluj-Napoca. La 8 septembrie 1933, participă din nou la
Serbările Astrei, prezenţa lui devenind o adevărată tradiţie la această
manifestare[15]. La
fel, devenise tradiţie prezenţa sa la „Ziua Cărţii”, unde ţinea discursuri, mai
apoi manifestarea devine „Săptămâna Cărţii” şi apoi „Luna Cărţii”. Participarea
sa şi numărul tot mai mare de edituri prezente arată o efervescenţă a lumii
cărţii, un rol important având şi regele. La 30 noiembrie 1935 participă la
inaugurarea Bibliotecii Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industrie din
Bucureşti. La 12 octombrie 1937 este prezent la monumentul lui Horia, Cloşca şi
Crişan de la Alba-Iulia[16].
La Oradea s-a dezvelit statuia lui Carol al II-lea la iunie 1937, la serbările aviaţiei. Episcopul
Nicolae Popovici vorbea despre cei şapte ani care au trecut de la sosirea
regelui în zbor pe plaiuri bihorene şi îi ura „să conducă cu mână tare şi
braţul înalt spre tărâmurile culturii, ale progresului şi al fericiri
desăvârşite”[17].
Manifestările culturale şi omagiale
la care participă regele sunt numeroase şi diverse în toate regiunile ţării,
regele ţinând să fie prezent în mijlocul a cât mai multor pături sociale. În
iunie 1939, regele Carol al II-lea venea în judeţul Neamţ pentru inaugurarea
monumentului vânătorilor de munte ridicat pe Dealul Gol, lângă Cetatea Neamţ. A
fost întâmpinat de străjeri, de ţărani în costume populare şi a trecut pe sub
un arc de triumf ridicat pentru acest eveniment[18].
La 2 iulie 1937 participă la Serbările Arcăşeşti la Bucşoaia-Bucovina, devenind
Mare Vornic al Arcaşilor, primind buzduganul tradiţional[19].
Regele participă la numeroase evenimente culturale şi religioase în 1939 pe
care îl putem considera un apogeu al manifestării cultului personalităţii sale.
De Anul Nou este la Patriarhie şi apoi la Palatul Regal, vorbind despre
înzestrarea oştirii, dată fiind şi situaţia grea la hotarele ţării.
De Bobotează merge pe malul Dâmboviţei la aruncarea rituală a crucii şi
primeşte defilarea trupelor. „Vinerea Mare” e la Patriarhie, la fel şi la
„Înviere”, unde nu lipsesc salvele de tun (101), dar şi defilări[20].
Participă la jurământul Şcolii de Ofiţeri[21].
Vom prezenta într-un capitol faptele de cultură ale regelui şi importanţa
culturii româneşti în închegarea cultului personalităţii regelui.
Atenţia acordată presei ne este confirmată de un articol din „Universul”, din
30 noiembrie 1930, care arată că deja „presa este înfeudată”, pentru crearea
unui „ritm nou”, în care să se ajungă la o „autoritate neştirbită a
suveranului”. Presa a devenit principalul mijloc de promovare a cultului
regelui şi acest lucru vă este dezvăluit într-un subcapitol special
dedicat. O parte a presei a fost atrasă
prin subvenţii şi prin oportunismul unor directori cărora li s-a promis
ascensiune politică[22].
În 1939, articolele din ziare dedicate regelui sunt covârşitoare,
urmărindu-i-se activitatea şi prezentând-o elogios. Regele a dăruit soldaţilor
cărţi de Crăciun şi această faptă filantropică a fost larg prezentată[23].
De mare efect mediatic a fost „Plugul Regelui”: regele a dat 1 000 de pluguri
pentru ţăranii nevoiaşi[24].
„Neamul Românesc” din 5 noiembrie 1939 publică sub titlul „Regele şi nevoile
plugarului” cuvântarea regelui ţinută la inaugurarea Căminului Academiei de
Agricultură”. Astfel apărea imaginea „regele – părintele ţăranilor”. Pentru
această imagine a sprijinit studiile de sociologie rurală ale lui Dimitrie
Gusti. Interesantă este ideea „serviciului social”: tinerii universitari ieşiţi
de pe băncile facultăţilor erau trimişi un an să profeseze la sate. A
funcţionat doar un an, regele văzându-l ca pe un „vis năruit”. La sate instituţia
centrală era căminul cultural, care trebuia să acţioneze în domeniul sanitar,
economic, educaţional[25].
Campaniile monografice au început prin Seminarul de Sociologie al Universităţii
din Bucureşti, apoi prin Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, ca
după aceea să se constitue echipele regale studenţeşti sprijinite de Fundaţia
Regală Principele Carol. În iunie 1934 echipele au plecat după cuvântul regelui
care a ţinut să le aprecieze dorinţa şi entuziasmul[26].
„Marea Neagră” din Constanţa din 7 decembrie 1939 evidenţia legătura dintre
ţară şi rege într-un articol intitulat „Încrederea ţării”, iar „Gorjanul” din
Târgu-Jiu elogia „Proeminenta personalitate a Majestăţii Sale Regelui Carol al
II-lea”. Şi presei i-am acordat o atenţie deosebită într-un subcapitol care să
arate intensitatea cultului personalităţii susţinut de presă. A fost cel mai
important instrument folosit de rege în aceast scop.
Radioul a fost preluat treptat prin oamenii săi de către Carol, un mijloc
modern de propagandă. Nimeni până la el (chiar şi pe plan european) nu a
folosit cu atâta eficienţă radioul, fiind astfel un fel de pionier[27].
N.D. Cocea a fost un mare radiofil, după cum o arată însemnările sale zilnice.
Iată un exemplu de folosire a radioului de către rege: „Ziua de naştere a
regelui. De trei zile nu-i mai tace gura radioului anunânţându-ne evenimentul
acesta extraordinar. Şi presa – prin toate penele redactorilor şi
colaboratorilor ocazionali: miniştri, ministeriabili, frontişti, străjeri,
lingăi etc., etc. – îi ţine hangul. Tot ce vreţi. Pe toate glasurile. Şi pe
toate limbile. Curat vorba M.S: ,N-am c… destul de mare pentru toţi câţi ar
vrea să-l lingă’ ”[28].
Regele era atent la evenimentele care se puteau transforma în capital de
imagine. Regele cununa şi boteza, pe apropiaţii săi, dar şi oameni simpli din
ţară, participând personal la nunţi şi cumetrii sau trimiţând pe prefecţi sau
rezidenţi regali, fapte prezentate în presa vremii[29].
Prezentăm un exemplu, cel al celebrului în epocă, Petrache Lupu, ciobanul de la
Maglavit. Acesta a avut o primă viziune la 31 mai 1935, a adunat în satul său
mulţime de pelerini[30].
Carol al II-lea a intuit forţa mediatică a evenimentului. A botezat un copil al
lui Petrache Lupu prin generalul Sichitiu, comandantul Corpului I de armată,
care a primit numele de Mihai. A oferit la botez 15.000 de lei şi s-a intitulat
ctitor al lăcaşului de cult ce urma a se ridica la Maglavit[31].
Episodul mistic de la Maglavit a devenit parte a conflictului dintre rege şi
Codreanu. Acesta din urmă a iniţiat construirea unei „case verzi” la Maglavit,
spunând că mesajul ciobanului este cel pe care legionarii îl transmit de 10 ani[32].
Modelul politic pentru Carol al II-lea a fost Carol I, avea un adevărat
cult pentru el, care fusese exigent, dominator, impunea respect, era adeptul
militarismului de tip prusac, dar nu avea o camarilă care să-l influenţeze şi
nici nu admitea intervenţia soţiei în treburile ţării, îndemnând-o spre
sprijinirea culturii. Carol al II-lea îşi dorea să fie un rege mare, la fel ca
unchiul său[33]. A
orchestrat mai multe manifestări dedicate lui Carol I, prin acestea făcând
legătura peste timp cu domnia sa, el fiind un continuator al celor doi regi ce
l-au precedat şi desăvârşitor al operelor acestora.
Carol al II-lea a cultivat propria lui imagine aproape obsesiv prin
varietatea de uniforme şi accesorii. Deşi pentru mulţi a fost „un adevărat rege
al carnavalului”, Carol a profitat din plin de propriile uniforme, folosind în
mod constant acest factor în scopul promovării propriei imagini în rândul opiniei
publice[34]
Grigore Gafencu relata: „La Julieta sunt şase fotografii. Regele Carol în şase
uniforme diferite. La mijloc, în mărime naturală, regele Carol în Wilhelm al
II-lea, coif, panaş, epoleţi, şireturi, cisme. Un zeu, nu al războiului,
desigur, poate nici al armatei, dar în orice caz al uniformei. În orice caz
prea multe fotografii”[35].
Mihai, „Mare Voievod de Alba Iulia”, fiul lui Carol al II-lea, referindu-se
la situaţia României de la sfârşitul anilor ’30, consemna: „În timp ce uzinele
germane de armament mergeau în plin, suveranul României dădea impresia că se
interesează mai mult de croiala uniformelor sale sclipitoare decât de
mobilizarea necesară a armatei. În acele vremuri tulburi, ţara avea nevoie de
un monarh luminat, dar ea avea în fruntea ei un dictator de operetă, care
amintea neplăcut de domnitorii şi paşii ocupaţiei turceşti”[36].
O imagine revelatoare ne oferă Constantin Argetoianu prin relatările sale:
„Nasturi, trese, modele de şepci şi chipiuri, schiţe de tunici şi lampasuri de
pantaloni zăceau azvârlite pe mesele şi canapelele saloanelor de jos din
Palatul Regal”[37].
Noile uniforme realizate de Carol al II-lea au fost prezentate prima dată
la parada militară din data de 10 mai 1931. Împrumutând elemente din mai multe
culturi, „armata noastră şi-a schimbat cu desăvârşire înfăţişarea. Şepci ca la
ruşi şi ca la japonezi. Culori violete. Uniforme de toate felurile: avem
regimente de englezi, de suedezi, de germani din vremea imperiului […] uniforme
ciudate, multicolore, neobişnuite, în afară de tradiţiile şi datinile armatei
noastre; în opoziţie, de asemeni, cu simplicitatea şi uniformitatea cerute de
necesităţile războiului”. Totuşi, în ciuda amalgamului de elemente preluate din
diferite culturi, acestea au fost bine primite de opinia publică, făcând „o
frumoasă impresie”, dacă ar fi să dăm crezare presei timpului[38].
Imaginea regelui era percepută de populaţie ca făcând parte din
automatismul cotidianului: fotografii se aflau în manualele şcolare, unde erau
prezente şi bucăţi din discursurile sale, în jurnalele cinematografice, în
ziare şi reviste, în ipostaze pitoreşti, o culme a pitorescului fiind apariţia
sa în costum de „Mare Străjer”[39].
Un alt exemplu ilustrativ: în data de 6 martie 1939, în urma unui control, a
fost trimisa o adresă Prefecturii Putna care informa că în birourile
preşedinţilor Tribunalului și Procuraturii nu se găsea pe perete portretul
regelui Carol al II-lea si se dispunea luarea de măsuri ca toate localurile
oficiale sa fie înzestrate cu portretul regelui. Autorităţile putnene aveau
nevoie de 200 de portrete ale Regelui şi 122 ale rezidentului regal, la finele
lunii martie a anului 1939[40].
N.D. Cocea a lăsat posterităţii mărturiile sale cu privire la regimul
carlist de autoritate, de „regenerare naţională”, sprijinit de propaganda
oficială: „E ciudat sau semnificativ cum regele acesta, despre care se spun
atâtea minunăţii la radio, în presă, în discursuri, la festivităţi, merge din
instinct către tot ce este mai urât, mai mediocru. Uniforme aurite; oameni de
duzină. Spectacole groteşti, literatură proastă; politică de cârpeli. În
fruntea instituţiilor: colonei, generali ieşiţi la pensie sau neisprăviţi şi
izgoniţii vechilor partide. Nici un om
cu adevărat om. Nicio iniţiativă îndrăzneaţă. Nicio o operă dusă la bun
sfârşit. Un deputat al regmului, un om cinstit, Adrian Brudariu, îmi spunea
amărât: ,Nu s-a schimbat nimic, decât spoiala’. Şi omul de încredere al
primului ministru îmi mărturisea: ,Se fură dragă, mai rău ca înainte şi mai rău
ca în codru’”[41].
Pasiunile sale, prezentate în lucrarea panegirică a lui T.Gh. Sidorovici,
sunt automobilismul, filatelia, vânătoarea şi câinii[42].
Carol a fost un mare filatelist, unul dintre cei mai mari ai epocii sale, şi
firesc, în timpul domniei sale s-au emis mai multe timbre, cele mai multe
prilejuite de mari manifestări pe tărâm românesc: „Jamboreea Naţională”,
congresul naţional de Istoria Medicinei – 1932, OETR; Expoziţia filatelică –
noiembrie 1932; Luna Bucureştilor-1936; serbările Restauraţiei – OETR – 1936;
OETR – în beneficiul ei, 1935 etc.[43]
Mare iubitor de medalii şi decoraţii, regele a creat şi el câteva. Amintim
Ordinul „Meritul Cultural”, cu chipul regelui, „Meritul Agricol”, „Virtutea
Aeronautică”, Medalia Maritimă, Medalia „Amintirea regelui Carol II”. La 50 de
ani de la ridicarea Palatului Peleş a emis Medalia Peleş (1933). Dintre insigne
amintim „Pentru merit”, 1931, cu prilejul primei aniversări a „Restauraţiei”,
pentru fapte de credinţă pentru suveran[44].
„Decoraţia Suferinţei” a scos-o în 1931, era un medalion de email alb cu două
litere C încrucişate sub o coroană regală încercuită de o cunună de spini. Puiu
Dumitescu şi Barbu Ionescu au fost primii decoraţi. Pentru amintirea pribegiei
sale şi a „restauraţiei” a emis şi timbre şi monede cu chipul regelui sub o
cunună de spini, pentru ca oamenii, folosind foarte des monedele şi timbrele
să-şi aducă aminte de suferinţa lui[45].
Un adevărat misionarism monarhic se făcea de către propaganda oficială.
Pasiunile regelui deveniseră preocuparea principală a guvernanţilor într-o perioadă
grea pentru Europa şi România: parăzile, uniformele, mitingurile,
demonstraţiile sportive[46].
Spre exemplu, prezentăm câteva din multitudinea de evenimente de la „serbările
restauraţiei”: 4 iunie - cursă de
avioane, ca pe 6 iunie să fie premiaţi şi decoraţi câştigătorii, dar şi
generali şi miniştri. 8 iunie 1939 – „Marea Sărbătoare a Tineretului” din care
nu a lipsit Te Deum-ul oficiat de Eiscopul Străjii Ţării. S-a cântat Imnul
Străjii Ţării – „Trei culori”. Au fost apoi activităţi de muzică şi gimnastică,
dansuri naţionale şi obişnuita defilare. Pentru „Ziua Sporturilor” au fost
demonstraţii pe Stadionul ONEF de gimnastică cu studente şi studenţi şi o cursă
ciclistică cu punct de plecare Vadu Crişului[47].
Regimul de autoritate carlist s-a
dorit a fi prezentat ca salvator al României. Era nevoie de legitimitate, de
crearea imaginii unui conducător providenţial. Pentru aceasta s-a conturat
cultul personalităţii regelui de către instituţiile statului şi de către
instrumentele puterii aservite regelui: presă, radio, actul cultural, ceremonii
etc. A avut succes, mai ales în provincie şi în mediul rural. Dar pentru
observatorii conştienţi imaginea era alta, cu culori mult mai închise.
N.D. Cocea surprindea cu acurateţe, în 1939, un apogeu al manifestării propagandei
în sprijinul regelui şi regimului său: „Contrastul era aşa de mare între
frazele bombastice şi răceala sau sărăcia sentimentelor, încât aveam mereu
impresia unei farse bufe jucate cu accente tragice de răposatul Nottara (…) Cum
o fi suportând regele dacă nu e complet cretin şi cum i-o fi plăcând? Dacă mai
are un pic de sensibilitate într-însul, toate laudele astea lamentabile în
momotonia lor lipsită de avânt, de spontaneitate, de spirit inventiv, măcar.
Dacă presa ar fi liberă, dacă gura cetăţeanului ar fi slobodă, treacă-meargă,
ar fi explicabilă setea şi goana asta pentru adulaţie. Dar aşa? Cu cenzură! Cu
stare de asediu! Să-ţi pui slugile să te laude la gazetă. Să te declari
satisfăcut. Să-ţi tocmeşti tu singur argaţi cu ziua care să te ridice în slava
cerului. Şi să te potriveşti vorbelor lor. Să te socoteşti om mare pentru asta!
Haram rege! Nu i-o fi c… destul de mare. Dar nici căpăţâna Măriei Sale nu-i mai
mare decât c…”[48]
Sentimentul şi datoria patriotică, unitatea poporului în jurul conducătorului,
cultul personalităţii şi omul nou sunt teme propagandistice care au cunoscut o
dezvoltare deosebită în timpul lui Carol. Aparenţele aratau o ţară şi un stat
strâns unite în jurul regelui. Dar istoria a arătat că, aşa cum o spuneau
câţiva, puţini, oameni politici, era o „spoială”. Şi limitele regelui şi
regimului său au fost vădite în momente de mare cumpănă a istoriei noastre.
Regele a fost îndepărtat, dar temele propagandistice au fost preluate şi în
timpul lui Antonescu, ca în timpul lui Ceauşescu să ajungă la cote aberante şi
românii au fost parte activă sau martori la naşterea unor noi culte de
proslăvire a conducătorilor ţării.
[1] D. Berindei, Vlăstarul
teribil al dinastiei de Hohenzollern Sigmaringen – Carol al II-lea al României,
în „Dosarele Istoriei”, nr. 5 (45), 2000, pp. 4, 7
[2] F. Constantiniu, Carol al
II-lea sau despre împământenirea dinastiei. Un român autentic: înjură şi face
datorii, în „Dosarele Istoriei”, nr. 5 (45), 2000, p. 9.
[3] P. Ţurlea, Cum şi-a luat
BAC-ul Carol al II-lea la Palatul Peleş, pe „Historia.ro”, accesat 12
septembrie 2017
[4] Vezi pe larg
articolul lui I. Scurtu, Carol al II-lea,
un portret politic, în „Dosarele
istoriei”, Nr. 5(45), 2000, pp. 14-18.
[5] I. Scurtu, Carol al II-lea, un portret politic, p.
15.
[6] „Dosarele Historia”, An III, Nr. 25,
martie 2004, p. 36; D. Berindei, Carol al
II-lea al României, în „Dosarele
istoriei”, An V, Nr. 5(45), 2000, p. 6.
[7] S.A.N.I.C., fond Casa Regală, dos 30/1934, ff.
20-21; „Dosarele Historia”, An III,
nr. 25, martie 2004, p. 36.
[8] Diana M.
Păunoiu, Sărbătoare şi propagandă în timpul regelui Carol al II-lea- 1938-1940, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2013 p. 13.
[9] Catherine
Durandin, Istoria românilor, Institutul
European, Iaşi, 1998, p. 225.
[10] P. Seicaru, Istoria partidelor Naţional Ţărănesc şi
Naţional Liberal, Ed. Carpaţi,
Madrid, vol. II, 1963, pp. 180-190; I. Scurtu, G. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, pp. 350, 397.
[11] G. Catalan, „Frumosul crai”, în „Dosarele istoriei”, Nr 5 (45), 2000, p.
37; P. Ţurlea, Carol al II-lea şi Camarila Regală, p. 109.
[12] I. Scurtu, Carol al II-lea,
conducător politic, pp. 25-26
[14] SANIC, Fond Casa Regală. Miscelanee, dos. nr. 644, ff. 1-12
[15] T.Gh. Sidorovici, Carol II.
Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie, București, 1940, pp. 75-77
[16] T.Gh. Sidorovici, Carol II…,
p. 69, 77, 87
[17] „Universul”, 8 iunie 1937 – „Dezvelirea statuii M.S. Regelui la
Oradea”, p. 7
[18] Mihaela Cristina Verzea, N. Dumitraşcu, Familia regală în județul Neamț, Ed. Constantin Matasă,
Piatra-Neamț, 2017, p. 189
[19] T.Gh. Sidorovici, Carol II…,
p. 87
[20] „Grănicerul”, an VIII, aprilie 1939,
p. 50-51. Coperta revistei conţine forografia regelui şi la fel sunt multe şi
în interior.
[21] „Grănicerul”, an VIII, ianuarie 1939,
p. 9, 13
[22] I. Scurtu, Carol al II-lea,
conducător politic, pp. 25-26
[23] „Suceava” din Cernăuţi – 4 ianuarie
1940 - „Faptă Regală”; „Capitala” – 30 decembrie 1939 – 60.000 de volume;
„Porunca Vremii” – 31 decembrie 1939 – „Cărţi pentru soldaţi”; „Semnalul” – 25
decembrie 1939 – „Danii regeşti”; „Universul” – 30 decembrie 1939 – „Soldatul
citind”.
[24] „Grănicerul”, an VI II, ianuarie
1939, p. 3
[25] L. Boia, Capcanele istoriei,
p. 115-116
[26] Enciclopedia Română,
vol. I, p. 950
[27] I. Scurtu, Carol al II-lea,
conducător politic, pp. 25-26
[28] N.D. Cocea, Jurnal, Ed.
Politică, Bucureşti, 1970, pp. 70-71. Notă din 16 octombrie 1939.
[29] „Universul”, anul 57, nr. 220, 12
august 1940. Regele boteza cel de-al 16 copil al unei familii din Sălaj. La
ceremonie, din partea regelui participa rezidentul regal dr. Coriolan Morar
[30] D. Carciga, Mecanismele ueni
afaceri profitabile, în „Historia”, an X, nr. 103, iulie 2010, p. 14
[31] „Realitatea Ilustrată”, 7 august 1936; „Realitatea Ilustrată”, 9
septembrie 1935
[32] A.M. Stoenescu, Petrache
Lupu, legionarii şi Carol al II-lea, în „Historia”, an X, nr. 103, iulie 2010,
p. 20
[33] I. Scurtu, A fost Carol al
II-lea un dictator, p. 50
[34] A. Majuru, King Carol II and the Myth of “Eternal Romania” în Identity and Destiny: Ideas and
Ideology in Interwar Romania, Plural Culture and civilization,
2007, p. 256.
[35] Gr. Gafencu, Însemnări politice, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1991, p. 18
[36] Majestatea Sa
Regele Mihai al României, O domnie întreruptă,
convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces, versiune în limba română de Ecaterina
Stamatiu, Bucureşti, Editura Libra, 1995, p. 73.
[37] C. Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine.
Amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX (1930-1931), Bucureşti,
Editura Machiavelli, 1997, p. 79.
[38] Gr. Gafencu Însemnări politice, pp.
147-148; Cum
a fost sărbătorită ziua de 10 Mai în “Universul”,
12 mai 1931, anul XLIX, nr. 124, p. 1.
[39] C. Sandache, Europa
dictaturilor şi originile războiului româno-sovietic, Ed. Militară,
Bucureşti, 2007, pp. 170-171
[41] N.D. Cocea, op. cit.,
p. 54
[42] T.Gh. Sidorovici, Carol II…,
p. 29
[43] Enciclopedia României,
vol. I, pp. 124-130
[44] Enciclopedia României,
vol. I, pp. 89-96
[46] I. Scurtu, A fost Carol al
II-lea un dictator, p. 50
[47] „Grănicerul”, an VIII, iunie 1939, p. 82
[48] N.D. Cocea, op. cit.,
p. 71. Notă din 16 octombrie 1939
Abonați-vă la:
Postări (Atom)