Cineva spunea un banc, se pare inspirat din realitate si care a fost
spus si de Florin Piersic, putin schimbat: cică, un grup de elevi din
Moldova au făcut o excursie în Muntii Apuseni si într-unul dintre sate
au tinut si un mic spectacol la Căminul Cultural, în prezenta primarului
si a altor notabilităti locale, în spiritul „Cântării României“. Unul
dintre elevi trebuia să recite o poezie si a început cu patos: „Ati fost
vreodată la Abrud?“, dar versul următor l-a uitat de emotie. Asa că a
mai repetat: „Ati fost vreodată la Abrud?“, dar inspiratia n-a venit. A
mai repetat încă o dată. Atunci a intervenit primarul: „Măi băiatule,
spune tu poezia mai departe si fac eu o listă cu cei care au fost la
Abrud!“. Parafrazînd, noi întrebăm: „Ati fost vreodată la Aiud?“. Si o
listă dacă trebuie făcută, aceasta ar fi lungă. La fel de lungă ar fi si
cea cu cei care au plecat la Aiud si nu s-au mai întors la casele si
familiile lor. Vechea cetate medievală amintită de călătorii străini ca
avînd străzi frumoase, case îngrijite si oameni primitori si-a căpătat
un trist renume în timpul regimului comunist, cînd noua conducere a
tării a luat hotărîrea de a transforma în 1947, închisoarea de la Aiud
într-un mare centru de exterminare, dedicat în special elitei
intelectuale si duhovnicesti. Aici au fost adunati pentru o cruntă
detentie multi dintre intelectualii neamului românesc care s-au opus
comunismului. Ei au considerat că rusii si bolsevismul nu pot aduce
nimic bun pentru neamul românesc. Românul, fie el tăran, intelectual sau
militar de carieră, a luptat în războiul de dincolo de Nistru si l-a
văzut pe rus la el acasă, a văzut robia, mizeria, prostia si nu le-a
dorit si pentru tara sa. Această aversiune a românului fată de rusi s-a
considerat că ar fi început odată cu nenumăratele războaie
ruso-austro-turce de la sfîrsitul secolului al XVIII-lea. Armatele ruse
de ocupatie s-au purtat într-un mod barbar. Generalul Alexandre
Langeron, ofiter rus de origine franceză, care nu poate fi învinuit de
sentimente antirusesti, scria în memoriile sale despre faptul că
soldatul rus provoca o teamă deosebită tăranului român care îi cunoscuse
cruzimea. De se întîmpla ca un ofiter rus să intre într-o casă
tărănească să cumpere ceva, tăranul întepenea si nu mai scotea o vorbă.
Ofiterul trebuia să ia ce avea nevoie si să lase banii pe masă (nu prea
făceau aceste gesturi). Langeron povesteste despre campania generalului
Kamenski în Moldova, cînd frigul si o vijelie cumplită i-a distrus un
sfert din efective. Furios la culme, generalul a dat ordin să fie ucisi
prizonierii, iar pe localnicii pe care-i considera spioni i-a legat de
stîlpi în pielea goală si i-a stropit cu apă pe un ger cumplit. De
asemenea, a pus să se rechizitioneze toate vitele din regiune si le-a
trimis la mosiile sale din Rusia, multe dintre ele murind pe drum, de se
umpluseră satele de hoituri. Această aversiune s-a consolidat în timpul
Regulamentelor Organice si apoi în timpul războiului de la 1877-1878,
cînd rusii n-au respectat tratatele si conventiile fată de tovarăsii lor
de luptă. În timpul primului război mondial, rusii au început prin a nu
respecta obligatiile militare pe care si le asumaseră, si odată cu
începerea războiului civil în Rusia, trupele dezordonate au rămas în
tara noastră si abuzurile au fost nenumărate. Dar, dintre românce au
fost si unele care au „pactizat“ cu bărbatii rusi si strigăturile de la
nunti si baluri nu le iertau: „Uiuiu si bine-mi place/ După sobă cu
cazacii!“. Sau a devenit celebră vorba soldatului întors de pe front si
care a aflat acasă între copii săi si un bălăior pe care nu-l stia:
„Dragii tatii copilasi, Din trei cinci ati mai rămas!“.
„Că nu dau un Ceahlău pe toti Uralii/ Si c-am urît hotarul de la Prut“
Bolsevicii si-au dorit din România un „poligon experimental al comunismului“ si Cristian Racovscki, socialist român de dinainte de război (de origine bulgară) si care devenise unul din liderii comunisti ai Cominternului si un mare dusman al României Mari, ameninta de la Nistru cu invazia Armatei Rosii. Un partid comunist se năstea în 1921 si se dovedea un instrument în mîna bolsevismului. Generalul Averescu a stopat cu o actiune energică fervoarea comunistă si în 1924 partidul a fost ilegalizat, iar conducerea tării i-a minimalizat în continuare importanta. Nicolae Titulescu, eminent diplomat, ministru de externe al mai multor guvernări, presedinte de două ori al Societătii Natiunilor (un fel de ONU de astăzi), a încercat să se apropie de Rusia sovietică, făcînd mai multe pertractări cu Cicerin si Litvinov, dorind tratate ferme. Dar, spera el că rusii le vor respecta?! Un tînăr nationalist interbelic spunea referitor la apropierea de URSS dorită de Titulescu, într-o perioadă cînd tara era amenintată de forte revizioniste si aliati siguri nu aveam, că acest lucru este o trădare a intereselor nationale: „De vor intra trupele rusesti pe la noi si vor iesi învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să sustină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolseviza? Consecintele? Inutil a le discuta“. Si cel de-al doilea război mondial ne-a lăsat fără Basarabia si Bucovina si armatele ruse au rămas în tară pînă la 1958. Tăranul nu i-a vrut pe comunisti, căci: „ăstia vor să ne dărîme biserica“. Pentru el erau niste „dărîmători de altare“. Andrei Ciurunga (Cahuleanu), numit „Poetul canalului“, scria în poezia „Nu-s vinovat fată de tara mea“, definind o pozitie a celor ce gîndeau la fel ca dînsul si care acum umpluseră temnitele ca detinuti politici: „Nu-s vinovat c-am îndîrjit sacalii/ Si c-am rîvnit cu sufletul durut,/ Că nu dau un Ceahlău pe toti Uralii/ Si c-am urît hotarul de la Prut“. Radu Gyr, poetul legionar, care a cunoscut Aiudul, la fel ca o pleiadă de alti mari oameni de cultură, precum V. Voiculescu, Mircea Vulcănescu, G. Manu, N. Crainic, părintele D. Stăniloae, părintele Calciu Dumitreasa, scria despre cei care soseau în România ca să o facă tară comunistă: „Din Urali spre Soare-Apune/ Cum veneau încinsi cu piei,/ Parcă fumega din ei/ Duhnet de sălbătăticiune“.
„Prin moarte am trecut, nu prin viată/ Noi n-am avut tinerete“
Dar comunistii au cucerit puterea în România. „Vin americanii“ se mai spera. Dar n-au venit. Astfel, a apărut Aiudul, într-un nefast an 1947 si s-a transformat într-o „temnită cruntă“, cum zicea poetul mai sus amintit, pînă în 1964, cînd la cererea Occidentului sînt eliberati toti detinutii politici. Pe lîngă elita intelectualitătii românesti, a preotimii, lista eroilor martiri de la Aiud este completată de cei 240 de generali ai Armatei Române. La 14 septembrie, la Aiud, se adună cei pe care tortionarul comunist n-a putut să-i „îndoaie“, n-a reusit să-i „reeduce“, sau mai simplu, să-i omoare si care sînt o mărturie vie a unor fapte ce nu trebuie uitate si care trebuie să ne pună pe gînduri: cum au putut românii să facă altor români cele ce-au făcut la Aiud, la Gherla, la Jilava, la Pitesti, la Sighet?! Am avut onoarea de a însoti de cîteva ori la Aiud pe 13-14 septembrie, pe cîtiva dintre cei pe care Aiudul nu i-a învins, nu i-a îndoit: Grigore Caraza, părintele Mihai Lungianu, părintele Paulin Clapon, alături de prof. Dorel Rusu, cercetător al chestiunii. Acestia sînt printre cei care si-au făcut un „Crez“ din versurile lui Radu Gyr: „Puneti-mi lanturi si cătuse,/ Să sune scrîsnetul hain/ Si mii de lacăte la use:/ Eu cum am fost asa rămîn“. Am fost martorul unei ceromonii triste, a celor „ce n-au avut tinerete“: „Bătrîni cu obrazul de ceată/ Cu pasi năclăiti în tristete,/ Prin moarte am trecut, nu prin viată./ Noi n-am avut tinerete“. Din nefericire, monahul Athanasie Stefănescu, de la Mănăstirea Petru Vodă, cu care stabilisem că vom merge la Aiud, a părăsit cele pămîntesti, pentru o lume ce, fără îndoială, va fi mai bună. A lăsat un gol imens în sufletul celor ce aflau la el mîngîiere. Dar, să-l lăsăm să ne vorbească de dincolo de moarte prin una din cărtile sale: „Nu sînt un intelectual, am absolvit Universitatea de la Aiud, care a durat 20 de ani, învătînd prin comunicare directă, socratică, de la cei aproximativ 3.000 de detinuti cîti eram la Aiud. Timp de sase ani s-a exercitat asupra detinutilor presiuni cum n-au mai existat prin închisori, exceptînd Pitesti si Gherla. Să mentionăm faptul că această învătare socratică a făcut ca detinutii să aprofundeze filosofie, limbi străine, istorie, literatură. Grigore Caraza a plecat de la Aiud cu peste 10.000 de versuri învătate în închisoare, creatii de-a lui Gyr, Crainic, Bacu, Ciurunga sau altii, rămasi anonimi.
Acolo este scrisă o pagină din istoria românilor, ce trebuie răsfoită, pentru neuitare
Părintele Iustin Pîrvu a fost si el unul dintre cei care au suferit la Aiud si în locul numit Râpa Robilor a ridicat un mic schit cu hramul Înăltarea Sfintei Cruci si a adus aici un clopot de bronz, care să cheme la rugăciune si la „neuitare“, cum cerea Paul Goma. Grigore Caraza era învătător la Călugăreni si avea 20 de ani si a crezut într-o Românie nationalistă si crestină. Cei 20 de ani de la Aiud nu l-au făcut să renunte la credinta sa si din nou, versurile lui Radu Gyr sînt cele mai în măsură să explice: „Înfrînt nu esti atunci cînd sîngeri/ Nici ochii cînd în lacrimi ti-s./ Adevăratele înfrîngeri/ Sînt renuntările la vis“. Si Grigore Caraza n-a renuntat, nici părintele Iustin, părintele Lungianu, părintele Grebenea, părintele Gămălău, Neculai Popa, monahul Athanasie si am amintit doar pe cîtiva, cei care sînt legati prin origine de locurile noastre. La Aiud, putinii supravietuitori au ridicat un monument închinat „Calvarului Aiudului“. Este alcătuit din sapte cruci care semnifică pe mucenicii care au dus „crucea neamului românesc“, simbolizată prin crucea mare asezată pe cele sapte cruci îngemănate. Crucea mare este putin înclinată si are de fiecare parte cîte o gaură ce semnifică ochii suferintei neamului românesc îndreptati către cer. În 2001, părintele Iustin a revenit la Aiud prima dată după 1964 si ajuns la Râpa Robilor a spus: „Mi-e si frică să calc cu picioarele pe acest pămînt, pentru că este plin de sfinte moaste“. La baza monumentului s-a făcut un osuar vegheat de icoana Maicii Domnului, ocrotitoarea celor prigoniti pentru dreptate si multele oase adunate aici stau mărturie jertfei tineretului român anticomunist. Părintele Iustin s-a întors de la Aiud în codrii săi din muntii Neamtului si din preaplinul sufletului său clădit în suferintă a împrăstiat sperantă, întelegere, bucurie. Grigore Caraza a scris o carte, ce-a cunoscut mai multe editii, numită „Aiud însângerat“, o cronică a durerii, a luptei, a sperantei. Am făcut o introducere cam lungă despre rusi si comunism, dar trebuie să întelgem că lor le datorăm multe dintre relele pe care bunii si străbunii nostri le-au trăit si se pare că le mai simtim si noi astăzi si încă nu întelegem acest lucru. Am folosit mai multe dintre versurile lui Radu Gyr, căci am considerat că ele exprimă cel mai bine „spiritul Aiudului“. Ati fost vreodată la Aiud? Dacă ati fost în vremurile nefericite pe care le-am pomenit, Dumnezeu să vă ierte, desi credem că deja vi s-au iertat toate. Ati fost vreodată la Aiud? Dacă nu ati fost, duceti-vă, căci acolo este scrisă o pagină din istoria românilor, ce trebuie răsfoită, pentru neuitare.
„Că nu dau un Ceahlău pe toti Uralii/ Si c-am urît hotarul de la Prut“
Bolsevicii si-au dorit din România un „poligon experimental al comunismului“ si Cristian Racovscki, socialist român de dinainte de război (de origine bulgară) si care devenise unul din liderii comunisti ai Cominternului si un mare dusman al României Mari, ameninta de la Nistru cu invazia Armatei Rosii. Un partid comunist se năstea în 1921 si se dovedea un instrument în mîna bolsevismului. Generalul Averescu a stopat cu o actiune energică fervoarea comunistă si în 1924 partidul a fost ilegalizat, iar conducerea tării i-a minimalizat în continuare importanta. Nicolae Titulescu, eminent diplomat, ministru de externe al mai multor guvernări, presedinte de două ori al Societătii Natiunilor (un fel de ONU de astăzi), a încercat să se apropie de Rusia sovietică, făcînd mai multe pertractări cu Cicerin si Litvinov, dorind tratate ferme. Dar, spera el că rusii le vor respecta?! Un tînăr nationalist interbelic spunea referitor la apropierea de URSS dorită de Titulescu, într-o perioadă cînd tara era amenintată de forte revizioniste si aliati siguri nu aveam, că acest lucru este o trădare a intereselor nationale: „De vor intra trupele rusesti pe la noi si vor iesi învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să sustină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolseviza? Consecintele? Inutil a le discuta“. Si cel de-al doilea război mondial ne-a lăsat fără Basarabia si Bucovina si armatele ruse au rămas în tară pînă la 1958. Tăranul nu i-a vrut pe comunisti, căci: „ăstia vor să ne dărîme biserica“. Pentru el erau niste „dărîmători de altare“. Andrei Ciurunga (Cahuleanu), numit „Poetul canalului“, scria în poezia „Nu-s vinovat fată de tara mea“, definind o pozitie a celor ce gîndeau la fel ca dînsul si care acum umpluseră temnitele ca detinuti politici: „Nu-s vinovat c-am îndîrjit sacalii/ Si c-am rîvnit cu sufletul durut,/ Că nu dau un Ceahlău pe toti Uralii/ Si c-am urît hotarul de la Prut“. Radu Gyr, poetul legionar, care a cunoscut Aiudul, la fel ca o pleiadă de alti mari oameni de cultură, precum V. Voiculescu, Mircea Vulcănescu, G. Manu, N. Crainic, părintele D. Stăniloae, părintele Calciu Dumitreasa, scria despre cei care soseau în România ca să o facă tară comunistă: „Din Urali spre Soare-Apune/ Cum veneau încinsi cu piei,/ Parcă fumega din ei/ Duhnet de sălbătăticiune“.
„Prin moarte am trecut, nu prin viată/ Noi n-am avut tinerete“
Dar comunistii au cucerit puterea în România. „Vin americanii“ se mai spera. Dar n-au venit. Astfel, a apărut Aiudul, într-un nefast an 1947 si s-a transformat într-o „temnită cruntă“, cum zicea poetul mai sus amintit, pînă în 1964, cînd la cererea Occidentului sînt eliberati toti detinutii politici. Pe lîngă elita intelectualitătii românesti, a preotimii, lista eroilor martiri de la Aiud este completată de cei 240 de generali ai Armatei Române. La 14 septembrie, la Aiud, se adună cei pe care tortionarul comunist n-a putut să-i „îndoaie“, n-a reusit să-i „reeduce“, sau mai simplu, să-i omoare si care sînt o mărturie vie a unor fapte ce nu trebuie uitate si care trebuie să ne pună pe gînduri: cum au putut românii să facă altor români cele ce-au făcut la Aiud, la Gherla, la Jilava, la Pitesti, la Sighet?! Am avut onoarea de a însoti de cîteva ori la Aiud pe 13-14 septembrie, pe cîtiva dintre cei pe care Aiudul nu i-a învins, nu i-a îndoit: Grigore Caraza, părintele Mihai Lungianu, părintele Paulin Clapon, alături de prof. Dorel Rusu, cercetător al chestiunii. Acestia sînt printre cei care si-au făcut un „Crez“ din versurile lui Radu Gyr: „Puneti-mi lanturi si cătuse,/ Să sune scrîsnetul hain/ Si mii de lacăte la use:/ Eu cum am fost asa rămîn“. Am fost martorul unei ceromonii triste, a celor „ce n-au avut tinerete“: „Bătrîni cu obrazul de ceată/ Cu pasi năclăiti în tristete,/ Prin moarte am trecut, nu prin viată./ Noi n-am avut tinerete“. Din nefericire, monahul Athanasie Stefănescu, de la Mănăstirea Petru Vodă, cu care stabilisem că vom merge la Aiud, a părăsit cele pămîntesti, pentru o lume ce, fără îndoială, va fi mai bună. A lăsat un gol imens în sufletul celor ce aflau la el mîngîiere. Dar, să-l lăsăm să ne vorbească de dincolo de moarte prin una din cărtile sale: „Nu sînt un intelectual, am absolvit Universitatea de la Aiud, care a durat 20 de ani, învătînd prin comunicare directă, socratică, de la cei aproximativ 3.000 de detinuti cîti eram la Aiud. Timp de sase ani s-a exercitat asupra detinutilor presiuni cum n-au mai existat prin închisori, exceptînd Pitesti si Gherla. Să mentionăm faptul că această învătare socratică a făcut ca detinutii să aprofundeze filosofie, limbi străine, istorie, literatură. Grigore Caraza a plecat de la Aiud cu peste 10.000 de versuri învătate în închisoare, creatii de-a lui Gyr, Crainic, Bacu, Ciurunga sau altii, rămasi anonimi.
Acolo este scrisă o pagină din istoria românilor, ce trebuie răsfoită, pentru neuitare
Părintele Iustin Pîrvu a fost si el unul dintre cei care au suferit la Aiud si în locul numit Râpa Robilor a ridicat un mic schit cu hramul Înăltarea Sfintei Cruci si a adus aici un clopot de bronz, care să cheme la rugăciune si la „neuitare“, cum cerea Paul Goma. Grigore Caraza era învătător la Călugăreni si avea 20 de ani si a crezut într-o Românie nationalistă si crestină. Cei 20 de ani de la Aiud nu l-au făcut să renunte la credinta sa si din nou, versurile lui Radu Gyr sînt cele mai în măsură să explice: „Înfrînt nu esti atunci cînd sîngeri/ Nici ochii cînd în lacrimi ti-s./ Adevăratele înfrîngeri/ Sînt renuntările la vis“. Si Grigore Caraza n-a renuntat, nici părintele Iustin, părintele Lungianu, părintele Grebenea, părintele Gămălău, Neculai Popa, monahul Athanasie si am amintit doar pe cîtiva, cei care sînt legati prin origine de locurile noastre. La Aiud, putinii supravietuitori au ridicat un monument închinat „Calvarului Aiudului“. Este alcătuit din sapte cruci care semnifică pe mucenicii care au dus „crucea neamului românesc“, simbolizată prin crucea mare asezată pe cele sapte cruci îngemănate. Crucea mare este putin înclinată si are de fiecare parte cîte o gaură ce semnifică ochii suferintei neamului românesc îndreptati către cer. În 2001, părintele Iustin a revenit la Aiud prima dată după 1964 si ajuns la Râpa Robilor a spus: „Mi-e si frică să calc cu picioarele pe acest pămînt, pentru că este plin de sfinte moaste“. La baza monumentului s-a făcut un osuar vegheat de icoana Maicii Domnului, ocrotitoarea celor prigoniti pentru dreptate si multele oase adunate aici stau mărturie jertfei tineretului român anticomunist. Părintele Iustin s-a întors de la Aiud în codrii săi din muntii Neamtului si din preaplinul sufletului său clădit în suferintă a împrăstiat sperantă, întelegere, bucurie. Grigore Caraza a scris o carte, ce-a cunoscut mai multe editii, numită „Aiud însângerat“, o cronică a durerii, a luptei, a sperantei. Am făcut o introducere cam lungă despre rusi si comunism, dar trebuie să întelgem că lor le datorăm multe dintre relele pe care bunii si străbunii nostri le-au trăit si se pare că le mai simtim si noi astăzi si încă nu întelegem acest lucru. Am folosit mai multe dintre versurile lui Radu Gyr, căci am considerat că ele exprimă cel mai bine „spiritul Aiudului“. Ati fost vreodată la Aiud? Dacă ati fost în vremurile nefericite pe care le-am pomenit, Dumnezeu să vă ierte, desi credem că deja vi s-au iertat toate. Ati fost vreodată la Aiud? Dacă nu ati fost, duceti-vă, căci acolo este scrisă o pagină din istoria românilor, ce trebuie răsfoită, pentru neuitare.
Articol Monitorul de Neamt
Ion Asavei si Daniel Dieaconu
30.01.2017
