Teatru folcloric haiducesc. Pe cale de dispariție?!

Un alt An Nou, alte sărbători de iarnă, dar tot mai puține tradiții ancestrale care să fie ascultate pe la case de gospodari. Fie că gospodarii nu mai primesc alaiurile, fie că nu mai are cine să mai umble din poartă-n poartă ca odinioară. Teatrul folcloric al sărbătorilor de iarnă este cel mai vitregit. Aproape că a dispărut din satele nemțene și el are o istorie seculară pe aceste locuri, în special cel haiducesc, la care ne vom referi în rândurile următoare.

Teatrul folcloric haiducesc a apărut în lumea veche românească odată cu haiducii. Deşi am fi tentaţi a crede că s-a născut mai întâi în mediul rural, am aflat că era la început un apanaj al orăşenilor. Se jucau astfel de piese în cârciumile din mahalale, la târguri, bâlciuri şi iarmaroace, cu actori amatori şi scenarii anonime. Dar şi mediile mai elevate erau sensibile la acest fel de artă, bineînţeles, sub o altă formă. La 1858 s-a făcut chiar şi un vodevil – „Tunsu Haiducul”, realizat de S. Mihăilescu, în rolul principal fiind celebrul Matei Millo. În august 1911, când jandarmeria era în alertă maximă alergând pe urmele lui Pantelimon Toader, la Bucureşti, la grădina de vară „Raşca”, se juca o piesă de teatru în trei acte cu actorul Victor Antonescu în rolul principal. „Pantelimon de la Raşca” s-a jucat la 24 august 1911 şi, după cum anunţa afişul, oferea comic şi dramatic din belşug.

            Dacă teatru folcloric haiducesc s-a născut la oraş, cei care i-au îmbogăţit zestrea şi l-au păstrat, transmiţându-l din generaţie în generaţie, au fost oamenii satului. Ei au fost creatorii baladelor şi, atunci când au preluat arhitectura dramatică, au adăugat doine şi cântece neştiute de orăşeni. Alături de versuri ce erau cunoscute din cărţile lui Russo, Alecsandri, G. Dem-Teodorescu, au pus altele neştiute de mulţi. Piesele de teatru folcloric conţin fragmente din baladele lui Jianu, Tunsu, Bujor, Codreanu, Miu Copilul, Radu Anghel, Gheorghelaş, Ion ăl Mare, publicate în culegeri de folclor, dar în fiecare zonă sunt şi unele ale locului. Ba mai mult, după cum remarca V. Adăscăliţei, celebrul haiduc de origine sârbă Baba Novac din timpul lui Mihai Viteazul, adoptat în întregime de români, a ajuns la început de secol XX să apară  în piese de teatru folcloric din nordul Moldovei, dar ca un erou local, luptând pentru năzuinţe autohtone. Timpul şi-a pus pecetea asupra creaţiei şi schimbările au fost de multe ori după vremuri şi de aceea apar, pentru cunoscători, inadvertenţe şi chiar exprimări ridicole (prea actualizate, cu elemente argotice etc.)

         

   În judeţul Neamţ, teatrul folcloric haiducesc a cunoscut o desfăşurare şi o dezvoltare cum n-a mai fost în alt judeţ şi acest fapt a fost ilustrat cel mai bine de H.B. Oprişan, care a făcut cercetări, a cules piese în perioada 1940-1967, din întreg spaţiul românesc, dar în special din acest judeţ. Cercetătorul amintit a descoperit piese de teatru folcloric haiducesc „Jianu” şi „Bujor” şi în judeţul Teleorman, în Muntenia (puţine cazuri), în Oltenia (cu un „inventar” destul de sărac, uimitor), dar şi pe Valea Trotuşului. În judeţul Suceava circulă atât „Banda lui Bujor”, cât şi „Banda lui Darie” (sau „Ceata lui Darie”), un haiduc vestit, originar din acest judeţ.

Teatrul folcloric haiducesc a apărut mai întâi în oraşe, în Piatra-Neamţ, Roman sau Târgu-Neamţ, fiind consemnat în presă încă înainte de 1900, iar la începutul secolului al XX-lea a început să se răspândească şi în sate. Prima piesă cunoscută a fost „Jianu”, care la 1904 era jucată pentru prima dată la Bicaz de un grup de tineri de la şcoala profesională din acea comună rurală aflată la intrarea în munţi, artizanii fiind Haralambie Iosifescu şi Vasile Breţcanu. La 31 decembrie 1904, „Jianu” a ajuns la Administraţia Domeniilor Coroanei, unde au primit două monede de 5 lei de argint, iar apoi au fost chemaţi de gospodarii impresionaţi de costume, de cântece, de atmosfera pe care o degajau „actorii”. Haralambie Iosifescu a terminat în 1906 şcoala profesională şi s-a întors în satul natal, Poiana Teiului, ducând cu el şi piesa, făcând un adevărat turneu în Largu, Topoliceni, Galu, Bistricioara, Răpciune, în 1907 închegându-se o trupă şi la Bistricioara, condusă de Vasile Alexandrescu, care a fost coleg cu Iosifescu la Bicaz. La 1908, „Jianu” ajunge şi la Borca şi Sabasa, o piesă întocmită de Niculae Vartic. În această perioadă, se formează „bante” şi la Tarcău şi astfel se ajunge ca unele dintre ele să fie silite să organizeze adevărate „turnee”, în special pe valea Bicazului. Din Mărceni, Bicaz, a mers o bandă condusă de Vasile Marc pe valea Bicazului, unde se încetăţeneşte după 1920, la Bicazu Ardelean. La Hangu, „Jianu”, apare la 1936, adus de învăţătorul Teoctist Galinescu de la Şcoala Normală din Piatra-Neamţ. În comuna Ceahlău se joacă prima dată în 1921, iniţiatorul fiind Ghiţă Ciocănel (n. 1898).

„Banda lui Bujor” a apărut mai târziu, după război, deşi spre deosebire de olteanul Iancu Jianu, Ştefan Bujor a haiducit în Moldova. Această piesă de teatru folcloric urmează modelul „Jianului”. S-a răspândit pe o zonă largă, descoperindu-se chiar şi în Vlaşca şi Teleorman, pe Valea Trotuşului, în Transilvania şi, bineînţeles, în Moldova, în judeţul Neamţ cunoscând cea mai largă dezvoltare. La 1919, apărea „Banda lui Bujor” la Ceahlău, mai apoi la Grinţieş, Poiana Teiului, Hangu, Borca, iar mai târziu şi în comunele de „şes”.

În judeţul Neamţ, graţie etnologului George Brăescu, au fost cercetate şi publicate multe din piesele de teatru folcloric ale zonei şi nu doar „Jienii” şi „Bujorul”, ci şi „Banda lui Pantelimon”, „Banda lui Coroiu”, „Banda lui Mihai Florea”, „Haiducii din Carpaţi”, „Banda lui Luncan”, „Banda lui Grozea”, chiar şi „Banda lui Terente”, culese din sate de la Borca la Costişa şi de la Icuşeşti la Drăgăneşti sau Grinţieş.

Piesa „Banda lui Bujor” a circulat şi circulă încă în satele Grinţieşului, o comună situată pe coronamentul lacului Bicaz, la poalele munţilor Ceahlău şi Grinţieş, lângă vechea graniţă a Moldovei cu Ardealul timp de câteva trecute veacuri. S-a transmis din generaţie în generaţie şi actorii amatori, care se prezintă în faţa gospodarilor de Anul Nou, nu sunt numai bărbaţi, oameni în putere, ci şi copii, care şi-au făcut banda lor şi merg din casă-n casă, mai nou participând şi la festivaluri şi concursuri, în 2001 primind „Premiul I” la secţiunea „Teatru folcloric” al Festivalului şi concursului „Steaua sus răsare”, organizat de Centrul „Carmen Saeculare” din Piatra-Neamţ, repetând isprava şi în decembrie 2010, iar în 2012 au participat, cu mare succes, banda compusă din gospodarii Grinţieşului. În 2009, într-un decor mirific pe pârâul Bradului, printre nămeţi s-a filmat de UNU Tv, apoi în 2012 şi 2013 au fost EST Tv şi UNU Tv să-i filmeze, iar la lansarea cărţii „Haiduci şi tâlhari” din 2013, piesa a fost filmată şi prezentată de TVR 3.

În 2016, Cristian Tabără a dedicat o emisiune „Exclusiv în România” pentru „Teatru haiducesc… ca la Grinţieş”, iar apoi în 2017 să participe la prima ediţie a „Festivalului Haiducilor”, desfăşurat într-o poiană sub muntele Grinţieşului. Anul acesta s-au auzut din nou cântece haiduceşti în Poiana lui Vasile cel Mare şi o emisiune „Descriptio Moldaviae” a fost realizată de Vasile Arhire. Iar gospodarii din Grinţieş au făcut un grup folcloric – „Ceata lui Vasile cel Mare” şi au cântat doine haiduceşti precum  „Frunză verde de negară”, „Cântecul Grinţieşului”, „Mugur mugurel”, „Pe poteca din pădure” la Crăcăoani, la Corbu, la Dămuc cu mare succes la public, dovadă că vestiţii haiduci de odinioară nu au fost uitaţi…

Părintele Nicolae Grebenea, o mare personalitate a rezistenţei anticomuniste

Autor articol

 Prof. dr. Daniel Dieaconu

17 martie 2018

Monitorul de Neamţ şi Roman

 

Părintele Nicolae Grebenea a fost una dintre marile personalităţi ale rezistenţei anticomuniste, unul dintre marii duhovnici şi mărturisitori ai neamului românesc. Deşi originar din Ardeal, a fost legat de Moldova şi judeţul Neamţ prin perioada cît a fost cadru didactic la Bicazu Ardelean şi apoi prin activitatea duhovnicească din oraşul Piatra Neamţ. Cartea sa, „Amintiri din întuneric“, se constituie o sugestivă frescă a lumii româneşti interbelice, dar şi o memorialistică a deţinutului politic din închisorile comuniste, iar apoi a proscrisului, a omului aflat în permanenţă în atenţia Securităţii, anchetat, şicanat şi chiar iradiat. La vîrsta de 96 de ani, atunci cînd am avut privilegiul de a sta de vorbă cu domnia-sa (a murit la vîrsta de 101 ani) dovedea aceeaşi acurateţe a gîndirii pe care a demonstrat-o în amintitul volum ce a cunoscut două ediţii. Părintele Iustin Pârvu, la cererea de a-l caracteriza, a spus: „Ce să zic despre el?! A fost un om bun dacă Dumnezeu l-a dăruit îndelungat în zile“. Era şi părerea bătrînilor din satul Bicazu Ardelean, care au învăţat carte de la el. L-am întrebat pe părintele Nicolae Grebenea cum îl poate defini pe părintele Iustin. Mi-a răspuns că este „un român adevărat, verde, din creierul munţilor“. Versurile lui Radu Gyr, pe care l-a cunoscut în închisoare, au fost şi pentru el un Crez: „Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,/ Să sune scrîşnetul hain/ Şi mii de lacăte la uşe,/ Eu cum am fost aşa rămîn“. Nicolae Grebenea a văzut lumina lumii la Răşinari, în judeţul Sibiu, la 25 octombrie 1905, un vechi sat românesc de la poalele munţilor, ca al optulea din cei nouă fraţi, dintr-un tată macedonean. A făcut şcoala la Răşinari, avîndu-l pe protopopul Emilian Cioran, tatăl marelui Emil Cioran, profesor la disciplina istorie, dar nu are amintiri frumoase din şcoală. A fost student la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, avîndu-l între alţii ca profesor pe tînărul Dumitru Stăniloaie. Îşi încheie însă studiile la Cernăuţi. Este delegat al Mitropoliei Sibiului să organizeze, din 1936 pînă în 1938, parohia de la Bicazu Ardelean şi înfiinţează aici primul cuib legionar. Dar Carol al II-lea era în conflict cu legionarii şi este arestat, ajungînd în lagărul de la Vaslui. Este prima sa întemniţare, sub regele Carol al II-lea. Este arestat în 12 februarie 1942 şi dus la Bucureşti, la Interne. Cea de-a doua întemniţare sub Antonescu. Cunoaşte apoi Aiudul, în timpul comuniştilor. A treia întemniţare, sub regimul celei de-a treia dictaturi. De la Aiud este adus la Penitenciarul Ploieşti, de la Ploieşti din nou la Aiud, apoi la Baia Sprie, unde se întîlneşte cu părintele Iustin Pârvu. Aici, în Săptămîna Mare a Patimilor Domnului, unii deţinuţi propun părintelui să serbeze Învierea, să facă o slujbă în mină. Părintele acceptă propunerea, hotărîţi să suporte toţi la nevoie consecinţele, deoarece rugăciunea era aspru pedepsită de administraţie. În noaptea Sfintei Învieri, din toate piepturile a răsunat cîntecul de biruinţă: „Hristos a Înviat!“. Nimeni nu i-a deranjat, chiar gardienii ascultau în linişte slujba făcută de aceşti deţinuţi în fundul pămîntului. L-a cunoscut şi pe părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cu care petrece 3 săptămîni în închisoarea de la Aiud şi tot aici l-a cunoscut pe Radu Gyr, Nichifor Crainic, pe Constantin Gane, pe Ilie Rădulescu sau Petre Pandrea.

Prigoana după închisoare şi iradierea

În închisorile comuniste a fost unul dintre cei care au menţinut starea de spirit şi moralul tineretului atunci cînd acesta se afla derutat şi deznădăjduit în faţa greutăţilor şi mai ales a reeducării şi extreminării. Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic le-au dăruit tinerilor din închisori poeziile, iar Nicolae Grebenea sau Traian Trifan le-au oferit sfatul şi tăria de a rezista. Părintele Iustin Pârvu l-a cunoscut în închisoare. Nicolae Grebenea era mai în vîrstă decît mulţi dintre deţinuţi şi avea experienţa temniţelor din timpul lui Carol al II-lea şi Antonescu. Fusese la Vaslui atunci cînd regele Carol al II-lea a declanşat „Noaptea cuţitelor lungi“ şi a decimat elita legionară. După cum remarca părintele Iustin Pârvu, comuniştii erau uimiţi de capacitatea de a rezolva problemele a părintelui Grebenea, de spiritul său organizatoric şi deţinuţii ştiau că „dacă părintele Grebenea a spus aşa, atunci aşa trebuie să fie…“ Şi tinerii aveau nevoie de aşa ceva. La Baia Sprie, în lagăr, Iustin Pârvu a fost alături de Nicolae Grebenea în declanşarea grevei care a condus la dispersarea coloniei în temniţele din ţară. În 28 iulie 1964 este eliberat din închisoare cu mulţi dintre cei care au supravieţuit şi hirotonit preot în parohia Spini, filia Şona, Tîrnava Mică, la 8 km de Blaj, la 1 octombrie 1964. În anul 1970 vine la Piatra Neamţ şi este numit preot la Vlădiceni (filia Dîrloaia) o parohie cu oameni nevoiaşi (280 de familii), perioadă în care este percheziţionat, supravegheat de Securitate, anchetat. Din 1964 a fost atacat şi urmărit permanent de Securitate, chemat mereu la sediile din Roman şi Piatra Neamţ, fiind considerat un pericol pentru regim şi aceasta pentru prestigiul deosebit pe care-l avea printre supravieţuitorii temniţelor comuniste, dar nu numai. Era un om care impunea. În cartea sa de memorii povesteşte cum a fost iradiat la Securitate şi cum a scăpat cu ajutorul ierburilor de leac după trei săptămîni de zile, provocînd uimirea şi spaima securiştilor care îl credeau mort. Trece la cele veşnice mulţi ani mai tîrziu, la aproape 101 ani, alegînd să se despartă de cele lumeşti la 2 iulie 2006, de ziua viteazului voievod, Sfîntul Ştefan cel Mare. Cercetînd istoria rezistenţei anticomuniste am avut onoarea să-l cunosc la Mănăstirea Haşca şi să-mi împărtăşească din gîndurile sale. Mi-a oferit cartea şi şi-a manifestat nemulţumirea că la mutarea din Piatra Neamţ a pierdut două dintre caietele sale de însemnări de tip jurnal care ar fi continuat cartea. În 2006, într-o discuţie cu un pasionat de istorie îmi manifestam regretul la aflarea morţii părintelui. M-a întrebat dacă este vorba de Nicolae Grebenea, cel ce a fost preot la Piatra şi nu mică mi-a fost surpriza cînd s-a oferit să-mi aducă două caiete ale părintelui, care au cunoscut o adevărată odisee…

„Am ars în dureri mari. Flăcări m-au perpelit şi mi-au mîncat anii mai tineri“

Vă oferim cîteva însemnări din caiete şi sperăm ca într-un timp nu prea lung să putem să le facem cunoscute celor interesaţi în întregime.

27 februarie1983: Situaţia privind alimentarea populaţiei cu alimentele necesare pentru hrană s-a îngreuiat mult în ultimul timp. Cozile sînt mari şi aşteptarea îndelungată pînă să ajungă să-ţi procuri cele de trebuinţă; ele uneori sînt foarte obositoare prin îmbulzeala ce se produce pentru păstrarea rîndurilor. Totodată sînt împreunate cu nemulţumiri ce uneori izbucnesc în ieşiri nervoase nestăpînite. Şi, deşi nimeni nu moare de foame, azi, la noi, temerile, neliniştea, agitaţia, apar în mod evident şi se manifestă turbulent. Nu e plăcut să asişti la astfel de scene. Iar acestea apar zilnic, fiindcă trebuinţele de alimentaţie sînt zilnice. Situaţia aceasta tristă şi pentru mine foarte dureroasă, mă face să întrerup continuarea jurnalului, spre a evita descrierea unor stări şi lucruri deloc plăcute, ce n-ar putea fi evitate în descrierea situaţiei de la noi. 20 ianuarie 1984. O împrejurare cu totul deosebită mă obligă să reiau jurnalul pe care voisem a-l amîna pînă la un moment în care criza de alimentare de la noi va dispărea, dar care n-a sosit încă. Eu nu mă schimbasem, rămăsesem acelaşi cetăţean paşnic al ţării, liniştit şi la locul meu, aşa cum fusesem şi înainte. Mă încadrasem în viaţa socială actuală şi ca preot pensionar trăiam destul de retras, servind rareori la unele biserici unde eram invitat a servi şi unde, cîteodată, ţineam şi predica. Predica mea a fost totdeauna liberă, nu citită, la obiect, fără aluzii politice, însufleţită însă şi cu tendinţa de întări credinţa şi a o prezenta ca singura pîrghie de susţinere a moravurilor să nu se prăbuşească şi ca pe o forţă nebiruită în întărirea avîntului spre fapte bune, generoase şi altruiste. Totodată, prezentam credinţa ca pe o putere ce întăreşte sufletul prin liniştea în care îl aşază cînd îşi pune toată încrederea în Dumnezeu. Iar, ca urmare a acestei linişti interioare, corpul se întăreşte şi el, nervii rămîn sănătoşi şi întreagă sănătatea corpului e afectată favorabil. Nu uram pe nimeni! Suferisem. Am ars în dureri mari. Flăcări m-au perpelit şi mi-au mîncat anii mai tineri. Mi-au redus destul viaţa. Cu toate acestea nu purtam nici o duşmănie, nici o ură, nici un dor de răzbunare. Depăşisem toate acestea. Nu voiam nimănui răul, nici celor ce nu l-au făcut, nici celor ce se mai ţineau de mine şi puteau să ni-l mai facă. Dobîndisem pacea, ea era o comoară scumpă a sufletului meu şi o cîştigasem cu 30-40 de ani înainte. În ceea ce priveşte instalarea regimului comunist la noi, consideram că e un fapt care s-a făcut cu permisiunea lui Dumnezeu. Examinasem problema în temniţă, deja în primii ani ai instalării în Europa şi la noi. Şi am ajuns la următoarea concluzie: În voinţa lui Dumnezeu vedem două aspecte: ceea ce vrea Dumnezeu, ceea ce doreşte să fie, adică să se întîmple, iar al doilea aspect, ceea ce Dumnezeu permite să se întîmple în lume. Căci nimic nu se petrece fără voia lui Dumnezeu. În cazul comunismului, Dumnezeu nu l-a dorit – căci el e materialist şi ateizant – dar i-a permis desfăşurarea în lume, ca o necesitate, poate pentru un progres material şi social în lume şi pentru păcatele noastre.

Constantin Turcu – biografia unui fiu de seamă al munţilor Neamţului

Autor articol

 Prof. dr. Daniel Dieaconu

Monitorul de Neamţ şi Roman

4 mai 2018

În satele de la poalele muntelui Ceahlău, traiul a fost greu în vechime pentru plăieşii graniţei, pentru păstori, pentru tăietorii de lemne, plutaşi sau călugării. Erau în munte şi la graniţa Moldovei şi moşiile erau ale marilor mănăstiri sau boieri. Încă din Evul Mediu erau amintiţi muntenii de la Ceahlău, cei iscusiţi în mînuirea „sîneţelor şi baltagelor“, iar la jumătatea secolului al XIX-lea Alecu Russo admira acel „genius loci“, inteligenţă nativă, cu care era înzestrat „hanganul“, locuitorul de pe Bistriţa şi din poienile codrilor nesfîrşiţi ai Ceahlăului şi Grinţieşului. De la el afla frumoasele poveşti ale „Pietrei Teiului“ şi „Stîncii Corbiţei“

, iar Vasile Alecsandri culegea la un foc de stînă pe Ceahlău o neasemuită baladă „Mioriţa“. N-are de ce să ne mire că arheologul şi istoricul preot Constantin Matasă era din Răpciuni, arhivistul şi istoricul Gheorghe Ungureanu era din satul Schit, Gavriil Galinescu, renumitul muzicolog, era din Hangu, iar Constantin Turcu era din satul Izvoru Alb. Asupra ultimului numit, Constantin Turcu, concentrăm atenţia acestui articol omagial. Este datoria mea de trăitor al acestor locuri şi de onorat primitor al „Premiului pentru etnografie şi folclor – Constantin Turcu“ acordat de „Revista Valea Muntelui“. Premiul a primit acest nume ca o recunoaştere a activităţii închinate istoriei acestor locuri de către renumitul lingvist, etnograf, istoric şi arhivist. La13 februarie 1903, vedea lumina zilei Constantin Turcu, cel de-al doilea copil al familiei Năstase şi Isabela Turcu din satul Izvoru Alb, comuna Buhalniţa, nu departe de bătrînele schituri Sahastru şi Cerebuc, despre care va scrie mai tîrziu cu frumoase şi adînci cuvinte. Şcoala elementară a urmat-o la Grinţieş, comuna Bistricioara, iar gimnaziul la Hangu, unde directorul Gavriil Galinescu, văzîndu-l lipsit de mijloace materiale, dar isteţ, l-a luat ca ajutor la secretariatul şcolii, scutindu-l de taxele şcolare ale acelor vremuri. În 1922 s-a înscris la Liceul „Petru Rareş“ din Piatra Neamţ, căruia, de altfel, i-a dedicat o importantă parte din viaţa şi activitatea sa. Directorul liceului, V.A. Trifu, aflînd că se pricepe la treburile de cancelarie, l-a luat la ţinerea contabilităţii comitetului şcolar, ceea ce însemna pentru tînărul liceean scutirea de taxe şi o mică remuneraţie bănească. În 1929 devenea absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti şi a Seminarului Pedagogic Universitar şi se reîntorcea ca profesor de română şi istorie, dar şi ca secretar, la Liceul „Petru Rareş“. Prin strădaniile sale, „Anuarul Liceului Petru Rareş din Piatra Neamţ“ a devenit o lucrare ştiinţifică care urmărea un scop mărturisit: realizarea unei monografii ample a regiunii, dorinţă pe care o avea şi alt muntean de-al nostru de seamă, Gheorghe Ungureanu, cu care, de altfel, Constantin Turcu va colabora eficient. Articolele sale sunt document şi model şi invităm pe doritorii de publicistică prin reviste de cultură să ia aminte la felul în care acesta scria, la rigoare, la curaj, la tenacitatea de a răscoli pe cele de demult. Activitatea sa în domeniul istoric şi arhivistic a atras stima unor mari personalităţi precum Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Ştefan Ştefănescu, G.T. Kirileanu, Constantin Bobulescu şi alţii.

„Nu pot. Eu cît sînt, atîta sînt“

Domnul academician Dinu C. Giurescu, îndrumător al tezei mele de doctorat, care ne-a onorat cu prezenţa sa pe Valea Muntelui în anul 2010, elogia activitatea ştiinţifică şi amintea prietenia pe care i-au oferit-o „moş Ghiţă“ (G.T. Kirileanu) şi „Costică“ Turcu, două personalităţi emblematice pentru munţii noştri, după opinia marelui istoric, la care subscriem. La 1 septembrie 1942 a fost încadrat prin concurs ca arhivist principal, subdirector, la arhivele din Iaşi, unde a activat timp de 20 de ani îmbogăţind zestrea de documente. De asemenea a activat şi ca cercetător ştiinţific la Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol“. Preocupările sale au fost vaste: istorie literară, istoria culturii, istorie, arhivistică, monografii de sate, toponimie, cercetări economice, culegeri de documente etc. La arhivele ieşene de la Golia, lui Gheorghe Ungureanu, pe atunci director, i s-a mai adăugat un nemţean şi nu de orideunde, ci de la poale de Ceahlău, care cu acribie şi tenacitate a încercat să salveze cît mai multe documente din oraşe şi sate, din poduri şi arhive locale, căci un al doilea „mare război“ începuse. Timp de 20 de ani a îmbogăţit zestrea arhivelor ieşene şi a ghidat o uriaşă muncă de fişare, invenatariere, tezaurizare a documentelor. De o constituţie fizică delicată, se mirau ceilalţi cum de putea dispune de atîta putere de muncă. Dacă era întrebat care era motivul pentru care nu se odihnea, el răspundea: „Nu pot. Eu cît sînt, atîta sînt“. Dar munca neostoită i-a afectat sănătatea. În ultima lui scrisoare, trimisă lui Dimitrie Stăhiescu, scria: „Cu sănătatea stau destul de prost. Aparatul digestiv mă necăjeşte rău de cîteva luni. Am slăbit cam 8 kilograme. Deci am scăzut la 50 kg. Nu ştiu ce va mai fi cu mine. Sfîrşitul? Ce e mai rău e că nu-mi pot vedea activitatea mea. La 16-17 mai, am fost la Piatra şi am ţinut o comunicare despre «Toponimia latină din judeţul Neamţ». Îţi trimit ilustrata de acolo“. Pe verso-ul ilustratei scria: „16-17 mai, simpozion Petrodava, 2000 ani“, apoi „Salutări din urbea tinereţii noastre temerare“. La 29 noiembrie 1980 s-a întîmplat „sfîrşitul“, pe care parcă-l prevăzuse Constantin Turcu. Iaşul – oraşul adoptiv – i-a oferit, cu generozitate, lăcaşul de veci. Prietenii au tipărit în 1982 un volum comemorativ în care au scris C. Botez, I. Chelcea, A. Golimas, D.L. Stăhiescu, I. Mâţă, Gh. Sibiechi şi alţii, dar din păcate într-un tiraj mic pentru o astfel de lucrare care este un elogiu binemeritat. Mulţumim d-lui inspector Nicolae Dumitraşcu pentru informaţii şi lucrare şi sperăm ca la iniţiativa lui şi a altor prieteni ai lui Constantin Turcu să se reediteze lucrarea. În lucrările noastre de istorie locală am citat adesea pe Constantin Turcu. Spusele sale erau întotdeauna adînci şi bine fundamentate şi a fost alături de Constantin Matasă şi Gheorghe Ungureanu autorul primelor monografii istorice a munţilor Neamţului. Constantin Turcu scria în anul 1939, dînd glas „preocupărilor de cultură regională“: „Judeţul Neamţ e pomenit cu acest nume în istoria ţării din anul 939, într-o cronică rusă a lui Nestor, apoi după întemeierea Moldovei, şi în documentele lui Alexandru cel Bun, din 1428. Domnitorul pomeneşte de circa 20 de aşezări şi biserici pe care le face danie ctitoriei sale, Mănăstirea Bistriţa, ceea ce însemna că este vorba de o stăpînire nouă peste o veche aşezare de populaţie băştinaşă care-şi ducea viaţa ei neştiută de nimeni, în codrii seculari şi merei de pe malurile ascunse ale Bistriţei“.

„Aşezat în creerii munţilor, străbătut de ape cristaline şi înveşmîntat în codrii seculari şi de nepătruns…“

Constantin Turcu menţiona, referindu-se la ţinutul său natal (folosim termenul de ţinut care a fost specific Moldovei, cel de judeţ fiind folosit în Ţara Românească, abia în timpul lui Cuza, Neamţul primeşte titlul de judeţ, n.n.): „Aşezat în creerii munţilor, străbătut de ape cristaline şi înveşmîntat în codrii seculari şi de nepătruns, ţinutul acesta a oferit locuitorilor lui o mare uşurinţă de vieaţă şi o mare siguranţă împotriva tuturor primejdiilor care s-au abătut asupra sa“. Călătorind prin munţii Neamţului cu Dumitru Almaş şi Mihai Mancaş, ajunge pe muntele Ceahlău şi exclamă: „Mioriţa n-ar fi fost niciodată cunoscută în lumea cultă acum mai bine de un veac dacă romanticii nu scotoceau munţii şi nu stăteau de vorbă cu ciobanii…“. De altfel el prezenta în 1939 o variantă a baladei „Mioriţa“, aşa cum o aflase Alecsandri de la baciul Udrea din Ceahlău: „Băluţă, Băluţă,/ Albă la pieliţă/ Neagră la cosiţă/ Neagră la străiţă/ Ce-mi urci pe Bistriţă (…)/ Acolo-n calea ta/ N-ai văzut badea?/ Ba l-oi fi văzut,/ Nu l-am cunoscut!“. Călător pe valea Bicazului arată legătura de veacuri a românilor de o parte şi de alta a munţilor, chiar dacă graniţe nedrepte au fost puse încă din Evul Mediu pe „cumpăna munţilor“: „De laşi spre miazănoapte mănăstirea Durăul şi cobori Ceahlăul pe la miazăzi, dai de Cheile Bicazului. Cheile Bicazului nu ţin de judeţul Neamţ, căci sînt la hotarele lui, dincolo. Dar ele se leagă de acest judeţ, căci toată valea Bicazului este aici. Cum urcă peştii în susul apei, aşa merg oamenii la chei dinspre valea Bistriţei, şi cum curge apa la vale aşa coboară ei spre Piatra de care îi leagă aproape toate nevoile vieţii. În chei te simţi mic, pe Ceahlău te simţi biruitor, stai deasupra, calci pe crestele lui cele mai înalte. Orizontul ţi-e larg. Vezi şesul Prutului şi inima Ardealului. În chei eşti copleşit de uriaşele ziduri pe unde şi-a săpat cărare spumoasă şi şerpuitoare apa Bicazului, pe care acum vreo sută de ani a încercat din nou să o înece lacul din creştetul Cheilor“. Constantin Turcu scria într-o perioadă în care pe valea Bicazului se pusese iar vameşii graniceri, la 1941. Nu a publicat foarte mult fiindcă era prea modest şi prea ocupat să-i ajute pe alţii să cerceteze, să scrie, să publice. Articolele şi studiile sale abordează o paletă tematică largă. Sînt numeroase cele dedicate munţilor noştri şi considerăm că o reeditare a lor merită tot efortul. O merită Constantin Turcu şi o merită şi munţii noştri, muntenii noştri, care astfel şi-ar cunoaşte mai bine istoria. Biblioteca comunală din Grinţieş îi poartă numele. Menţionăm că în anul 2015, Asociaţia Filateliştilor din Piatra Neamţ a publicat un volum conţinînd biografia lui Constantin Turcu şi o parte din opera sa care a fost dedicată Ţinutului Neamţului, la volumul omagial contribuind Nicolae Dumitraşcu, care a oferit bibliotecii grinţieşene mai multe dintre revistele cu studiile lui Turcu, nepoata sa, Viorel Nicolau, Doina Gheorgheasa din Broşteni şi Silviu Văcaru, cercetător la Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol“ din Iaşi, unul dintre exegeţii operei sale (volumul poate fi consultat pe academia.edu). O recunoaştere minoră a unui om care merită mult mai mult.

(a sprijinit aparitia articolului Ion Asavei)

Gheorghe Panu, un împătimit al Ceahlăului şi un oaspete statornic al Durăului pînă la moarte

Autor articol

 Prof. dr. Daniel Dieaconu

4 noiembrie 2018, Monitorul de Neamţ şi Roman

Gheorghe Panu a fost una dintre marile intelegenţe ale neamului românesc, un spirit vizionar, democrat, de multe ori neînţeles, de multe ori părăsit de prieteni şi tovarăşi de luptă politică. A fost considerat „fripturist“ şi „traseist“ politic, dar noi insistăm pe consecvenţa ideilor sale politice, pe care a încercat să le implementeze printr-un partid sau altul. Ideile sale nu erau schimbătoare. A fost legat de judeţul Neamţ, de Ceahlău, de Durău. Acesta este motivul pentru care ne-am concentrat asupra figurii sale – a fost una dintre marile personalităţi, care, deşi nu era nemţean, a iubit judeţul nostru şi şi-a dat osteneala pentru propăşirea lui. S-a născut la Galaţi în 1848, fiu al ofiţerului Vasile Panu din Vaslui, aghiotantul lui Alexandru Ioan Cuza. Face şcoala primară şi liceul în Iaşi, apoi se înscrie la universitate, unde studiază literele. După ce devine membru al Junimii (1872) , primeşte o bursă cu ajutorul lui Titu Maiorescu şi pleacă la studiu la Paris, împreună cu Vasile Conta şi Alexandru Lambrior. Cu siguranţă, Titu Maiorescu avea ochi pentru tineri valoroşi, dar avea şi de unde alege în Moldova acelor ani. Studiază istoria, literele şi ştiinţele juridice la Paris şi Bruxelles, unde îşi ia doctoratul în drept. După întoarcerea în ţară devine procuror, apoi avocat. Este însă pasionat de lupta politică şi intră, firesc, la gruparea conservatorilor junimişti, dar o părăseşte alăturîndu-se Partidului Naţional Liberal, devenind şeful de cabinet al ministrului de Interne, C. A. Rosetti – 1881 şi deputat al acestui partid, calitate în care susţine votul universal, face o alianţă cu deputaţii socialişti şi condamnă vehement pe deputaţii antisemiţi. Editează mai multe ziare: Lupta, 1884, Cronica, Ziua, Săptămîna din 1891, revistă pe care o scoate singur, şi colaborează la multe alte publicaţii: Convorbiri Literare, Epoca, Epoca Literară, Liberalul. Ziarul Lupta avea în perioada de apariţie cel mai mare tiraj, iar revista Săptămîna, pe care o scria singur, era citită cu nesaţ de intelectualii români. În ziarul Lupta pe care-l conducea, în 1887, a publicat pamfletul „Omul periculos“. Articolul critica decizia regelui de a încheia o nouă convenţie comercială cu Imperiul Austro-Ungar, acuzîndu-l de a fi „cătană nemţească“, „ulan prusian“, „izvorul tuturor relelor“, „samsarul tuturor trădărilor“, „suflet blestemat“. Acest fapt a atras mînia lui Carol I. În calitate de director al ziarului, Gheorghe Panu fost chemat în instanţă pentru ofensa adusă regelui, a fost găsit vinovat şi a fost condamnat la pedeapsa maximă de doi ani de închisoare şi la o amendă de 5. 000 lei. Ca să nu fie închis, Panu a fugit la Paris. În 1888, este ales ca deputat la Iaşi, pe listele opoziţiei anti-liberale şi se întoarce în ţară, dar este arestat la graniţă şi adus la Piatra Neamţ în închisoare. Nicu Albu, prefect al Neamţului la acea dată, apropiat lui Panu, a făcut ca arestul să-i fie uşor, alături fiindu-i şi adeptul politic, viitorul primar şi memorialist, Dimitrie Hogea. Regele Carol l-a graţiat după 10 zile, iar pietrenii l-au condus în triumf spre gară.

Adăposturi montane, drumuri, tel, serviciu de poştă…

Gheorghe Panu a fost de două ori deputat (1881, 1888) şi o dată senator (1892). În 1888 şi-a creat propriul partid, Partidul Democrat Radical. Ca adept al radicalismului a promovat republicanismul, votul universal, antidinasticismul, reforme agrare, impozit progresiv, regim vamal protecţionist, restrîngerea prerogativelor regale, drepturi pentru muncitori, juriu pentru delicte de presă etc. Şi-a dorit foarte mult să ajungă ministru dar, din anumite motive, acest lucru nu s-a întîmplat, unul dintre ele fiind conflictul cu regele care îi refuză candidatura la un post de ministru, afirmînd că „un om care nu s-a supus legilor ţării nu poate fi ministru“, făcînd aluzie la fuga sa în Franţa pentru a scăpa de răspunderea legală. Ca istoric se remarcă prin lucrările: „Studii asupra atîrnării sau neatîrnării politice a românilor“, „Portrete şi tipuri parlamentare“, „Amintiri de la Junimea din Iaşi“, „Cercetări asupra stării ţăranilor în vremurile trecute“. Venea în Neamţ la prietenul său Calistrat Hogaş, făcea de obicei vizite la mănăstiri, la Tîrg, la Piatra, la Bălţăteşti şi Oglinzi, pînă în 1890, cînd s-a îndreptat pentru prima dată spre Durău. Căci a devenit un împătimit al Ceahlăului şi un oaspete statornic al Durăului pînă la moartea sa, în 1910. La început a stat în gazdă la Răpciuni la un gospodar, dar şi-a făcut apoi o casă proprie la Durău. Făcea excursii lungi pe Ceahlău, dar şi în zonele dimprejur, pînă la Borsec sau Vatra Dornei. Pe Ceahlău a făcut un prim adăpost lîngă stînca Panaghia, mai sărăcăcios şi două mai mari cu paturi la Stănile şi la Mesteceni. A fost un pionier al turismului pe muntele Ceahlău. Era vizitat de Caragiale, Delavrancea, Coşbuc, Morţun, dr. Istrati, Al. Bădărău ş. a. Aici, la Durău, a scos multe numere ale revistei pe care o scria singur – „Săptămîna“, atît de citită în epocă. Influenţa sa a făcut să se înceapă şoseaua pe valea Schitului, s-au făcut poduri şi podeţe. S-a refăcut la cererea sa drumul de la Hangu spre Bicaz, cu mare folos pentru muntenii de la poale de Ceahlău. La stăruinţa sa s-a făcut linie telică, cu post telic şi serviciu de poştă regulat pînă la Durău. Prietenia cu stareţul Teofan a făcut ca influenţa lui Panu să se răsfrîngă şi asupra schitului care a fost ridicat la rangul de mănăstire, a găsit fondurile necesare pentru repararea bisericii şi a clopotniţei în timpul ministerelor lui Spiru Haret şi dr. C. Istrati. Dimitrie Hogea îşi amintea că Panu a intervenit împotriva prinţului Sturdza ca să nu taie pădurea de brazi din jurul Durăului, care aducea un farmec deosebit aşezării şi organele silvice şi boierul i-au dat pînă la urmă dreptate aprigului apărător al Durăului. Cancerul la intestine care-l măcina nu a putut fi tratat la Paris. Şi nici nu mai avea bani pentru medicii de la Paris, căci nu mai putea să muncească. „Grozav lucru e sărăcia, avea să zică, niciodată n-am simţit-o ca acum“. A murit sărac, nelăsînd urmaşilor mare lucru. Guvernul liberal a hotărît funeralii naţionale, presa a avut numeroase articole elogioase pentru un mare „sămănător de idei“. Demn de remarcat faptul că regele Carol I a hotărît din mijloacele sale particulare o mică pensie pentru văduva Panu. Casa de la Durău a fost vîndută către Ministerul Cultelor şi a devenit arhondaric al mănăstirii. Puţini mai ştiu asta astăzi, au mai rămas cîteva fotografii, cîteva cărţi poştale. Oamenii locului nu ştiu de Gheorghe Panu, de şederea sa la Durău şi de mult binele făcut zonei. Stă scris doar pe o placă de marmură rezemată de un perete lăturalnic al clopotniţei de la Durău despre faptul că a fost „un mare ajutător al schitului“. Cam atît. Puţin pentru un om atît de mare, poate cel mai important care s-a legat statornic de aceste locuri şi de aceea am ridicat acest articol pentru mai multă ştiinţă şi preţuire şi astfel neuitare.

(a sprijinit realizarea articolului Ion Asavei, bibliotecar, Bicaz)

De Centenar, la Grințieș (II)

            La 5 decembrie 2018, la Grințieș, au continuat manifestările dedicate Centenarului prin cântec și voie bună, dar și printr-o retrăire a vremurilor de acum o sută de ani prin intermediul muzei Clio. O întâlnire cu istoria.

            Primarul comunei, Vasile Alexandroaia, a fost primul care a urcat pe scena Casei de Cultură grinţieşene pentru un mesaj de bun venit şi pentru o succintă evidenţiere a importanţei evenimentului ce-l sărbătorim şi cu emoţie şi-a prezentat invitaţii. De la Iaşi, de la Piatra Neamţ, de la Ceahlău, de la Borca, de la Bicazul Ardelean sau Poiana Teiului, Bicaz şi Pipirig. A urmat o scurtă rugăciune de binecuvântare a întrunirii prin preoţii Ionel Cuţuhan, protopop de Ceahlău, şi Andrei Fabian.

            Gazde au fost Andreea Afrăsinei şi Elena Alexandroaia, eleve în clasa a VIII-a, care au susţinut, cu emoţie, dar şi cu patos, eseul lor dedicat războiului de întregire. Profesorul Gheorghe Radu de la Piatra Neamţ, autor a mai multor cărţi şi a peste 5000 de articole în lunga sa carieră de documentarist, a prezentat o nouă carte despre Marea Unire, insistând pe personalităţile nemţene cu rol important în acest crucial în istoria românilor. Profesorul Vasile Amariei, directorul Liceului Borca, deşi neistoric, dar bine documentat, a prezentat, cu emoţie greu stăpânită, un eseu în care face o paralelă între românii de la 1918 şi cei de la 2018. Un exerciţiu de imaginaţie pe care vi-l sugerăm.

            Un aşteptat moment artistic a fost susţinut de corurile reunite ale şcolilor din Ceahlău şi Grinţieş condus de de prof. Bianca Ciubotaru, cu cântece patriotice. Delegaţia de la Ceahlău, numeroasă şi purtând frumoase costume populare a cuprins pe director prof. Angela Ruştioru şi pe profesorul de istorie Ciprian Tănase, care a prezentat o scurtă cronologie a războiului şi unirii, de interes pentru tinerii ascultători.

            Vedeta ştiinţifică a întâlnirii, ne permitem să folosim acest termen, a fost cercetătorul ştiinţific al Centrului de istorie şi civilizaţie al Academiei Române, filiala Iaşi, dr. Corneliu Ciucanu, care şi-a mărturisit rădăcinile ardelene, strămoşii săi din zona Ciucului trecând munţii şi stabilindu-se la Buhalniţa. De bună seamă că strămoşii săi de acum două-tre secole au trecut pe la Grinţieş, venind prin trecătoarea Tulgheş. Expozeul său a fost unul cu mare încărcătură emoţională, o „istorie cu duh”, cum îi place domniei sale să spună, şi cum să nu fii pătruns de cele ce le spui sau de cele ce le auzi când eroii poveştilor sunt strămoşii noştri de acum 100 de ani, soldaţi-ţărani, ce s-au umplut de glorie pe câmpurile de luptă din trecătorile Moldovei,  generali de seamă, un rege loial şi o regină „bărbată”, sau preoţi militari ce au urmat pe soldaţi în tranşee îngheţate sau în iureşuri victorioase de baionetă.

            Director la Bicazul Ardelean, un învăţător gospodar de la Bistra, Dan Ioan Husari a urcat pe scenă să povestească despre străbunicii săi aleşi de obştea satului să-i reprezinte la Alba Iulia şi aceştia au ajuns acolo după o săptămână de mers cu căruţa ca să strige: „Noi vrem să ne unim cu ţara!”, la fel ca 100.000 de voci de români transilvăneni. Strănepotul i-a căutat pe urmaşii celorlalte familii bicăjene ce-au mers în 1918 la Alba Iulia şi au refăcut drumul. E drept, cu microbuzul, dar cu la fel de înaltă simţire românească.

Un cuvânt duhovnicesc pentru o astfel de sărbătoare a neamului şi a bisericii româneşti a pregătit protopopul Ionel Cuţuhan, preot la Grinţieş, care a dedicat alocuţiunea sa rolului bisericii ortodoxe în devenirea istorică a neamului românesc.

            Un moment artistic superb au produs tinerii chitarişti din Bicazul Ardelean conduşi de Marius Coşerariu, interpret, compozitor şi interpret,  de meserie poliţist… Folkul lor de tip manifest aşa cum l-a propus generaţia Cenaclului Flacăra a ridicat publicul în picioare şi sala a cântat odată cu scena. Şi cum să nu o faci când auzi versurile lui Păunescu pe muzica lui Emilian Onciul:

            „Nu-i român cel ce nu simte

            Ca pe propriul crez moral

            Cele trei cuvinte sfinte

            Mamă, tată şi Ardeal!”…

            Şi, nota bene, cei mai prinşi de cântece au fost elevii din Grinţieş şi Ceahlău care şi-au completat cu succes pe colegii lor de dincolo de Ceahlău. Marius Coşerariu nu a putut să nu-l omagieze pe ziaristul Ion Asavei, întors în comuna unde a copilărit. Şi a cântat pe versurile cunoscutului ziarist, care dovedeşte şi talent şi simţire de poet. Căci nu deageaba este slujitor al bibliotecii cu mare nume – Mihai Eminescu.

            Ne-am bucurat de istorie şi de cântec istoric şi am simţit că patriotismul este la el acasă în satele de la poale de Ceahlău. Şi cum să nu fie aşa, căci munteanul a fost întotdeauna iubitor de libertate şi de ţară…

De Centenar, la Tulgheș. Întâlnire cu istoria

                

            Centenarul Marii Uniri de la 1918 a fost primit cu fast și cu bucurie în localitățile urbane și rurale ale României, dar considerăm că trăirea adevărată românească a fost mai puternică în satele țării, unde patriotismul nu e desuet, nu e festivist și demagogic. În comuna Tulgheș, în partea de nord-est a județului Harghita, la sfârșit de noiembrie și început de decembrie au fost zile de mare simţire românească. Au fost cântece patriotice, fanfară, defilări, paradă de costume populare, artificii, dans şi multă voie bună.

            Tulgheşul, veche localitate românească, aparţinând Moldovei lui Alexandru cel Bun și Ştefan cel Mare, a fost raşluită de către austrieci ca parte a unei lungi fâşii de codrii printr-o înţelegere de noncombat cu turcii antrenaţi într-un război cu ruşii. Şi la 1769, Maria Tereza, împărăteasa din familia de Habsburg primea un bogat dar fără să plătească cu nimic, recunoscând chiar ea nedreptatea ce-o făcuse Moldovei. O înţelegere diplomatică, un act de corupţie şi mai marii timpului făceau tranzacţii cu pământ românesc. Şi Tulgheşul a devenit comună chezaro-crăiască şi aşa a fost până la 1918.

            Pe 4 decembrie 2018, s-a defăşurat ultima parte a complexului proiect de sărbătorire a centenarului iniţiat pentru tulgheşeni de primarul Marcel Vancu: o conferinţă-simpozion dedicată istoriei acelor zbuciumate vremuri: „Marele Război” şi „Marea Unire” cu invitaţi de prestigiu din  lumea ştiinţifică şi universitară. Intelectualitatea zonei, dar nu numai, s-a adunat în cocheta sală de şedinţe a Primăriei şi Consiliului Local Tulgheş pentru a primi în mijlocul ei pe prof.univ.dr. Cătălin Turliuc, Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, pe cercet. şt. dr. Corneliu Ciucanu, de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie a Academiei Române, Filiala Iaşi, pe prof. Gheorghe Radu, muzeograf, arhivist şi scriitor de la Complexul Muzeal Neamţ, din partea gazdelor şi cu rol de moderator, prof.dr. Daniel Dieaconu. A lipsit universitarul din Chişinău Ion Gumenâi, unul  din luptătorii pentru românism din Basarabia prigonit de regimul Dodon, care a avut un  atac de inimă şi era internat la spital. Nu e de mirare după toate câte le-a avut de suferit pentru că a vrut Basarabia alături de România.

            Geopolitician de prestigiu, Cătălin Turliuc a fost invitat de să se refere la la contextul european care a generat „marele război” şi care a condus la întregirea neamului românesc. În prelegerea sa au fost evocate figuri marcante ale luptei românilor, cu zbaterile, fastul şi nefastul, durerea şi deznădejdea, furia şi speranţa. Marea Unire nu a fost conjuncturală, spunea domnia sa, nici un favor al marilor puteri, ci rezultat al unei lupte susţinute, cu pierderi umane care ne plasau, procentual, pe un nedorit loc trei, după Serbia şi Austria. A fost nevoie de generali patrioţi şi iscusiţi (deşi au fost şi trădători şi cozi de topor), de un rege loial, de o regină cu suflet mare românesc, de un eroic soldat ţăran. De biserică, cum avea să afirme Corneliu Ciucanu, cu sute de preoţi militari prezenţi în tranşee, cu ierarhi vrednici, cu călugăriţe ce-au luat bonete de infirmiere, de mari doamne ce munceau în spitale şi la Crucea Roşie. De un mitropolit ca Pimen Georgescu, de un Iorga, care cu ziarul său ce ajungea în tranşee a însufleţit lupta soldaţilor. De niște generali precum cei evocați de prolificul scriitor Gheorghe Radu: Dăscălescu, Mărdărescu, Chirnoagă, Coroamă, Averescu, Grigorescu și încă alții.

            Tulgeșul a fost parte a pasului montan prin care a trecut la 1916, în august, Armata a IV-a condusă de generalul Prezan, spre Transilvania, să o elibereze. S-a cântat „Treceţi batalioane române Carpaţii”, dar entuziasmul s-a domolit în faţa îndărătniciei austro-maghiare. Şi s-au dus lupte cumplite pe munţii Bistriţei până ce vârfurile au îngheţat la sfârşit de noiembrie. La Valea Frumoasă, în memoria unei lupte cumplite s-a numit locul Sângeroasa şi la fel a fost pe Higheş sau la Runc. Au fost fapte de arme rememorate de Daniel Dieaconu şi de profesorul tulgheşean de istorie, pensionar, Mihai Ungureanu, care a amintit din spusele bunicilor şi străbunicilor săi şi ai soţie sale, din familia Pop, trăitori ai acelor vremuri de suferinţă, dar şi de împlinire românească. De peste munte, de la Bicazul Ardelean, profesorul Dan Ioan Husari a prezentat povestea străbunicilor săi participanţi la Marea Adunare naţională de la Alba Iulia din partea comunei după un drum de o săptămână cu căruţa şi, de asemenea, povestea preotului martir Victor Barna. Să amintim şi faptul că Viorel Nicolau, cartofil nemţean, a oferit celor prezenţi posibilitatea de-a urmări pe ecran peste 500 de cărţi poştale de la începutul veacului al XX-lea, dar şi prin clasoarele cu care a venit la manifestare, de mare valoare colecţionistică.

            Primarul Marcel Vancu  a considerat manifestarea, care s-a întins pe durata a trei ore, ca fiind densă şi erudită, complexă şi de înaltă ţinută ştiinţifică. Şi plină de învăţăminte. Un succes. Şi-a manifestat dorinţa ca din cele aflate, din istorie, să învăţăm cu toții, să nu mai repetăm greşelile înaintaşilor, dar să ne ridicăm la înălţimea efortului, luptei și entuziasmului celor ce-au făcut Marea Unire. Să fim mai buni, fiecare făcându-ne datoria cât mai bine pentru comunitatea în care trăim şi pentru ţara care ne uneşte între hotarele ei…

Foto: Paul Cristinoiu

La Grințieș - sărbătoarea Centenarului.

O Românie de fier şi piatră

                Sărbătoarea tuturor românilor a îmbrăcat forme dintre cele mai diverse în satele şi oraşele ţării, după simţire, după înţelegere, după putere şi, de ce nu, după fondurile existente în cadrul comunităţii… La Grinţieş, în mica comună de la poalele muntelui omonim, la hotarul de vest al judeţului, sărbătoarea a fost una aparte. Grinţieşul a fost în vechime o comună de graniţă, aici începând Imperiul Habsburgic şi apoi cel austro-ungar, iar apoi, în ani de tristă amintire, 1940-1944, aici s-a întins cu o nedreaptă graniţă – Ungaria. În primul război mondial, pe la Grinţieş au trecut trupe din Armata a IV-a Română, s-au dus lupte grele pe culmi şi apoi a venit retragerea, cu refugierea populaţiei spre satele de câmpie. Şi-au venit apoi ruşii, cu o ocupaţie nemernică, deşi erau aliaţii românilor, de aproape doi ani. A fost multă suferinţă şi bejenie…

            Grinţieşenii nu şi-au uitat înaintaşii care şi-au adus obolul de sânge pentru o Românie Mare, cei care nu au vrut graniţă la Prisecani, la capătul comunei. În faţa şcolii s-a ridicat o cruce comemorativă care se ridică dintr-o hartă a României mari, străjuită de doi lei. Alături, elevii au adus piatră din albia pârâului şi au conturat o Românie de piatră care a căpătat apoi însemne tricolore. O Românie de fier şi piatră…

            Doi preoţi tineri au venit să facă slujba de sfiinţire şi alături de ei au cântat elevii şcolii, care au continuat apoi cu versuri patriotice. Au cuvântat primarul comunei, Viorel Alexandroaia, şi au prezentat eseuri Anastasia Cotârgăşanu, Andreea Afrăsinei şi Elena Alexandroaia. Şi ce frumos s-a înălţat din piepturi de copii:

            „Ţine minte, fiul meu

            Că există Dumnezeu

            Şi un jurământ ne leagă

            Ţara noastră nu-i întreagă,

            Însă asta doar până-ntr-o zi.

            Când vei fi şi tu bărbat

            Să te simţi mereu soldat,

            Pentru vechile hotare,

            Pentru România Mare!”.

            Manifestările comemorative vor continua la Grinţieş. Pe 5 decembrie sa va ţine un simpozion – „Marele Război şi Marea Unire în munţii Neamţului”, cu istorici de prestigiu de la Iaşi, Piatra-Neamţ, Bacău şi Chişinău, cu participarea şcolilor Bicazul Ardelean, Ceahlău, Crăcăoani, Borca şi Ceahlău, profesori şi elevi, urcând la tribună să ne vorbească despre strămoşi vrednici şi despre un popor care a făcut o Românie mare şi puternică.