Părintele Nicolae
Grebenea, o mare personalitate a rezistenţei anticomuniste
Autor articol
17 martie 2018
Monitorul de
Neamţ şi Roman
Părintele Nicolae Grebenea a fost una dintre marile
personalităţi ale rezistenţei anticomuniste, unul dintre marii duhovnici şi
mărturisitori ai neamului românesc. Deşi originar din Ardeal, a fost legat de
Moldova şi judeţul Neamţ prin perioada cît a fost cadru didactic la Bicazu
Ardelean şi apoi prin activitatea duhovnicească din oraşul Piatra Neamţ. Cartea
sa, „Amintiri
din întuneric“, se constituie o sugestivă frescă a lumii româneşti
interbelice, dar şi o memorialistică a deţinutului politic din închisorile
comuniste, iar apoi a proscrisului, a omului aflat în permanenţă în atenţia
Securităţii, anchetat, şicanat şi chiar iradiat. La vîrsta de 96 de ani, atunci
cînd am avut privilegiul de a sta de vorbă cu domnia-sa (a murit la vîrsta de
101 ani) dovedea aceeaşi acurateţe a gîndirii pe care a demonstrat-o în
amintitul volum ce a cunoscut două ediţii. Părintele Iustin Pârvu, la cererea
de a-l caracteriza, a spus: „Ce să zic despre el?! A fost un om bun dacă
Dumnezeu l-a dăruit îndelungat în zile“. Era şi părerea bătrînilor din
satul Bicazu Ardelean, care au învăţat carte de la el. L-am întrebat pe
părintele Nicolae Grebenea cum îl poate defini pe părintele Iustin. Mi-a
răspuns că este „un
român adevărat, verde, din creierul munţilor“. Versurile lui Radu Gyr,
pe care l-a cunoscut în închisoare, au fost şi pentru el un Crez: „Puneţi-mi
lanţuri şi cătuşe,/ Să sune scrîşnetul hain/ Şi mii de lacăte la uşe,/ Eu cum
am fost aşa rămîn“. Nicolae Grebenea a văzut lumina lumii la Răşinari,
în judeţul Sibiu, la 25 octombrie 1905, un vechi sat românesc de la poalele
munţilor, ca al optulea din cei nouă fraţi, dintr-un tată macedonean. A făcut
şcoala la Răşinari, avîndu-l pe protopopul Emilian Cioran, tatăl marelui Emil
Cioran, profesor la disciplina istorie, dar nu are amintiri frumoase din
şcoală. A fost student la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, avîndu-l
între alţii ca profesor pe tînărul Dumitru Stăniloaie. Îşi încheie însă
studiile la Cernăuţi. Este delegat al Mitropoliei Sibiului să organizeze, din
1936 pînă în 1938, parohia de la Bicazu Ardelean şi înfiinţează aici primul
cuib legionar. Dar Carol al II-lea era în conflict cu legionarii şi este
arestat, ajungînd în lagărul de la Vaslui. Este prima sa întemniţare, sub regele
Carol al II-lea. Este arestat în 12 februarie 1942 şi dus la Bucureşti, la
Interne. Cea de-a doua întemniţare sub Antonescu. Cunoaşte apoi Aiudul, în
timpul comuniştilor. A treia întemniţare, sub regimul celei de-a treia
dictaturi. De la Aiud este adus la Penitenciarul Ploieşti, de la Ploieşti din
nou la Aiud, apoi la Baia Sprie, unde se întîlneşte cu părintele Iustin Pârvu.
Aici, în Săptămîna Mare a Patimilor Domnului, unii deţinuţi propun părintelui
să serbeze Învierea, să facă o slujbă în mină. Părintele acceptă propunerea,
hotărîţi să suporte toţi la nevoie consecinţele, deoarece rugăciunea era aspru
pedepsită de administraţie. În noaptea Sfintei Învieri, din toate piepturile a
răsunat cîntecul de biruinţă: „Hristos a Înviat!“. Nimeni nu i-a
deranjat, chiar gardienii ascultau în linişte slujba făcută de aceşti deţinuţi
în fundul pămîntului. L-a cunoscut şi pe părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa,
cu care petrece 3 săptămîni în închisoarea de la Aiud şi tot aici l-a cunoscut
pe Radu Gyr, Nichifor Crainic, pe Constantin Gane, pe Ilie Rădulescu sau Petre
Pandrea.
Prigoana după închisoare şi
iradierea
În închisorile comuniste a fost
unul dintre cei care au menţinut starea de spirit şi moralul tineretului atunci
cînd acesta se afla derutat şi deznădăjduit în faţa greutăţilor şi mai ales a
reeducării şi extreminării. Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic
le-au dăruit tinerilor din închisori poeziile, iar Nicolae Grebenea sau Traian
Trifan le-au oferit sfatul şi tăria de a rezista. Părintele Iustin Pârvu l-a
cunoscut în închisoare. Nicolae Grebenea era mai în vîrstă decît mulţi dintre
deţinuţi şi avea experienţa temniţelor din timpul lui Carol al II-lea şi
Antonescu. Fusese la Vaslui atunci cînd regele Carol al II-lea a declanşat „Noaptea
cuţitelor lungi“ şi a decimat elita legionară. După cum remarca
părintele Iustin Pârvu, comuniştii erau uimiţi de capacitatea de a rezolva
problemele a părintelui Grebenea, de spiritul său organizatoric şi deţinuţii
ştiau că „dacă
părintele Grebenea a spus aşa, atunci aşa trebuie să fie…“ Şi tinerii
aveau nevoie de aşa ceva. La Baia Sprie, în lagăr, Iustin Pârvu a fost alături
de Nicolae Grebenea în declanşarea grevei care a condus la dispersarea coloniei
în temniţele din ţară. În 28 iulie 1964 este eliberat din închisoare cu mulţi
dintre cei care au supravieţuit şi hirotonit preot în parohia Spini, filia
Şona, Tîrnava Mică, la 8 km de Blaj, la 1 octombrie 1964. În anul 1970 vine la
Piatra Neamţ şi este numit preot la Vlădiceni (filia Dîrloaia) o parohie cu
oameni nevoiaşi (280 de familii), perioadă în care este percheziţionat,
supravegheat de Securitate, anchetat. Din 1964 a fost atacat şi urmărit
permanent de Securitate, chemat mereu la sediile din Roman şi Piatra Neamţ,
fiind considerat un pericol pentru regim şi aceasta pentru prestigiul deosebit
pe care-l avea printre supravieţuitorii temniţelor comuniste, dar nu numai. Era
un om care impunea. În cartea sa de memorii povesteşte cum a fost iradiat la
Securitate şi cum a scăpat cu ajutorul ierburilor de leac după trei săptămîni
de zile, provocînd uimirea şi spaima securiştilor care îl credeau mort. Trece
la cele veşnice mulţi ani mai tîrziu, la aproape 101 ani, alegînd să se
despartă de cele lumeşti la 2 iulie 2006, de ziua viteazului voievod, Sfîntul
Ştefan cel Mare. Cercetînd istoria rezistenţei anticomuniste am avut onoarea
să-l cunosc la Mănăstirea Haşca şi să-mi împărtăşească din gîndurile sale. Mi-a
oferit cartea şi şi-a manifestat nemulţumirea că la mutarea din Piatra Neamţ a
pierdut două dintre caietele sale de însemnări de tip jurnal care ar fi
continuat cartea. În 2006, într-o discuţie cu un pasionat de istorie îmi
manifestam regretul la aflarea morţii părintelui. M-a întrebat dacă este vorba
de Nicolae Grebenea, cel ce a fost preot la Piatra şi nu mică mi-a fost surpriza
cînd s-a oferit să-mi aducă două caiete ale părintelui, care au cunoscut o
adevărată odisee…
„Am ars în dureri mari. Flăcări m-au perpelit şi
mi-au mîncat anii mai tineri“
Vă oferim cîteva însemnări din
caiete şi sperăm ca într-un timp nu prea lung să putem să le facem cunoscute
celor interesaţi în întregime.
27 februarie1983: Situaţia
privind alimentarea populaţiei cu alimentele necesare pentru hrană s-a
îngreuiat mult în ultimul timp. Cozile sînt mari şi aşteptarea îndelungată pînă
să ajungă să-ţi procuri cele de trebuinţă; ele uneori sînt foarte obositoare
prin îmbulzeala ce se produce pentru păstrarea rîndurilor. Totodată sînt
împreunate cu nemulţumiri ce uneori izbucnesc în ieşiri nervoase nestăpînite.
Şi, deşi nimeni nu moare de foame, azi, la noi, temerile, neliniştea, agitaţia,
apar în mod evident şi se manifestă turbulent. Nu e plăcut să asişti la astfel
de scene. Iar acestea apar zilnic, fiindcă trebuinţele de alimentaţie sînt
zilnice. Situaţia aceasta tristă şi pentru mine foarte dureroasă, mă face să
întrerup continuarea jurnalului, spre a evita descrierea unor stări şi lucruri
deloc plăcute, ce n-ar putea fi evitate în descrierea situaţiei de la noi. 20
ianuarie 1984. O împrejurare cu totul deosebită mă obligă să reiau jurnalul pe
care voisem a-l amîna pînă la un moment în care criza de alimentare de la noi
va dispărea, dar care n-a sosit încă. Eu nu mă schimbasem, rămăsesem acelaşi
cetăţean paşnic al ţării, liniştit şi la locul meu, aşa cum fusesem şi înainte.
Mă încadrasem în viaţa socială actuală şi ca preot pensionar trăiam destul de
retras, servind rareori la unele biserici unde eram invitat a servi şi unde,
cîteodată, ţineam şi predica. Predica mea a fost totdeauna liberă, nu citită,
la obiect, fără aluzii politice, însufleţită însă şi cu tendinţa de întări
credinţa şi a o prezenta ca singura pîrghie de susţinere a moravurilor să nu se
prăbuşească şi ca pe o forţă nebiruită în întărirea avîntului spre fapte bune,
generoase şi altruiste. Totodată, prezentam credinţa ca pe o putere ce întăreşte
sufletul prin liniştea în care îl aşază cînd îşi pune toată încrederea în
Dumnezeu. Iar, ca urmare a acestei linişti interioare, corpul se întăreşte şi
el, nervii rămîn sănătoşi şi întreagă sănătatea corpului e afectată favorabil.
Nu uram pe nimeni! Suferisem. Am ars în dureri mari. Flăcări m-au perpelit şi
mi-au mîncat anii mai tineri. Mi-au redus destul viaţa. Cu toate acestea nu
purtam nici o duşmănie, nici o ură, nici un dor de răzbunare. Depăşisem toate
acestea. Nu voiam nimănui răul, nici celor ce nu l-au făcut, nici celor ce se
mai ţineau de mine şi puteau să ni-l mai facă. Dobîndisem pacea, ea era o
comoară scumpă a sufletului meu şi o cîştigasem cu 30-40 de ani înainte. În
ceea ce priveşte instalarea regimului comunist la noi, consideram că e un fapt
care s-a făcut cu permisiunea lui Dumnezeu. Examinasem problema în temniţă,
deja în primii ani ai instalării în Europa şi la noi. Şi am ajuns la următoarea
concluzie: În voinţa lui Dumnezeu vedem două aspecte: ceea ce vrea Dumnezeu,
ceea ce doreşte să fie, adică să se întîmple, iar al doilea aspect, ceea ce
Dumnezeu permite să se întîmple în lume. Căci nimic nu se petrece fără voia lui
Dumnezeu. În cazul comunismului, Dumnezeu nu l-a dorit – căci el e materialist
şi ateizant – dar i-a permis desfăşurarea în lume, ca o necesitate, poate
pentru un progres material şi social în lume şi pentru păcatele noastre.
