Teatru folcloric haiducesc. Pe cale de dispariție?!

Un alt An Nou, alte sărbători de iarnă, dar tot mai puține tradiții ancestrale care să fie ascultate pe la case de gospodari. Fie că gospodarii nu mai primesc alaiurile, fie că nu mai are cine să mai umble din poartă-n poartă ca odinioară. Teatrul folcloric al sărbătorilor de iarnă este cel mai vitregit. Aproape că a dispărut din satele nemțene și el are o istorie seculară pe aceste locuri, în special cel haiducesc, la care ne vom referi în rândurile următoare.

Teatrul folcloric haiducesc a apărut în lumea veche românească odată cu haiducii. Deşi am fi tentaţi a crede că s-a născut mai întâi în mediul rural, am aflat că era la început un apanaj al orăşenilor. Se jucau astfel de piese în cârciumile din mahalale, la târguri, bâlciuri şi iarmaroace, cu actori amatori şi scenarii anonime. Dar şi mediile mai elevate erau sensibile la acest fel de artă, bineînţeles, sub o altă formă. La 1858 s-a făcut chiar şi un vodevil – „Tunsu Haiducul”, realizat de S. Mihăilescu, în rolul principal fiind celebrul Matei Millo. În august 1911, când jandarmeria era în alertă maximă alergând pe urmele lui Pantelimon Toader, la Bucureşti, la grădina de vară „Raşca”, se juca o piesă de teatru în trei acte cu actorul Victor Antonescu în rolul principal. „Pantelimon de la Raşca” s-a jucat la 24 august 1911 şi, după cum anunţa afişul, oferea comic şi dramatic din belşug.

            Dacă teatru folcloric haiducesc s-a născut la oraş, cei care i-au îmbogăţit zestrea şi l-au păstrat, transmiţându-l din generaţie în generaţie, au fost oamenii satului. Ei au fost creatorii baladelor şi, atunci când au preluat arhitectura dramatică, au adăugat doine şi cântece neştiute de orăşeni. Alături de versuri ce erau cunoscute din cărţile lui Russo, Alecsandri, G. Dem-Teodorescu, au pus altele neştiute de mulţi. Piesele de teatru folcloric conţin fragmente din baladele lui Jianu, Tunsu, Bujor, Codreanu, Miu Copilul, Radu Anghel, Gheorghelaş, Ion ăl Mare, publicate în culegeri de folclor, dar în fiecare zonă sunt şi unele ale locului. Ba mai mult, după cum remarca V. Adăscăliţei, celebrul haiduc de origine sârbă Baba Novac din timpul lui Mihai Viteazul, adoptat în întregime de români, a ajuns la început de secol XX să apară  în piese de teatru folcloric din nordul Moldovei, dar ca un erou local, luptând pentru năzuinţe autohtone. Timpul şi-a pus pecetea asupra creaţiei şi schimbările au fost de multe ori după vremuri şi de aceea apar, pentru cunoscători, inadvertenţe şi chiar exprimări ridicole (prea actualizate, cu elemente argotice etc.)

         

   În judeţul Neamţ, teatrul folcloric haiducesc a cunoscut o desfăşurare şi o dezvoltare cum n-a mai fost în alt judeţ şi acest fapt a fost ilustrat cel mai bine de H.B. Oprişan, care a făcut cercetări, a cules piese în perioada 1940-1967, din întreg spaţiul românesc, dar în special din acest judeţ. Cercetătorul amintit a descoperit piese de teatru folcloric haiducesc „Jianu” şi „Bujor” şi în judeţul Teleorman, în Muntenia (puţine cazuri), în Oltenia (cu un „inventar” destul de sărac, uimitor), dar şi pe Valea Trotuşului. În judeţul Suceava circulă atât „Banda lui Bujor”, cât şi „Banda lui Darie” (sau „Ceata lui Darie”), un haiduc vestit, originar din acest judeţ.

Teatrul folcloric haiducesc a apărut mai întâi în oraşe, în Piatra-Neamţ, Roman sau Târgu-Neamţ, fiind consemnat în presă încă înainte de 1900, iar la începutul secolului al XX-lea a început să se răspândească şi în sate. Prima piesă cunoscută a fost „Jianu”, care la 1904 era jucată pentru prima dată la Bicaz de un grup de tineri de la şcoala profesională din acea comună rurală aflată la intrarea în munţi, artizanii fiind Haralambie Iosifescu şi Vasile Breţcanu. La 31 decembrie 1904, „Jianu” a ajuns la Administraţia Domeniilor Coroanei, unde au primit două monede de 5 lei de argint, iar apoi au fost chemaţi de gospodarii impresionaţi de costume, de cântece, de atmosfera pe care o degajau „actorii”. Haralambie Iosifescu a terminat în 1906 şcoala profesională şi s-a întors în satul natal, Poiana Teiului, ducând cu el şi piesa, făcând un adevărat turneu în Largu, Topoliceni, Galu, Bistricioara, Răpciune, în 1907 închegându-se o trupă şi la Bistricioara, condusă de Vasile Alexandrescu, care a fost coleg cu Iosifescu la Bicaz. La 1908, „Jianu” ajunge şi la Borca şi Sabasa, o piesă întocmită de Niculae Vartic. În această perioadă, se formează „bante” şi la Tarcău şi astfel se ajunge ca unele dintre ele să fie silite să organizeze adevărate „turnee”, în special pe valea Bicazului. Din Mărceni, Bicaz, a mers o bandă condusă de Vasile Marc pe valea Bicazului, unde se încetăţeneşte după 1920, la Bicazu Ardelean. La Hangu, „Jianu”, apare la 1936, adus de învăţătorul Teoctist Galinescu de la Şcoala Normală din Piatra-Neamţ. În comuna Ceahlău se joacă prima dată în 1921, iniţiatorul fiind Ghiţă Ciocănel (n. 1898).

„Banda lui Bujor” a apărut mai târziu, după război, deşi spre deosebire de olteanul Iancu Jianu, Ştefan Bujor a haiducit în Moldova. Această piesă de teatru folcloric urmează modelul „Jianului”. S-a răspândit pe o zonă largă, descoperindu-se chiar şi în Vlaşca şi Teleorman, pe Valea Trotuşului, în Transilvania şi, bineînţeles, în Moldova, în judeţul Neamţ cunoscând cea mai largă dezvoltare. La 1919, apărea „Banda lui Bujor” la Ceahlău, mai apoi la Grinţieş, Poiana Teiului, Hangu, Borca, iar mai târziu şi în comunele de „şes”.

În judeţul Neamţ, graţie etnologului George Brăescu, au fost cercetate şi publicate multe din piesele de teatru folcloric ale zonei şi nu doar „Jienii” şi „Bujorul”, ci şi „Banda lui Pantelimon”, „Banda lui Coroiu”, „Banda lui Mihai Florea”, „Haiducii din Carpaţi”, „Banda lui Luncan”, „Banda lui Grozea”, chiar şi „Banda lui Terente”, culese din sate de la Borca la Costişa şi de la Icuşeşti la Drăgăneşti sau Grinţieş.

Piesa „Banda lui Bujor” a circulat şi circulă încă în satele Grinţieşului, o comună situată pe coronamentul lacului Bicaz, la poalele munţilor Ceahlău şi Grinţieş, lângă vechea graniţă a Moldovei cu Ardealul timp de câteva trecute veacuri. S-a transmis din generaţie în generaţie şi actorii amatori, care se prezintă în faţa gospodarilor de Anul Nou, nu sunt numai bărbaţi, oameni în putere, ci şi copii, care şi-au făcut banda lor şi merg din casă-n casă, mai nou participând şi la festivaluri şi concursuri, în 2001 primind „Premiul I” la secţiunea „Teatru folcloric” al Festivalului şi concursului „Steaua sus răsare”, organizat de Centrul „Carmen Saeculare” din Piatra-Neamţ, repetând isprava şi în decembrie 2010, iar în 2012 au participat, cu mare succes, banda compusă din gospodarii Grinţieşului. În 2009, într-un decor mirific pe pârâul Bradului, printre nămeţi s-a filmat de UNU Tv, apoi în 2012 şi 2013 au fost EST Tv şi UNU Tv să-i filmeze, iar la lansarea cărţii „Haiduci şi tâlhari” din 2013, piesa a fost filmată şi prezentată de TVR 3.

În 2016, Cristian Tabără a dedicat o emisiune „Exclusiv în România” pentru „Teatru haiducesc… ca la Grinţieş”, iar apoi în 2017 să participe la prima ediţie a „Festivalului Haiducilor”, desfăşurat într-o poiană sub muntele Grinţieşului. Anul acesta s-au auzut din nou cântece haiduceşti în Poiana lui Vasile cel Mare şi o emisiune „Descriptio Moldaviae” a fost realizată de Vasile Arhire. Iar gospodarii din Grinţieş au făcut un grup folcloric – „Ceata lui Vasile cel Mare” şi au cântat doine haiduceşti precum  „Frunză verde de negară”, „Cântecul Grinţieşului”, „Mugur mugurel”, „Pe poteca din pădure” la Crăcăoani, la Corbu, la Dămuc cu mare succes la public, dovadă că vestiţii haiduci de odinioară nu au fost uitaţi…

Părintele Nicolae Grebenea, o mare personalitate a rezistenţei anticomuniste

Autor articol

 Prof. dr. Daniel Dieaconu

17 martie 2018

Monitorul de Neamţ şi Roman

 

Părintele Nicolae Grebenea a fost una dintre marile personalităţi ale rezistenţei anticomuniste, unul dintre marii duhovnici şi mărturisitori ai neamului românesc. Deşi originar din Ardeal, a fost legat de Moldova şi judeţul Neamţ prin perioada cît a fost cadru didactic la Bicazu Ardelean şi apoi prin activitatea duhovnicească din oraşul Piatra Neamţ. Cartea sa, „Amintiri din întuneric“, se constituie o sugestivă frescă a lumii româneşti interbelice, dar şi o memorialistică a deţinutului politic din închisorile comuniste, iar apoi a proscrisului, a omului aflat în permanenţă în atenţia Securităţii, anchetat, şicanat şi chiar iradiat. La vîrsta de 96 de ani, atunci cînd am avut privilegiul de a sta de vorbă cu domnia-sa (a murit la vîrsta de 101 ani) dovedea aceeaşi acurateţe a gîndirii pe care a demonstrat-o în amintitul volum ce a cunoscut două ediţii. Părintele Iustin Pârvu, la cererea de a-l caracteriza, a spus: „Ce să zic despre el?! A fost un om bun dacă Dumnezeu l-a dăruit îndelungat în zile“. Era şi părerea bătrînilor din satul Bicazu Ardelean, care au învăţat carte de la el. L-am întrebat pe părintele Nicolae Grebenea cum îl poate defini pe părintele Iustin. Mi-a răspuns că este „un român adevărat, verde, din creierul munţilor“. Versurile lui Radu Gyr, pe care l-a cunoscut în închisoare, au fost şi pentru el un Crez: „Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,/ Să sune scrîşnetul hain/ Şi mii de lacăte la uşe,/ Eu cum am fost aşa rămîn“. Nicolae Grebenea a văzut lumina lumii la Răşinari, în judeţul Sibiu, la 25 octombrie 1905, un vechi sat românesc de la poalele munţilor, ca al optulea din cei nouă fraţi, dintr-un tată macedonean. A făcut şcoala la Răşinari, avîndu-l pe protopopul Emilian Cioran, tatăl marelui Emil Cioran, profesor la disciplina istorie, dar nu are amintiri frumoase din şcoală. A fost student la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, avîndu-l între alţii ca profesor pe tînărul Dumitru Stăniloaie. Îşi încheie însă studiile la Cernăuţi. Este delegat al Mitropoliei Sibiului să organizeze, din 1936 pînă în 1938, parohia de la Bicazu Ardelean şi înfiinţează aici primul cuib legionar. Dar Carol al II-lea era în conflict cu legionarii şi este arestat, ajungînd în lagărul de la Vaslui. Este prima sa întemniţare, sub regele Carol al II-lea. Este arestat în 12 februarie 1942 şi dus la Bucureşti, la Interne. Cea de-a doua întemniţare sub Antonescu. Cunoaşte apoi Aiudul, în timpul comuniştilor. A treia întemniţare, sub regimul celei de-a treia dictaturi. De la Aiud este adus la Penitenciarul Ploieşti, de la Ploieşti din nou la Aiud, apoi la Baia Sprie, unde se întîlneşte cu părintele Iustin Pârvu. Aici, în Săptămîna Mare a Patimilor Domnului, unii deţinuţi propun părintelui să serbeze Învierea, să facă o slujbă în mină. Părintele acceptă propunerea, hotărîţi să suporte toţi la nevoie consecinţele, deoarece rugăciunea era aspru pedepsită de administraţie. În noaptea Sfintei Învieri, din toate piepturile a răsunat cîntecul de biruinţă: „Hristos a Înviat!“. Nimeni nu i-a deranjat, chiar gardienii ascultau în linişte slujba făcută de aceşti deţinuţi în fundul pămîntului. L-a cunoscut şi pe părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cu care petrece 3 săptămîni în închisoarea de la Aiud şi tot aici l-a cunoscut pe Radu Gyr, Nichifor Crainic, pe Constantin Gane, pe Ilie Rădulescu sau Petre Pandrea.

Prigoana după închisoare şi iradierea

În închisorile comuniste a fost unul dintre cei care au menţinut starea de spirit şi moralul tineretului atunci cînd acesta se afla derutat şi deznădăjduit în faţa greutăţilor şi mai ales a reeducării şi extreminării. Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic le-au dăruit tinerilor din închisori poeziile, iar Nicolae Grebenea sau Traian Trifan le-au oferit sfatul şi tăria de a rezista. Părintele Iustin Pârvu l-a cunoscut în închisoare. Nicolae Grebenea era mai în vîrstă decît mulţi dintre deţinuţi şi avea experienţa temniţelor din timpul lui Carol al II-lea şi Antonescu. Fusese la Vaslui atunci cînd regele Carol al II-lea a declanşat „Noaptea cuţitelor lungi“ şi a decimat elita legionară. După cum remarca părintele Iustin Pârvu, comuniştii erau uimiţi de capacitatea de a rezolva problemele a părintelui Grebenea, de spiritul său organizatoric şi deţinuţii ştiau că „dacă părintele Grebenea a spus aşa, atunci aşa trebuie să fie…“ Şi tinerii aveau nevoie de aşa ceva. La Baia Sprie, în lagăr, Iustin Pârvu a fost alături de Nicolae Grebenea în declanşarea grevei care a condus la dispersarea coloniei în temniţele din ţară. În 28 iulie 1964 este eliberat din închisoare cu mulţi dintre cei care au supravieţuit şi hirotonit preot în parohia Spini, filia Şona, Tîrnava Mică, la 8 km de Blaj, la 1 octombrie 1964. În anul 1970 vine la Piatra Neamţ şi este numit preot la Vlădiceni (filia Dîrloaia) o parohie cu oameni nevoiaşi (280 de familii), perioadă în care este percheziţionat, supravegheat de Securitate, anchetat. Din 1964 a fost atacat şi urmărit permanent de Securitate, chemat mereu la sediile din Roman şi Piatra Neamţ, fiind considerat un pericol pentru regim şi aceasta pentru prestigiul deosebit pe care-l avea printre supravieţuitorii temniţelor comuniste, dar nu numai. Era un om care impunea. În cartea sa de memorii povesteşte cum a fost iradiat la Securitate şi cum a scăpat cu ajutorul ierburilor de leac după trei săptămîni de zile, provocînd uimirea şi spaima securiştilor care îl credeau mort. Trece la cele veşnice mulţi ani mai tîrziu, la aproape 101 ani, alegînd să se despartă de cele lumeşti la 2 iulie 2006, de ziua viteazului voievod, Sfîntul Ştefan cel Mare. Cercetînd istoria rezistenţei anticomuniste am avut onoarea să-l cunosc la Mănăstirea Haşca şi să-mi împărtăşească din gîndurile sale. Mi-a oferit cartea şi şi-a manifestat nemulţumirea că la mutarea din Piatra Neamţ a pierdut două dintre caietele sale de însemnări de tip jurnal care ar fi continuat cartea. În 2006, într-o discuţie cu un pasionat de istorie îmi manifestam regretul la aflarea morţii părintelui. M-a întrebat dacă este vorba de Nicolae Grebenea, cel ce a fost preot la Piatra şi nu mică mi-a fost surpriza cînd s-a oferit să-mi aducă două caiete ale părintelui, care au cunoscut o adevărată odisee…

„Am ars în dureri mari. Flăcări m-au perpelit şi mi-au mîncat anii mai tineri“

Vă oferim cîteva însemnări din caiete şi sperăm ca într-un timp nu prea lung să putem să le facem cunoscute celor interesaţi în întregime.

27 februarie1983: Situaţia privind alimentarea populaţiei cu alimentele necesare pentru hrană s-a îngreuiat mult în ultimul timp. Cozile sînt mari şi aşteptarea îndelungată pînă să ajungă să-ţi procuri cele de trebuinţă; ele uneori sînt foarte obositoare prin îmbulzeala ce se produce pentru păstrarea rîndurilor. Totodată sînt împreunate cu nemulţumiri ce uneori izbucnesc în ieşiri nervoase nestăpînite. Şi, deşi nimeni nu moare de foame, azi, la noi, temerile, neliniştea, agitaţia, apar în mod evident şi se manifestă turbulent. Nu e plăcut să asişti la astfel de scene. Iar acestea apar zilnic, fiindcă trebuinţele de alimentaţie sînt zilnice. Situaţia aceasta tristă şi pentru mine foarte dureroasă, mă face să întrerup continuarea jurnalului, spre a evita descrierea unor stări şi lucruri deloc plăcute, ce n-ar putea fi evitate în descrierea situaţiei de la noi. 20 ianuarie 1984. O împrejurare cu totul deosebită mă obligă să reiau jurnalul pe care voisem a-l amîna pînă la un moment în care criza de alimentare de la noi va dispărea, dar care n-a sosit încă. Eu nu mă schimbasem, rămăsesem acelaşi cetăţean paşnic al ţării, liniştit şi la locul meu, aşa cum fusesem şi înainte. Mă încadrasem în viaţa socială actuală şi ca preot pensionar trăiam destul de retras, servind rareori la unele biserici unde eram invitat a servi şi unde, cîteodată, ţineam şi predica. Predica mea a fost totdeauna liberă, nu citită, la obiect, fără aluzii politice, însufleţită însă şi cu tendinţa de întări credinţa şi a o prezenta ca singura pîrghie de susţinere a moravurilor să nu se prăbuşească şi ca pe o forţă nebiruită în întărirea avîntului spre fapte bune, generoase şi altruiste. Totodată, prezentam credinţa ca pe o putere ce întăreşte sufletul prin liniştea în care îl aşază cînd îşi pune toată încrederea în Dumnezeu. Iar, ca urmare a acestei linişti interioare, corpul se întăreşte şi el, nervii rămîn sănătoşi şi întreagă sănătatea corpului e afectată favorabil. Nu uram pe nimeni! Suferisem. Am ars în dureri mari. Flăcări m-au perpelit şi mi-au mîncat anii mai tineri. Mi-au redus destul viaţa. Cu toate acestea nu purtam nici o duşmănie, nici o ură, nici un dor de răzbunare. Depăşisem toate acestea. Nu voiam nimănui răul, nici celor ce nu l-au făcut, nici celor ce se mai ţineau de mine şi puteau să ni-l mai facă. Dobîndisem pacea, ea era o comoară scumpă a sufletului meu şi o cîştigasem cu 30-40 de ani înainte. În ceea ce priveşte instalarea regimului comunist la noi, consideram că e un fapt care s-a făcut cu permisiunea lui Dumnezeu. Examinasem problema în temniţă, deja în primii ani ai instalării în Europa şi la noi. Şi am ajuns la următoarea concluzie: În voinţa lui Dumnezeu vedem două aspecte: ceea ce vrea Dumnezeu, ceea ce doreşte să fie, adică să se întîmple, iar al doilea aspect, ceea ce Dumnezeu permite să se întîmple în lume. Căci nimic nu se petrece fără voia lui Dumnezeu. În cazul comunismului, Dumnezeu nu l-a dorit – căci el e materialist şi ateizant – dar i-a permis desfăşurarea în lume, ca o necesitate, poate pentru un progres material şi social în lume şi pentru păcatele noastre.

Constantin Turcu – biografia unui fiu de seamă al munţilor Neamţului

Autor articol

 Prof. dr. Daniel Dieaconu

Monitorul de Neamţ şi Roman

4 mai 2018

În satele de la poalele muntelui Ceahlău, traiul a fost greu în vechime pentru plăieşii graniţei, pentru păstori, pentru tăietorii de lemne, plutaşi sau călugării. Erau în munte şi la graniţa Moldovei şi moşiile erau ale marilor mănăstiri sau boieri. Încă din Evul Mediu erau amintiţi muntenii de la Ceahlău, cei iscusiţi în mînuirea „sîneţelor şi baltagelor“, iar la jumătatea secolului al XIX-lea Alecu Russo admira acel „genius loci“, inteligenţă nativă, cu care era înzestrat „hanganul“, locuitorul de pe Bistriţa şi din poienile codrilor nesfîrşiţi ai Ceahlăului şi Grinţieşului. De la el afla frumoasele poveşti ale „Pietrei Teiului“ şi „Stîncii Corbiţei“

, iar Vasile Alecsandri culegea la un foc de stînă pe Ceahlău o neasemuită baladă „Mioriţa“. N-are de ce să ne mire că arheologul şi istoricul preot Constantin Matasă era din Răpciuni, arhivistul şi istoricul Gheorghe Ungureanu era din satul Schit, Gavriil Galinescu, renumitul muzicolog, era din Hangu, iar Constantin Turcu era din satul Izvoru Alb. Asupra ultimului numit, Constantin Turcu, concentrăm atenţia acestui articol omagial. Este datoria mea de trăitor al acestor locuri şi de onorat primitor al „Premiului pentru etnografie şi folclor – Constantin Turcu“ acordat de „Revista Valea Muntelui“. Premiul a primit acest nume ca o recunoaştere a activităţii închinate istoriei acestor locuri de către renumitul lingvist, etnograf, istoric şi arhivist. La13 februarie 1903, vedea lumina zilei Constantin Turcu, cel de-al doilea copil al familiei Năstase şi Isabela Turcu din satul Izvoru Alb, comuna Buhalniţa, nu departe de bătrînele schituri Sahastru şi Cerebuc, despre care va scrie mai tîrziu cu frumoase şi adînci cuvinte. Şcoala elementară a urmat-o la Grinţieş, comuna Bistricioara, iar gimnaziul la Hangu, unde directorul Gavriil Galinescu, văzîndu-l lipsit de mijloace materiale, dar isteţ, l-a luat ca ajutor la secretariatul şcolii, scutindu-l de taxele şcolare ale acelor vremuri. În 1922 s-a înscris la Liceul „Petru Rareş“ din Piatra Neamţ, căruia, de altfel, i-a dedicat o importantă parte din viaţa şi activitatea sa. Directorul liceului, V.A. Trifu, aflînd că se pricepe la treburile de cancelarie, l-a luat la ţinerea contabilităţii comitetului şcolar, ceea ce însemna pentru tînărul liceean scutirea de taxe şi o mică remuneraţie bănească. În 1929 devenea absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti şi a Seminarului Pedagogic Universitar şi se reîntorcea ca profesor de română şi istorie, dar şi ca secretar, la Liceul „Petru Rareş“. Prin strădaniile sale, „Anuarul Liceului Petru Rareş din Piatra Neamţ“ a devenit o lucrare ştiinţifică care urmărea un scop mărturisit: realizarea unei monografii ample a regiunii, dorinţă pe care o avea şi alt muntean de-al nostru de seamă, Gheorghe Ungureanu, cu care, de altfel, Constantin Turcu va colabora eficient. Articolele sale sunt document şi model şi invităm pe doritorii de publicistică prin reviste de cultură să ia aminte la felul în care acesta scria, la rigoare, la curaj, la tenacitatea de a răscoli pe cele de demult. Activitatea sa în domeniul istoric şi arhivistic a atras stima unor mari personalităţi precum Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Ştefan Ştefănescu, G.T. Kirileanu, Constantin Bobulescu şi alţii.

„Nu pot. Eu cît sînt, atîta sînt“

Domnul academician Dinu C. Giurescu, îndrumător al tezei mele de doctorat, care ne-a onorat cu prezenţa sa pe Valea Muntelui în anul 2010, elogia activitatea ştiinţifică şi amintea prietenia pe care i-au oferit-o „moş Ghiţă“ (G.T. Kirileanu) şi „Costică“ Turcu, două personalităţi emblematice pentru munţii noştri, după opinia marelui istoric, la care subscriem. La 1 septembrie 1942 a fost încadrat prin concurs ca arhivist principal, subdirector, la arhivele din Iaşi, unde a activat timp de 20 de ani îmbogăţind zestrea de documente. De asemenea a activat şi ca cercetător ştiinţific la Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol“. Preocupările sale au fost vaste: istorie literară, istoria culturii, istorie, arhivistică, monografii de sate, toponimie, cercetări economice, culegeri de documente etc. La arhivele ieşene de la Golia, lui Gheorghe Ungureanu, pe atunci director, i s-a mai adăugat un nemţean şi nu de orideunde, ci de la poale de Ceahlău, care cu acribie şi tenacitate a încercat să salveze cît mai multe documente din oraşe şi sate, din poduri şi arhive locale, căci un al doilea „mare război“ începuse. Timp de 20 de ani a îmbogăţit zestrea arhivelor ieşene şi a ghidat o uriaşă muncă de fişare, invenatariere, tezaurizare a documentelor. De o constituţie fizică delicată, se mirau ceilalţi cum de putea dispune de atîta putere de muncă. Dacă era întrebat care era motivul pentru care nu se odihnea, el răspundea: „Nu pot. Eu cît sînt, atîta sînt“. Dar munca neostoită i-a afectat sănătatea. În ultima lui scrisoare, trimisă lui Dimitrie Stăhiescu, scria: „Cu sănătatea stau destul de prost. Aparatul digestiv mă necăjeşte rău de cîteva luni. Am slăbit cam 8 kilograme. Deci am scăzut la 50 kg. Nu ştiu ce va mai fi cu mine. Sfîrşitul? Ce e mai rău e că nu-mi pot vedea activitatea mea. La 16-17 mai, am fost la Piatra şi am ţinut o comunicare despre «Toponimia latină din judeţul Neamţ». Îţi trimit ilustrata de acolo“. Pe verso-ul ilustratei scria: „16-17 mai, simpozion Petrodava, 2000 ani“, apoi „Salutări din urbea tinereţii noastre temerare“. La 29 noiembrie 1980 s-a întîmplat „sfîrşitul“, pe care parcă-l prevăzuse Constantin Turcu. Iaşul – oraşul adoptiv – i-a oferit, cu generozitate, lăcaşul de veci. Prietenii au tipărit în 1982 un volum comemorativ în care au scris C. Botez, I. Chelcea, A. Golimas, D.L. Stăhiescu, I. Mâţă, Gh. Sibiechi şi alţii, dar din păcate într-un tiraj mic pentru o astfel de lucrare care este un elogiu binemeritat. Mulţumim d-lui inspector Nicolae Dumitraşcu pentru informaţii şi lucrare şi sperăm ca la iniţiativa lui şi a altor prieteni ai lui Constantin Turcu să se reediteze lucrarea. În lucrările noastre de istorie locală am citat adesea pe Constantin Turcu. Spusele sale erau întotdeauna adînci şi bine fundamentate şi a fost alături de Constantin Matasă şi Gheorghe Ungureanu autorul primelor monografii istorice a munţilor Neamţului. Constantin Turcu scria în anul 1939, dînd glas „preocupărilor de cultură regională“: „Judeţul Neamţ e pomenit cu acest nume în istoria ţării din anul 939, într-o cronică rusă a lui Nestor, apoi după întemeierea Moldovei, şi în documentele lui Alexandru cel Bun, din 1428. Domnitorul pomeneşte de circa 20 de aşezări şi biserici pe care le face danie ctitoriei sale, Mănăstirea Bistriţa, ceea ce însemna că este vorba de o stăpînire nouă peste o veche aşezare de populaţie băştinaşă care-şi ducea viaţa ei neştiută de nimeni, în codrii seculari şi merei de pe malurile ascunse ale Bistriţei“.

„Aşezat în creerii munţilor, străbătut de ape cristaline şi înveşmîntat în codrii seculari şi de nepătruns…“

Constantin Turcu menţiona, referindu-se la ţinutul său natal (folosim termenul de ţinut care a fost specific Moldovei, cel de judeţ fiind folosit în Ţara Românească, abia în timpul lui Cuza, Neamţul primeşte titlul de judeţ, n.n.): „Aşezat în creerii munţilor, străbătut de ape cristaline şi înveşmîntat în codrii seculari şi de nepătruns, ţinutul acesta a oferit locuitorilor lui o mare uşurinţă de vieaţă şi o mare siguranţă împotriva tuturor primejdiilor care s-au abătut asupra sa“. Călătorind prin munţii Neamţului cu Dumitru Almaş şi Mihai Mancaş, ajunge pe muntele Ceahlău şi exclamă: „Mioriţa n-ar fi fost niciodată cunoscută în lumea cultă acum mai bine de un veac dacă romanticii nu scotoceau munţii şi nu stăteau de vorbă cu ciobanii…“. De altfel el prezenta în 1939 o variantă a baladei „Mioriţa“, aşa cum o aflase Alecsandri de la baciul Udrea din Ceahlău: „Băluţă, Băluţă,/ Albă la pieliţă/ Neagră la cosiţă/ Neagră la străiţă/ Ce-mi urci pe Bistriţă (…)/ Acolo-n calea ta/ N-ai văzut badea?/ Ba l-oi fi văzut,/ Nu l-am cunoscut!“. Călător pe valea Bicazului arată legătura de veacuri a românilor de o parte şi de alta a munţilor, chiar dacă graniţe nedrepte au fost puse încă din Evul Mediu pe „cumpăna munţilor“: „De laşi spre miazănoapte mănăstirea Durăul şi cobori Ceahlăul pe la miazăzi, dai de Cheile Bicazului. Cheile Bicazului nu ţin de judeţul Neamţ, căci sînt la hotarele lui, dincolo. Dar ele se leagă de acest judeţ, căci toată valea Bicazului este aici. Cum urcă peştii în susul apei, aşa merg oamenii la chei dinspre valea Bistriţei, şi cum curge apa la vale aşa coboară ei spre Piatra de care îi leagă aproape toate nevoile vieţii. În chei te simţi mic, pe Ceahlău te simţi biruitor, stai deasupra, calci pe crestele lui cele mai înalte. Orizontul ţi-e larg. Vezi şesul Prutului şi inima Ardealului. În chei eşti copleşit de uriaşele ziduri pe unde şi-a săpat cărare spumoasă şi şerpuitoare apa Bicazului, pe care acum vreo sută de ani a încercat din nou să o înece lacul din creştetul Cheilor“. Constantin Turcu scria într-o perioadă în care pe valea Bicazului se pusese iar vameşii graniceri, la 1941. Nu a publicat foarte mult fiindcă era prea modest şi prea ocupat să-i ajute pe alţii să cerceteze, să scrie, să publice. Articolele şi studiile sale abordează o paletă tematică largă. Sînt numeroase cele dedicate munţilor noştri şi considerăm că o reeditare a lor merită tot efortul. O merită Constantin Turcu şi o merită şi munţii noştri, muntenii noştri, care astfel şi-ar cunoaşte mai bine istoria. Biblioteca comunală din Grinţieş îi poartă numele. Menţionăm că în anul 2015, Asociaţia Filateliştilor din Piatra Neamţ a publicat un volum conţinînd biografia lui Constantin Turcu şi o parte din opera sa care a fost dedicată Ţinutului Neamţului, la volumul omagial contribuind Nicolae Dumitraşcu, care a oferit bibliotecii grinţieşene mai multe dintre revistele cu studiile lui Turcu, nepoata sa, Viorel Nicolau, Doina Gheorgheasa din Broşteni şi Silviu Văcaru, cercetător la Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol“ din Iaşi, unul dintre exegeţii operei sale (volumul poate fi consultat pe academia.edu). O recunoaştere minoră a unui om care merită mult mai mult.

(a sprijinit aparitia articolului Ion Asavei)

Gheorghe Panu, un împătimit al Ceahlăului şi un oaspete statornic al Durăului pînă la moarte

Autor articol

 Prof. dr. Daniel Dieaconu

4 noiembrie 2018, Monitorul de Neamţ şi Roman

Gheorghe Panu a fost una dintre marile intelegenţe ale neamului românesc, un spirit vizionar, democrat, de multe ori neînţeles, de multe ori părăsit de prieteni şi tovarăşi de luptă politică. A fost considerat „fripturist“ şi „traseist“ politic, dar noi insistăm pe consecvenţa ideilor sale politice, pe care a încercat să le implementeze printr-un partid sau altul. Ideile sale nu erau schimbătoare. A fost legat de judeţul Neamţ, de Ceahlău, de Durău. Acesta este motivul pentru care ne-am concentrat asupra figurii sale – a fost una dintre marile personalităţi, care, deşi nu era nemţean, a iubit judeţul nostru şi şi-a dat osteneala pentru propăşirea lui. S-a născut la Galaţi în 1848, fiu al ofiţerului Vasile Panu din Vaslui, aghiotantul lui Alexandru Ioan Cuza. Face şcoala primară şi liceul în Iaşi, apoi se înscrie la universitate, unde studiază literele. După ce devine membru al Junimii (1872) , primeşte o bursă cu ajutorul lui Titu Maiorescu şi pleacă la studiu la Paris, împreună cu Vasile Conta şi Alexandru Lambrior. Cu siguranţă, Titu Maiorescu avea ochi pentru tineri valoroşi, dar avea şi de unde alege în Moldova acelor ani. Studiază istoria, literele şi ştiinţele juridice la Paris şi Bruxelles, unde îşi ia doctoratul în drept. După întoarcerea în ţară devine procuror, apoi avocat. Este însă pasionat de lupta politică şi intră, firesc, la gruparea conservatorilor junimişti, dar o părăseşte alăturîndu-se Partidului Naţional Liberal, devenind şeful de cabinet al ministrului de Interne, C. A. Rosetti – 1881 şi deputat al acestui partid, calitate în care susţine votul universal, face o alianţă cu deputaţii socialişti şi condamnă vehement pe deputaţii antisemiţi. Editează mai multe ziare: Lupta, 1884, Cronica, Ziua, Săptămîna din 1891, revistă pe care o scoate singur, şi colaborează la multe alte publicaţii: Convorbiri Literare, Epoca, Epoca Literară, Liberalul. Ziarul Lupta avea în perioada de apariţie cel mai mare tiraj, iar revista Săptămîna, pe care o scria singur, era citită cu nesaţ de intelectualii români. În ziarul Lupta pe care-l conducea, în 1887, a publicat pamfletul „Omul periculos“. Articolul critica decizia regelui de a încheia o nouă convenţie comercială cu Imperiul Austro-Ungar, acuzîndu-l de a fi „cătană nemţească“, „ulan prusian“, „izvorul tuturor relelor“, „samsarul tuturor trădărilor“, „suflet blestemat“. Acest fapt a atras mînia lui Carol I. În calitate de director al ziarului, Gheorghe Panu fost chemat în instanţă pentru ofensa adusă regelui, a fost găsit vinovat şi a fost condamnat la pedeapsa maximă de doi ani de închisoare şi la o amendă de 5. 000 lei. Ca să nu fie închis, Panu a fugit la Paris. În 1888, este ales ca deputat la Iaşi, pe listele opoziţiei anti-liberale şi se întoarce în ţară, dar este arestat la graniţă şi adus la Piatra Neamţ în închisoare. Nicu Albu, prefect al Neamţului la acea dată, apropiat lui Panu, a făcut ca arestul să-i fie uşor, alături fiindu-i şi adeptul politic, viitorul primar şi memorialist, Dimitrie Hogea. Regele Carol l-a graţiat după 10 zile, iar pietrenii l-au condus în triumf spre gară.

Adăposturi montane, drumuri, tel, serviciu de poştă…

Gheorghe Panu a fost de două ori deputat (1881, 1888) şi o dată senator (1892). În 1888 şi-a creat propriul partid, Partidul Democrat Radical. Ca adept al radicalismului a promovat republicanismul, votul universal, antidinasticismul, reforme agrare, impozit progresiv, regim vamal protecţionist, restrîngerea prerogativelor regale, drepturi pentru muncitori, juriu pentru delicte de presă etc. Şi-a dorit foarte mult să ajungă ministru dar, din anumite motive, acest lucru nu s-a întîmplat, unul dintre ele fiind conflictul cu regele care îi refuză candidatura la un post de ministru, afirmînd că „un om care nu s-a supus legilor ţării nu poate fi ministru“, făcînd aluzie la fuga sa în Franţa pentru a scăpa de răspunderea legală. Ca istoric se remarcă prin lucrările: „Studii asupra atîrnării sau neatîrnării politice a românilor“, „Portrete şi tipuri parlamentare“, „Amintiri de la Junimea din Iaşi“, „Cercetări asupra stării ţăranilor în vremurile trecute“. Venea în Neamţ la prietenul său Calistrat Hogaş, făcea de obicei vizite la mănăstiri, la Tîrg, la Piatra, la Bălţăteşti şi Oglinzi, pînă în 1890, cînd s-a îndreptat pentru prima dată spre Durău. Căci a devenit un împătimit al Ceahlăului şi un oaspete statornic al Durăului pînă la moartea sa, în 1910. La început a stat în gazdă la Răpciuni la un gospodar, dar şi-a făcut apoi o casă proprie la Durău. Făcea excursii lungi pe Ceahlău, dar şi în zonele dimprejur, pînă la Borsec sau Vatra Dornei. Pe Ceahlău a făcut un prim adăpost lîngă stînca Panaghia, mai sărăcăcios şi două mai mari cu paturi la Stănile şi la Mesteceni. A fost un pionier al turismului pe muntele Ceahlău. Era vizitat de Caragiale, Delavrancea, Coşbuc, Morţun, dr. Istrati, Al. Bădărău ş. a. Aici, la Durău, a scos multe numere ale revistei pe care o scria singur – „Săptămîna“, atît de citită în epocă. Influenţa sa a făcut să se înceapă şoseaua pe valea Schitului, s-au făcut poduri şi podeţe. S-a refăcut la cererea sa drumul de la Hangu spre Bicaz, cu mare folos pentru muntenii de la poale de Ceahlău. La stăruinţa sa s-a făcut linie telică, cu post telic şi serviciu de poştă regulat pînă la Durău. Prietenia cu stareţul Teofan a făcut ca influenţa lui Panu să se răsfrîngă şi asupra schitului care a fost ridicat la rangul de mănăstire, a găsit fondurile necesare pentru repararea bisericii şi a clopotniţei în timpul ministerelor lui Spiru Haret şi dr. C. Istrati. Dimitrie Hogea îşi amintea că Panu a intervenit împotriva prinţului Sturdza ca să nu taie pădurea de brazi din jurul Durăului, care aducea un farmec deosebit aşezării şi organele silvice şi boierul i-au dat pînă la urmă dreptate aprigului apărător al Durăului. Cancerul la intestine care-l măcina nu a putut fi tratat la Paris. Şi nici nu mai avea bani pentru medicii de la Paris, căci nu mai putea să muncească. „Grozav lucru e sărăcia, avea să zică, niciodată n-am simţit-o ca acum“. A murit sărac, nelăsînd urmaşilor mare lucru. Guvernul liberal a hotărît funeralii naţionale, presa a avut numeroase articole elogioase pentru un mare „sămănător de idei“. Demn de remarcat faptul că regele Carol I a hotărît din mijloacele sale particulare o mică pensie pentru văduva Panu. Casa de la Durău a fost vîndută către Ministerul Cultelor şi a devenit arhondaric al mănăstirii. Puţini mai ştiu asta astăzi, au mai rămas cîteva fotografii, cîteva cărţi poştale. Oamenii locului nu ştiu de Gheorghe Panu, de şederea sa la Durău şi de mult binele făcut zonei. Stă scris doar pe o placă de marmură rezemată de un perete lăturalnic al clopotniţei de la Durău despre faptul că a fost „un mare ajutător al schitului“. Cam atît. Puţin pentru un om atît de mare, poate cel mai important care s-a legat statornic de aceste locuri şi de aceea am ridicat acest articol pentru mai multă ştiinţă şi preţuire şi astfel neuitare.

(a sprijinit realizarea articolului Ion Asavei, bibliotecar, Bicaz)

De Centenar, la Grințieș (II)

            La 5 decembrie 2018, la Grințieș, au continuat manifestările dedicate Centenarului prin cântec și voie bună, dar și printr-o retrăire a vremurilor de acum o sută de ani prin intermediul muzei Clio. O întâlnire cu istoria.

            Primarul comunei, Vasile Alexandroaia, a fost primul care a urcat pe scena Casei de Cultură grinţieşene pentru un mesaj de bun venit şi pentru o succintă evidenţiere a importanţei evenimentului ce-l sărbătorim şi cu emoţie şi-a prezentat invitaţii. De la Iaşi, de la Piatra Neamţ, de la Ceahlău, de la Borca, de la Bicazul Ardelean sau Poiana Teiului, Bicaz şi Pipirig. A urmat o scurtă rugăciune de binecuvântare a întrunirii prin preoţii Ionel Cuţuhan, protopop de Ceahlău, şi Andrei Fabian.

            Gazde au fost Andreea Afrăsinei şi Elena Alexandroaia, eleve în clasa a VIII-a, care au susţinut, cu emoţie, dar şi cu patos, eseul lor dedicat războiului de întregire. Profesorul Gheorghe Radu de la Piatra Neamţ, autor a mai multor cărţi şi a peste 5000 de articole în lunga sa carieră de documentarist, a prezentat o nouă carte despre Marea Unire, insistând pe personalităţile nemţene cu rol important în acest crucial în istoria românilor. Profesorul Vasile Amariei, directorul Liceului Borca, deşi neistoric, dar bine documentat, a prezentat, cu emoţie greu stăpânită, un eseu în care face o paralelă între românii de la 1918 şi cei de la 2018. Un exerciţiu de imaginaţie pe care vi-l sugerăm.

            Un aşteptat moment artistic a fost susţinut de corurile reunite ale şcolilor din Ceahlău şi Grinţieş condus de de prof. Bianca Ciubotaru, cu cântece patriotice. Delegaţia de la Ceahlău, numeroasă şi purtând frumoase costume populare a cuprins pe director prof. Angela Ruştioru şi pe profesorul de istorie Ciprian Tănase, care a prezentat o scurtă cronologie a războiului şi unirii, de interes pentru tinerii ascultători.

            Vedeta ştiinţifică a întâlnirii, ne permitem să folosim acest termen, a fost cercetătorul ştiinţific al Centrului de istorie şi civilizaţie al Academiei Române, filiala Iaşi, dr. Corneliu Ciucanu, care şi-a mărturisit rădăcinile ardelene, strămoşii săi din zona Ciucului trecând munţii şi stabilindu-se la Buhalniţa. De bună seamă că strămoşii săi de acum două-tre secole au trecut pe la Grinţieş, venind prin trecătoarea Tulgheş. Expozeul său a fost unul cu mare încărcătură emoţională, o „istorie cu duh”, cum îi place domniei sale să spună, şi cum să nu fii pătruns de cele ce le spui sau de cele ce le auzi când eroii poveştilor sunt strămoşii noştri de acum 100 de ani, soldaţi-ţărani, ce s-au umplut de glorie pe câmpurile de luptă din trecătorile Moldovei,  generali de seamă, un rege loial şi o regină „bărbată”, sau preoţi militari ce au urmat pe soldaţi în tranşee îngheţate sau în iureşuri victorioase de baionetă.

            Director la Bicazul Ardelean, un învăţător gospodar de la Bistra, Dan Ioan Husari a urcat pe scenă să povestească despre străbunicii săi aleşi de obştea satului să-i reprezinte la Alba Iulia şi aceştia au ajuns acolo după o săptămână de mers cu căruţa ca să strige: „Noi vrem să ne unim cu ţara!”, la fel ca 100.000 de voci de români transilvăneni. Strănepotul i-a căutat pe urmaşii celorlalte familii bicăjene ce-au mers în 1918 la Alba Iulia şi au refăcut drumul. E drept, cu microbuzul, dar cu la fel de înaltă simţire românească.

Un cuvânt duhovnicesc pentru o astfel de sărbătoare a neamului şi a bisericii româneşti a pregătit protopopul Ionel Cuţuhan, preot la Grinţieş, care a dedicat alocuţiunea sa rolului bisericii ortodoxe în devenirea istorică a neamului românesc.

            Un moment artistic superb au produs tinerii chitarişti din Bicazul Ardelean conduşi de Marius Coşerariu, interpret, compozitor şi interpret,  de meserie poliţist… Folkul lor de tip manifest aşa cum l-a propus generaţia Cenaclului Flacăra a ridicat publicul în picioare şi sala a cântat odată cu scena. Şi cum să nu o faci când auzi versurile lui Păunescu pe muzica lui Emilian Onciul:

            „Nu-i român cel ce nu simte

            Ca pe propriul crez moral

            Cele trei cuvinte sfinte

            Mamă, tată şi Ardeal!”…

            Şi, nota bene, cei mai prinşi de cântece au fost elevii din Grinţieş şi Ceahlău care şi-au completat cu succes pe colegii lor de dincolo de Ceahlău. Marius Coşerariu nu a putut să nu-l omagieze pe ziaristul Ion Asavei, întors în comuna unde a copilărit. Şi a cântat pe versurile cunoscutului ziarist, care dovedeşte şi talent şi simţire de poet. Căci nu deageaba este slujitor al bibliotecii cu mare nume – Mihai Eminescu.

            Ne-am bucurat de istorie şi de cântec istoric şi am simţit că patriotismul este la el acasă în satele de la poale de Ceahlău. Şi cum să nu fie aşa, căci munteanul a fost întotdeauna iubitor de libertate şi de ţară…

De Centenar, la Tulgheș. Întâlnire cu istoria

                

            Centenarul Marii Uniri de la 1918 a fost primit cu fast și cu bucurie în localitățile urbane și rurale ale României, dar considerăm că trăirea adevărată românească a fost mai puternică în satele țării, unde patriotismul nu e desuet, nu e festivist și demagogic. În comuna Tulgheș, în partea de nord-est a județului Harghita, la sfârșit de noiembrie și început de decembrie au fost zile de mare simţire românească. Au fost cântece patriotice, fanfară, defilări, paradă de costume populare, artificii, dans şi multă voie bună.

            Tulgheşul, veche localitate românească, aparţinând Moldovei lui Alexandru cel Bun și Ştefan cel Mare, a fost raşluită de către austrieci ca parte a unei lungi fâşii de codrii printr-o înţelegere de noncombat cu turcii antrenaţi într-un război cu ruşii. Şi la 1769, Maria Tereza, împărăteasa din familia de Habsburg primea un bogat dar fără să plătească cu nimic, recunoscând chiar ea nedreptatea ce-o făcuse Moldovei. O înţelegere diplomatică, un act de corupţie şi mai marii timpului făceau tranzacţii cu pământ românesc. Şi Tulgheşul a devenit comună chezaro-crăiască şi aşa a fost până la 1918.

            Pe 4 decembrie 2018, s-a defăşurat ultima parte a complexului proiect de sărbătorire a centenarului iniţiat pentru tulgheşeni de primarul Marcel Vancu: o conferinţă-simpozion dedicată istoriei acelor zbuciumate vremuri: „Marele Război” şi „Marea Unire” cu invitaţi de prestigiu din  lumea ştiinţifică şi universitară. Intelectualitatea zonei, dar nu numai, s-a adunat în cocheta sală de şedinţe a Primăriei şi Consiliului Local Tulgheş pentru a primi în mijlocul ei pe prof.univ.dr. Cătălin Turliuc, Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, pe cercet. şt. dr. Corneliu Ciucanu, de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie a Academiei Române, Filiala Iaşi, pe prof. Gheorghe Radu, muzeograf, arhivist şi scriitor de la Complexul Muzeal Neamţ, din partea gazdelor şi cu rol de moderator, prof.dr. Daniel Dieaconu. A lipsit universitarul din Chişinău Ion Gumenâi, unul  din luptătorii pentru românism din Basarabia prigonit de regimul Dodon, care a avut un  atac de inimă şi era internat la spital. Nu e de mirare după toate câte le-a avut de suferit pentru că a vrut Basarabia alături de România.

            Geopolitician de prestigiu, Cătălin Turliuc a fost invitat de să se refere la la contextul european care a generat „marele război” şi care a condus la întregirea neamului românesc. În prelegerea sa au fost evocate figuri marcante ale luptei românilor, cu zbaterile, fastul şi nefastul, durerea şi deznădejdea, furia şi speranţa. Marea Unire nu a fost conjuncturală, spunea domnia sa, nici un favor al marilor puteri, ci rezultat al unei lupte susţinute, cu pierderi umane care ne plasau, procentual, pe un nedorit loc trei, după Serbia şi Austria. A fost nevoie de generali patrioţi şi iscusiţi (deşi au fost şi trădători şi cozi de topor), de un rege loial, de o regină cu suflet mare românesc, de un eroic soldat ţăran. De biserică, cum avea să afirme Corneliu Ciucanu, cu sute de preoţi militari prezenţi în tranşee, cu ierarhi vrednici, cu călugăriţe ce-au luat bonete de infirmiere, de mari doamne ce munceau în spitale şi la Crucea Roşie. De un mitropolit ca Pimen Georgescu, de un Iorga, care cu ziarul său ce ajungea în tranşee a însufleţit lupta soldaţilor. De niște generali precum cei evocați de prolificul scriitor Gheorghe Radu: Dăscălescu, Mărdărescu, Chirnoagă, Coroamă, Averescu, Grigorescu și încă alții.

            Tulgeșul a fost parte a pasului montan prin care a trecut la 1916, în august, Armata a IV-a condusă de generalul Prezan, spre Transilvania, să o elibereze. S-a cântat „Treceţi batalioane române Carpaţii”, dar entuziasmul s-a domolit în faţa îndărătniciei austro-maghiare. Şi s-au dus lupte cumplite pe munţii Bistriţei până ce vârfurile au îngheţat la sfârşit de noiembrie. La Valea Frumoasă, în memoria unei lupte cumplite s-a numit locul Sângeroasa şi la fel a fost pe Higheş sau la Runc. Au fost fapte de arme rememorate de Daniel Dieaconu şi de profesorul tulgheşean de istorie, pensionar, Mihai Ungureanu, care a amintit din spusele bunicilor şi străbunicilor săi şi ai soţie sale, din familia Pop, trăitori ai acelor vremuri de suferinţă, dar şi de împlinire românească. De peste munte, de la Bicazul Ardelean, profesorul Dan Ioan Husari a prezentat povestea străbunicilor săi participanţi la Marea Adunare naţională de la Alba Iulia din partea comunei după un drum de o săptămână cu căruţa şi, de asemenea, povestea preotului martir Victor Barna. Să amintim şi faptul că Viorel Nicolau, cartofil nemţean, a oferit celor prezenţi posibilitatea de-a urmări pe ecran peste 500 de cărţi poştale de la începutul veacului al XX-lea, dar şi prin clasoarele cu care a venit la manifestare, de mare valoare colecţionistică.

            Primarul Marcel Vancu  a considerat manifestarea, care s-a întins pe durata a trei ore, ca fiind densă şi erudită, complexă şi de înaltă ţinută ştiinţifică. Şi plină de învăţăminte. Un succes. Şi-a manifestat dorinţa ca din cele aflate, din istorie, să învăţăm cu toții, să nu mai repetăm greşelile înaintaşilor, dar să ne ridicăm la înălţimea efortului, luptei și entuziasmului celor ce-au făcut Marea Unire. Să fim mai buni, fiecare făcându-ne datoria cât mai bine pentru comunitatea în care trăim şi pentru ţara care ne uneşte între hotarele ei…

Foto: Paul Cristinoiu

La Grințieș - sărbătoarea Centenarului.

O Românie de fier şi piatră

                Sărbătoarea tuturor românilor a îmbrăcat forme dintre cele mai diverse în satele şi oraşele ţării, după simţire, după înţelegere, după putere şi, de ce nu, după fondurile existente în cadrul comunităţii… La Grinţieş, în mica comună de la poalele muntelui omonim, la hotarul de vest al judeţului, sărbătoarea a fost una aparte. Grinţieşul a fost în vechime o comună de graniţă, aici începând Imperiul Habsburgic şi apoi cel austro-ungar, iar apoi, în ani de tristă amintire, 1940-1944, aici s-a întins cu o nedreaptă graniţă – Ungaria. În primul război mondial, pe la Grinţieş au trecut trupe din Armata a IV-a Română, s-au dus lupte grele pe culmi şi apoi a venit retragerea, cu refugierea populaţiei spre satele de câmpie. Şi-au venit apoi ruşii, cu o ocupaţie nemernică, deşi erau aliaţii românilor, de aproape doi ani. A fost multă suferinţă şi bejenie…

            Grinţieşenii nu şi-au uitat înaintaşii care şi-au adus obolul de sânge pentru o Românie Mare, cei care nu au vrut graniţă la Prisecani, la capătul comunei. În faţa şcolii s-a ridicat o cruce comemorativă care se ridică dintr-o hartă a României mari, străjuită de doi lei. Alături, elevii au adus piatră din albia pârâului şi au conturat o Românie de piatră care a căpătat apoi însemne tricolore. O Românie de fier şi piatră…

            Doi preoţi tineri au venit să facă slujba de sfiinţire şi alături de ei au cântat elevii şcolii, care au continuat apoi cu versuri patriotice. Au cuvântat primarul comunei, Viorel Alexandroaia, şi au prezentat eseuri Anastasia Cotârgăşanu, Andreea Afrăsinei şi Elena Alexandroaia. Şi ce frumos s-a înălţat din piepturi de copii:

            „Ţine minte, fiul meu

            Că există Dumnezeu

            Şi un jurământ ne leagă

            Ţara noastră nu-i întreagă,

            Însă asta doar până-ntr-o zi.

            Când vei fi şi tu bărbat

            Să te simţi mereu soldat,

            Pentru vechile hotare,

            Pentru România Mare!”.

            Manifestările comemorative vor continua la Grinţieş. Pe 5 decembrie sa va ţine un simpozion – „Marele Război şi Marea Unire în munţii Neamţului”, cu istorici de prestigiu de la Iaşi, Piatra-Neamţ, Bacău şi Chişinău, cu participarea şcolilor Bicazul Ardelean, Ceahlău, Crăcăoani, Borca şi Ceahlău, profesori şi elevi, urcând la tribună să ne vorbească despre strămoşi vrednici şi despre un popor care a făcut o Românie mare şi puternică.

           

           

Festivalul haiducilor Grințieș 2018
prin emisiunea "Descriptio Moldaviae" a TVR Iaşi, cu Vasile Arhire
24-26 august 2018
un proiect al Asociaţiei Pro Grinţieş sprijinit de Consiliul Judeţean Neamţ
parteneri organizatorici - Primăria Grinţieş şi Consiliul Local Grinţieş



accesaţi link-ul

https://www.youtube.com/watch?v=RUAvBXsg11k

Proiecte culturale la Grințieș și Crăcăoani

CAROL AL II-LEA - UN CULT PENTRU UN REGE

Carol al II-lea, prin cultul personalităţii sale, prin exacerbarea lui, reprezenta o noutate chiar şi pentru secolul al XX-lea european, amploarea sa fiind nemaiîntâlnită pe scena politică românească. Cultul personalităţii nu era ceva neobişnuit, apăruse în România modernă la Alexandru Ioan, apoi la Carol I şi Ferdinand I, dar cu o mai mică intensitate şi cu camarile mici.

Dan Berindei surprindea trăsăturile regelui care au fost definitorii în modelarea caracterelor domniei sale: “Carol al II-lea nu s-a născut la timpul potrivit. Ar fi fost un reuşit prinţ al Renaşterii italiene. Inteligent, ambiţios, având arta de a înţelege dimensiunile unor probleme, preocupat de binele ţării, dar numai în măsura în care ea era sau rămânea a sa. Iubind fastul şi ştiind să se vedetizeze – ceea ce poporului îi place îndeobşte! – dar totodată dominator, necolaborând bine decât cu cei care-l serveau şi-l lăudau, necinstit, căutând a trage profituri materiale din orice şi crud ca un rege asirian”. Încerca să afle cauzele: Carol nu a avut parte de educaţia lui Carol I şi a lui Ferdinand I, regina nu s-a prea preocupat de el, iar regele nu prea a reuşit[1]. Florin Constantiniu îl completa: exemplul tatălui nu a fost bun pentru Carol. Nici al mamei. Membrii familiei regale nu înţelegeau limitele privilegiului[2].

Încă de mic, Carol a fost favoritul tuturor, beneficia de o atenție deosebită din partea familiei și a celor din jurul său. Era prințul moștenitor și, spre deosebire de tatăl și unchiul său, se născuse prinț moștenitor și era conștient de acest lucru. Așa cum am prezentat în primul capitol, după mărturiile celor care l-au cunoscut, considera că este superior celorlalţi şi se comporta ca atare.

La susţinerea bacalaureatului în 1912, elevul Carol era în frac şi foarte dezinvolt, în ciuda unor gafe. La sfârşitul susţinerii, preşedintele  comisiei se exprima astfel: „Noi te privim azi ca pe făptura noastră şi ne eşti drept şi te iubim cum orice om îşi iubeşte rodul sufletului”. Regele Carol I nu a fost mulţumit de susţinerea bacalaureatului, considerând că prinţul a câştigat doar la capitolul popularitate. L-a trimis la Universitatea de Vară a lui Iorga, unde însă nu a fost primit ca un cursant obişnuit, ci cu mare fast, cu steaguri tricolore şi arcuri de triumf, cu gardă de onoare şi cu urale de către cei 6.000 de participanţi. Însuşi Iorga i s-a adresat prinţului în cuvântul său de deschidere a cursurilor[3]. Astfel de evenimente l-au pregătit pentru viitor, pentru un viitor în care el să deţină un rol primordial, iar cei din jurul său să contribuie la crearea unei astfel de imagini. Regele Ferdinand era un timid care dispreţuia, la fel ca şi Carol I, linguşirile. Mai mult, lui nu-i plăceau nici mulţimile, cu atât mai puţin „băile de mulţime”, ca  să folosim un termen apropiat zilelor noastre. Dar prinţul Carol era altfel şi s-a dat vina pe educaţia primită, pe moştenirea maternă, pe cei care l-au înconjurat de mic.

A aflat mediul propice: s-a putut proiecta pe nimbul pe care imaginaţia romantică a naţionalismului românesc îl făurise. Devenise de mic cunoscut din fotografii din ziare, reviste, almanahuri. Fotografii ca elev la liceul militar (unde fusese doar o singură zi), în uniformă de „mic dorobanţ” (a precedat cercetăşia în România), în costum popular românesc, la bacalaureat, pe front etc. Era o propagandă discretă, dar bine organizată. În timpul cât rege era Ferdinand şi prim-ministru era Ionel Brătianu, prinţul Carol nu şi-a putut impune ideile şi rolul şi, mai târziu, în timpul exilului său, motiva renunţarea la tron prin faptul că se simţea sufocat de Ionel Brătianu şi regina Maria. În străinătate însă, în jurul principelui Carol, care renunţase la tron, s-au grupat mai mulţi oameni, unii crezând sincer în capacităţile sale şi în rolul pe care l-ar putea avea în politica românească, alţii, la fel, vizionari, dar sperând că se vor menţine în curtea regală odată cu întoarcerea lui Carol, pe tronul deţinut de fiul său minor, Mihai. Anturajul din exil al principelui era format din indivizi de diferite profesii şi clase sociale, uniţi de o solidaritate dată de scopul urmărit şi au început preparativele pentru o grabnică „restauraţie”, încercată în 1928, insuccesul devenind un impuls spre o mai bună coordonare şi eficientizare a acţiunilor, găsirea mijloacelor materiale pentru propagandă şi pentru ajungerea în ţară, strângerea legăturilor cu ofiţerii filo-carlişti din armată română şi cu alte persoane care puteau contribui la crearea unui curent favorabil „restauraţiei”.

Cetăţenii României fuseseră dezamăgiţi de Averescu, care promisese „îndreptarea” ţării, iar în 1929-1930 o nouă iluzie se prăbuşea: „era nouă” a ardelenilor lui Iuliu Maniu. Mentalul colectiv al românilor îşi căuta un nou idol, un salvator în care să-şi pună speranţele, care să le rezolve multiplele probleme, multe dintre ele datorându-se crizei economice, dar şi precarităţii clasei politice româneşti, sfâşiată de numeroase dizidenţe, de scandaluri oneroase, care umpleau paginile ziarelor vremii. S-a creat o nouă legendă a unui principe izgonit de „cei răi” – liberalii – şi care nu ar fi vrut să ajungă pe tron un om tânăr, dinamic, ce vădise o fire independentă, ce părea mai greu de controlat; principele apărea în faţa românilor cu unele mari atuuri: era primul vlăstar al dinastiei prusace născut în România, în credinţa otodoxă, a majorităţii românilor, era mai apropiat de oameni, nu ţinea la „morga” princiară şi nu avea nici răceala solemnă a unchiului său şi nici timiditatea bolnăvicioasă a tatălui[4].

În jurul acestei legende s-a creat curentul „carlist” din ţară, întreţinut de curtea principelui din exil, dar şi de partizanii săi din ţară. În rândul Regenţei, sprijinitori ai principelui, care realizau lipsa lor de autoritate și nevoia unei conduceri unitare, nu tricefale, erau patriarhul Miron Cristea şi principele Nicolae. Dintre guvernanţi erau şi filo-carlişti, şi nu are de ce să ne mire că în primăvara anului 1930 s-a răspândit broşura-manifest „Să vină Salvatorul” cu acordul tacit al Ministerului de Interne condus de Alexandru Vaida-Voevod[5]. Acesta s-a dovedit un devotat carlist de-a lungul întregii domnii. Iuliu Maniu, deşi recunoştea, într-un, memoriu din 1934 că a susţinut „cauza Principelui Carol”, în urma unor promisiuni primite de la Carol şi de la Elena Lupescu, se va afla, apoi, în fruntea opozanţilor regimului, considerând că bunul mers al democraţiei fusese ocolit[6]. Însă compromisul lui Iuliu Maniu a fost mai mult decât important în realizarea „restauraţiei”, liderul ţărănist, care voia să lovească în liberali, constată că promisiunile nu s-au respectat şi că regele are aspiraţii deasupra conceptului „regele domneşte, dar nu guvernează”. A contat şi criza de guvern de care regele a profitat, impunându-i guvernului decizii importante, pe care Maniu le-a acceptat[7].

Pe lângă tinerii ofiţeri ce doreau un rege din generaţia lor şi a bătrânilor generali, stingheriţi de un rege minor ce nu putea aprecia virtuţile ostăşeşti, în curentul carlist s-au înregimentat acei oameni ce își aşteptau răsplata după urcarea pe tron a lui Carol. Printre ei şi lideri ţărănişti ce sperau la continuarea guvernării, chiar şi liberali şi, bineînţeles, conducătorii partidelor mici. Curtea principelui, închegată în exil, deţine însă prim-planul, unită în jurul Elenei Lupescu, interesată în a deţine preeminenţa în faţa regelui, de a lupta împotriva marilor partide, PNŢ şi PNL, dorind să se impună în viaţa politică şi viaţa publică, dar şi să obţină avantaje materiale. Pentru aceasta, constatând aplecarea regelui spre o imagine idolatră, percepând corect vanitatea sa imensă, au început să-i ofere acestuia primele pietre ale unui edificiu – cultul personalităţii – ce se va dezvolta an de an, până la „propaganda totală” necesară prezentării unui regim autoritar, văzut ca singura salvare a ţării[8]. Acest fapt nu s-ar fi putut realiza prin respectarea cursului democraţiei. Iar regele Carol al II-lea nu era un democrat, o sesiza Catherine Durandin: „Prin temperament şi prin convingere Carol II nu este un democrat. El se arată sensibil la atacurile împotriva democraţiei parlamentare lansate de legionari şi de teoreticienii lor, Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, de tradiţionaliştii conservatori, poetul Octavian Goga şi profesorul Cuza, de tehnocraţii corporatişti”[9]. Pentru aceasta, regele Carol al II-lea trebuia să creeze o antiteză între partidele „politicianiste”, corupte şi nevolnice, şi tronul ocupat de un rege puternic, sprijinit de popor. De aceea, încă de la începutul domniei, a utilizat instituţiile statului, impunându-şi oamenii săi în posturile cheie, folosind mijloacele de cenzură, sprijinind din fondurile statului campanii electorale şi de presă, personalităţi ale culturii ce îi puteau fi folositoare. A creat noi instituţii în sprijinul regimului şi cultului său: Straja Ţării, Frontul Renaşterii Naţionale şi Ministerul Propagandei Naţionale. Şi ca o adevărată instituţie – camarila regală. Le-am prezentat deja. Cultul personalităţii regelui Carol s-a putut dezvolta astfel prin intermediul presei, a actului de cultură, a radioului, a cinematografiei şi televiziunii şi, de asemenea, prin numeroase ceremonii şi festivităţi. Toate acestea vor fi prezentate în capitolele următoare.

Regele a putut să facă primii paşi spre crearea acestei imagini prin slăbirea partidelor politice, prin atragerea unor lideri în jurul regimului său (Octavian Goga, Alexandru Vaida-Voievod, Armand Călinescu, Gheorghe Tătărescu), prin înlăturarea membrilor familie regale ce atrăgeau simpatia publicului (regina Maria, în special, principele Nicolae, principesa Ileana, Elena a Greciei, soţia sa)[10]. Paşii regelui, de început în acest sens, au fost mici, dar abil „păpuşar” politic, a pregătit „falimentul” partidelor politice, reuşind să impună unei mari părţi a opiniei publice necesitatea unui rege autoritar, înconjurat de o aură providenţială.

Odată cu impunerea regimului autoritar, cultul personalităţii regale devenea politică de stat, cunoscând o intensitate nemaiîntâlnită. Nu s-ar fi putut ajunge la o astfel de stare de fapt fără aportul camarilei, a instituţiilor statului, fără venalitatea oamenilor politici, fără tergiversarea decizională a unor factori de putere, precum Iuliu Maniu, fără aportul unor suporteri sinceri, naivi, care, de la regim la regim, îşi îndreptau speranţele spre conducători, ca apoi, invariabil, să fie dezamăgiţi.

Regele Carol al II-lea a înţeles rolul culturii în crearea unei imagini şi a încurajat pe cei care îi aduceau elogii, scriitori, minori sau de prestigiu. Unii voiau foloase materiale sau protecţie, cum a fost cazul lui Tudor Arghezi, controversat prin versurile sale, considerate de unii chiar indecente[11]. Protipendada politică şi culturală a înţeles că ascensiunea sau menţinerea în funcţii depinde de favorurile regale sau ale camarilei. De asemenea, mentalul colectiv al epocii părea pregătit să primească strălucirea unui regim ce-i va scăpa de toate tarele vechilor guvernări. La începutul domniei, Carol şi-a dat seama ce importantă este atragerea unor intelectuali de marcă de partea sa şi astfel şi a mijloacelor de propagandă. I s-au alăturat printre alţii Alexandru Rosetti, Cezar Petrescu, C.C. Giurescu[12].

Sprijinirea culturii era îmbinată cu numeroase manifestări culturale, la multe dintre ele participând şi regele sau reprezentanţii săi şi cu prezenţa presei care relata despre augusta participare.

În 1930, după venirea în ţară şi urcarea pe tron, regele Carol are o activitate culturală deosebită, participând la multe manifestări, arătând că îşi ia în serios numele de „Brâncoveanu al culturii româneşti”, aşa cum îi răspunde lui Nicolae Iorga la discursul de deschidere a „Universităţii Populare” de la Vălenii de Munte la 15 august. La 4 septembrie este prezent cu un cuvânt comemorativ la monumentul poetului M. Săulescu mort în primul război mondial. La 18 octombrie are un discurs la comemorarea lui Carol Davila, iar la 20 octombrie prezidează serbările ocazionate de cei 10 ani de existenţă a Universităţii Româneşti din Cluj, ca apoi la 21 octombrie să deschidă cursurile acestei universităţi. La 13 noiembrie este prezent cu un cuvânt omagial la congresul Astrei[13]. Un adevărat tur de forţă… Adăugăm participarea la inaugurarea Uzinelor Hidrotehnice Dobreşti. La Cluj este prezent la concursul de automobile „Feleac”, dar şi la aniversarea a 10 ani de existenţă a Universităţii „Ferdinand” din Cluj[14]. La 13 iunie 1937, devine, de altfel, „Doctor Honoris Causa” al Universităţii „Ferdinand I” din Cluj-Napoca. La 8 septembrie 1933, participă din nou la Serbările Astrei, prezenţa lui devenind o adevărată tradiţie la această manifestare[15]. La fel, devenise tradiţie prezenţa sa la „Ziua Cărţii”, unde ţinea discursuri, mai apoi manifestarea devine „Săptămâna Cărţii” şi apoi „Luna Cărţii”. Participarea sa şi numărul tot mai mare de edituri prezente arată o efervescenţă a lumii cărţii, un rol important având şi regele. La 30 noiembrie 1935 participă la inaugurarea Bibliotecii Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industrie din Bucureşti. La 12 octombrie 1937 este prezent la monumentul lui Horia, Cloşca şi Crişan de la Alba-Iulia[16]. La Oradea s-a dezvelit statuia lui Carol al II-lea la  iunie 1937, la serbările aviaţiei. Episcopul Nicolae Popovici vorbea despre cei şapte ani care au trecut de la sosirea regelui în zbor pe plaiuri bihorene şi îi ura „să conducă cu mână tare şi braţul înalt spre tărâmurile culturii, ale progresului şi al fericiri desăvârşite”[17].

 Manifestările culturale şi omagiale la care participă regele sunt numeroase şi diverse în toate regiunile ţării, regele ţinând să fie prezent în mijlocul a cât mai multor pături sociale. În iunie 1939, regele Carol al II-lea venea în judeţul Neamţ pentru inaugurarea monumentului vânătorilor de munte ridicat pe Dealul Gol, lângă Cetatea Neamţ. A fost întâmpinat de străjeri, de ţărani în costume populare şi a trecut pe sub un arc de triumf ridicat pentru acest eveniment[18]. La 2 iulie 1937 participă la Serbările Arcăşeşti la Bucşoaia-Bucovina, devenind Mare Vornic al Arcaşilor, primind buzduganul tradiţional[19].

Regele participă la numeroase evenimente culturale şi religioase în 1939 pe care îl putem considera un apogeu al manifestării cultului personalităţii sale. De Anul Nou este la Patriarhie şi apoi la Palatul Regal, vorbind despre înzestrarea oştirii, dată fiind şi situaţia grea la hotarele ţării.

De Bobotează merge pe malul Dâmboviţei la aruncarea rituală a crucii şi primeşte defilarea trupelor. „Vinerea Mare” e la Patriarhie, la fel şi la „Înviere”, unde nu lipsesc salvele de tun (101), dar şi defilări[20]. Participă la jurământul Şcolii de Ofiţeri[21]. Vom prezenta într-un capitol faptele de cultură ale regelui şi importanţa culturii româneşti în închegarea cultului personalităţii regelui.

Atenţia acordată presei ne este confirmată de un articol din „Universul”, din 30 noiembrie 1930, care arată că deja „presa este înfeudată”, pentru crearea unui „ritm nou”, în care să se ajungă la o „autoritate neştirbită a suveranului”. Presa a devenit principalul mijloc de promovare a cultului regelui şi acest lucru vă este dezvăluit într-un subcapitol special dedicat.  O parte a presei a fost atrasă prin subvenţii şi prin oportunismul unor directori cărora li s-a promis ascensiune politică[22].

În 1939, articolele din ziare dedicate regelui sunt covârşitoare, urmărindu-i-se activitatea şi prezentând-o elogios. Regele a dăruit soldaţilor cărţi de Crăciun şi această faptă filantropică a fost larg prezentată[23]. De mare efect mediatic a fost „Plugul Regelui”: regele a dat 1 000 de pluguri pentru ţăranii nevoiaşi[24]. „Neamul Românesc” din 5 noiembrie 1939 publică sub titlul „Regele şi nevoile plugarului” cuvântarea regelui ţinută la inaugurarea Căminului Academiei de Agricultură”. Astfel apărea imaginea „regele – părintele ţăranilor”. Pentru această imagine a sprijinit studiile de sociologie rurală ale lui Dimitrie Gusti. Interesantă este ideea „serviciului social”: tinerii universitari ieşiţi de pe băncile facultăţilor erau trimişi un an să profeseze la sate. A funcţionat doar un an, regele văzându-l ca pe un „vis năruit”. La sate instituţia centrală era căminul cultural, care trebuia să acţioneze în domeniul sanitar, economic, educaţional[25]. Campaniile monografice au început prin Seminarul de Sociologie al Universităţii din Bucureşti, apoi prin Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, ca după aceea să se constitue echipele regale studenţeşti sprijinite de Fundaţia Regală Principele Carol. În iunie 1934 echipele au plecat după cuvântul regelui care a ţinut să le aprecieze dorinţa şi entuziasmul[26].

„Marea Neagră” din Constanţa din 7 decembrie 1939 evidenţia legătura dintre ţară şi rege într-un articol intitulat „Încrederea ţării”, iar „Gorjanul” din Târgu-Jiu elogia „Proeminenta personalitate a Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea”. Şi presei i-am acordat o atenţie deosebită într-un subcapitol care să arate intensitatea cultului personalităţii susţinut de presă. A fost cel mai important instrument folosit de rege în aceast scop.

Radioul a fost preluat treptat prin oamenii săi de către Carol, un mijloc modern de propagandă. Nimeni până la el (chiar şi pe plan european) nu a folosit cu atâta eficienţă radioul, fiind astfel un fel de pionier[27]. N.D. Cocea a fost un mare radiofil, după cum o arată însemnările sale zilnice. Iată un exemplu de folosire a radioului de către rege: „Ziua de naştere a regelui. De trei zile nu-i mai tace gura radioului anunânţându-ne evenimentul acesta extraordinar. Şi presa – prin toate penele redactorilor şi colaboratorilor ocazionali: miniştri, ministeriabili, frontişti, străjeri, lingăi etc., etc. – îi ţine hangul. Tot ce vreţi. Pe toate glasurile. Şi pe toate limbile. Curat vorba M.S: ,N-am c… destul de mare pentru toţi câţi ar vrea să-l lingă’ ”[28].

Regele era atent la evenimentele care se puteau transforma în capital de imagine. Regele cununa şi boteza, pe apropiaţii săi, dar şi oameni simpli din ţară, participând personal la nunţi şi cumetrii sau trimiţând pe prefecţi sau rezidenţi regali, fapte prezentate în presa vremii[29]. Prezentăm un exemplu, cel al celebrului în epocă, Petrache Lupu, ciobanul de la Maglavit. Acesta a avut o primă viziune la 31 mai 1935, a adunat în satul său mulţime de pelerini[30]. Carol al II-lea a intuit forţa mediatică a evenimentului. A botezat un copil al lui Petrache Lupu prin generalul Sichitiu, comandantul Corpului I de armată, care a primit numele de Mihai. A oferit la botez 15.000 de lei şi s-a intitulat ctitor al lăcaşului de cult ce urma a se ridica la Maglavit[31]. Episodul mistic de la Maglavit a devenit parte a conflictului dintre rege şi Codreanu. Acesta din urmă a iniţiat construirea unei „case verzi” la Maglavit, spunând că mesajul ciobanului este cel pe care legionarii îl transmit de 10 ani[32].

Modelul politic pentru Carol al II-lea a fost Carol I, avea un adevărat cult pentru el, care fusese exigent, dominator, impunea respect, era adeptul militarismului de tip prusac, dar nu avea o camarilă care să-l influenţeze şi nici nu admitea intervenţia soţiei în treburile ţării, îndemnând-o spre sprijinirea culturii. Carol al II-lea îşi dorea să fie un rege mare, la fel ca unchiul său[33]. A orchestrat mai multe manifestări dedicate lui Carol I, prin acestea făcând legătura peste timp cu domnia sa, el fiind un continuator al celor doi regi ce l-au precedat şi desăvârşitor al operelor acestora.

Carol al II-lea a cultivat propria lui imagine aproape obsesiv prin varietatea de uniforme şi accesorii. Deşi pentru mulţi a fost „un adevărat rege al carnavalului”, Carol a profitat din plin de propriile uniforme, folosind în mod constant acest factor în scopul promovării propriei imagini în rândul opiniei publice[34] Grigore Gafencu relata: „La Julieta sunt şase fotografii. Regele Carol în şase uniforme diferite. La mijloc, în mărime naturală, regele Carol în Wilhelm al II-lea, coif, panaş, epoleţi, şireturi, cisme. Un zeu, nu al războiului, desigur, poate nici al armatei, dar în orice caz al uniformei. În orice caz prea multe fotografii”[35].

Mihai, „Mare Voievod de Alba Iulia”, fiul lui Carol al II-lea, referindu-se la situaţia României de la sfârşitul anilor ’30, consemna: „În timp ce uzinele germane de armament mergeau în plin, suveranul României dădea impresia că se interesează mai mult de croiala uniformelor sale sclipitoare decât de mobilizarea necesară a armatei. În acele vremuri tulburi, ţara avea nevoie de un monarh luminat, dar ea avea în fruntea ei un dictator de operetă, care amintea neplăcut de domnitorii şi paşii ocupaţiei turceşti”[36].

O imagine revelatoare ne oferă Constantin Argetoianu prin relatările sale: „Nasturi, trese, modele de şepci şi chipiuri, schiţe de tunici şi lampasuri de pantaloni zăceau azvârlite pe mesele şi canapelele saloanelor de jos din Palatul Regal”[37].

Noile uniforme realizate de Carol al II-lea au fost prezentate prima dată la parada militară din data de 10 mai 1931. Împrumutând elemente din mai multe culturi, „armata noastră şi-a schimbat cu desăvârşire înfăţişarea. Şepci ca la ruşi şi ca la japonezi. Culori violete. Uniforme de toate felurile: avem regimente de englezi, de suedezi, de germani din vremea imperiului […] uniforme ciudate, multicolore, neobişnuite, în afară de tradiţiile şi datinile armatei noastre; în opoziţie, de asemeni, cu simplicitatea şi uniformitatea cerute de necesităţile războiului”. Totuşi, în ciuda amalgamului de elemente preluate din diferite culturi, acestea au fost bine primite de opinia publică, făcând „o frumoasă impresie”, dacă ar fi să dăm crezare presei timpului[38].

Imaginea regelui era percepută de populaţie ca făcând parte din automatismul cotidianului: fotografii se aflau în manualele şcolare, unde erau prezente şi bucăţi din discursurile sale, în jurnalele cinematografice, în ziare şi reviste, în ipostaze pitoreşti, o culme a pitorescului fiind apariţia sa în costum de „Mare Străjer”[39]. Un alt exemplu ilustrativ: în data de 6 martie 1939, în urma unui control, a fost trimisa o adresă Prefecturii Putna care informa că în birourile preşedinţilor Tribunalului și Procuraturii nu se găsea pe perete portretul regelui Carol al II-lea si se dispunea luarea de măsuri ca toate localurile oficiale sa fie înzestrate cu portretul regelui. Autorităţile putnene aveau nevoie de 200 de portrete ale Regelui şi 122 ale rezidentului regal, la finele lunii martie a anului 1939[40].

N.D. Cocea a lăsat posterităţii mărturiile sale cu privire la regimul carlist de autoritate, de „regenerare naţională”, sprijinit de propaganda oficială: „E ciudat sau semnificativ cum regele acesta, despre care se spun atâtea minunăţii la radio, în presă, în discursuri, la festivităţi, merge din instinct către tot ce este mai urât, mai mediocru. Uniforme aurite; oameni de duzină. Spectacole groteşti, literatură proastă; politică de cârpeli. În fruntea instituţiilor: colonei, generali ieşiţi la pensie sau neisprăviţi şi izgoniţii vechilor partide. Nici un om  cu adevărat om. Nicio iniţiativă îndrăzneaţă. Nicio o operă dusă la bun sfârşit. Un deputat al regmului, un om cinstit, Adrian Brudariu, îmi spunea amărât: ,Nu s-a schimbat nimic, decât spoiala’. Şi omul de încredere al primului ministru îmi mărturisea: ,Se fură dragă, mai rău ca înainte şi mai rău ca în codru’”[41].

Pasiunile sale, prezentate în lucrarea panegirică a lui T.Gh. Sidorovici, sunt automobilismul, filatelia, vânătoarea şi câinii[42]. Carol a fost un mare filatelist, unul dintre cei mai mari ai epocii sale, şi firesc, în timpul domniei sale s-au emis mai multe timbre, cele mai multe prilejuite de mari manifestări pe tărâm românesc: „Jamboreea Naţională”, congresul naţional de Istoria Medicinei – 1932, OETR; Expoziţia filatelică – noiembrie 1932; Luna Bucureştilor-1936; serbările Restauraţiei – OETR – 1936; OETR – în beneficiul ei, 1935 etc.[43]

Mare iubitor de medalii şi decoraţii, regele a creat şi el câteva. Amintim Ordinul „Meritul Cultural”, cu chipul regelui, „Meritul Agricol”, „Virtutea Aeronautică”, Medalia Maritimă, Medalia „Amintirea regelui Carol II”. La 50 de ani de la ridicarea Palatului Peleş a emis Medalia Peleş (1933). Dintre insigne amintim „Pentru merit”, 1931, cu prilejul primei aniversări a „Restauraţiei”, pentru fapte de credinţă pentru suveran[44]. „Decoraţia Suferinţei” a scos-o în 1931, era un medalion de email alb cu două litere C încrucişate sub o coroană regală încercuită de o cunună de spini. Puiu Dumitescu şi Barbu Ionescu au fost primii decoraţi. Pentru amintirea pribegiei sale şi a „restauraţiei” a emis şi timbre şi monede cu chipul regelui sub o cunună de spini, pentru ca oamenii, folosind foarte des monedele şi timbrele să-şi aducă aminte de suferinţa lui[45].

Un adevărat misionarism monarhic se făcea de către propaganda oficială. Pasiunile regelui deveniseră preocuparea principală a guvernanţilor într-o perioadă grea pentru Europa şi România: parăzile, uniformele, mitingurile, demonstraţiile sportive[46]. Spre exemplu, prezentăm câteva din multitudinea de evenimente de la „serbările restauraţiei”: 4 iunie -  cursă de avioane, ca pe 6 iunie să fie premiaţi şi decoraţi câştigătorii, dar şi generali şi miniştri. 8 iunie 1939 – „Marea Sărbătoare a Tineretului” din care nu a lipsit Te Deum-ul oficiat de Eiscopul Străjii Ţării. S-a cântat Imnul Străjii Ţării – „Trei culori”. Au fost apoi activităţi de muzică şi gimnastică, dansuri naţionale şi obişnuita defilare. Pentru „Ziua Sporturilor” au fost demonstraţii pe Stadionul ONEF de gimnastică cu studente şi studenţi şi o cursă ciclistică cu punct de plecare Vadu Crişului[47].

 Regimul de autoritate carlist s-a dorit a fi prezentat ca salvator al României. Era nevoie de legitimitate, de crearea imaginii unui conducător providenţial. Pentru aceasta s-a conturat cultul personalităţii regelui de către instituţiile statului şi de către instrumentele puterii aservite regelui: presă, radio, actul cultural, ceremonii etc. A avut succes, mai ales în provincie şi în mediul rural. Dar pentru observatorii conştienţi imaginea era alta, cu culori mult mai închise.

N.D. Cocea surprindea cu acurateţe, în 1939, un apogeu al manifestării propagandei în sprijinul regelui şi regimului său: „Contrastul era aşa de mare între frazele bombastice şi răceala sau sărăcia sentimentelor, încât aveam mereu impresia unei farse bufe jucate cu accente tragice de răposatul Nottara (…) Cum o fi suportând regele dacă nu e complet cretin şi cum i-o fi plăcând? Dacă mai are un pic de sensibilitate într-însul, toate laudele astea lamentabile în momotonia lor lipsită de avânt, de spontaneitate, de spirit inventiv, măcar. Dacă presa ar fi liberă, dacă gura cetăţeanului ar fi slobodă, treacă-meargă, ar fi explicabilă setea şi goana asta pentru adulaţie. Dar aşa? Cu cenzură! Cu stare de asediu! Să-ţi pui slugile să te laude la gazetă. Să te declari satisfăcut. Să-ţi tocmeşti tu singur argaţi cu ziua care să te ridice în slava cerului. Şi să te potriveşti vorbelor lor. Să te socoteşti om mare pentru asta! Haram rege! Nu i-o fi c… destul de mare. Dar nici căpăţâna Măriei Sale nu-i mai mare decât c…”[48]

Sentimentul şi datoria patriotică, unitatea poporului în jurul conducătorului, cultul personalităţii şi omul nou sunt teme propagandistice care au cunoscut o dezvoltare deosebită în timpul lui Carol. Aparenţele aratau o ţară şi un stat strâns unite în jurul regelui. Dar istoria a arătat că, aşa cum o spuneau câţiva, puţini, oameni politici, era o „spoială”. Şi limitele regelui şi regimului său au fost vădite în momente de mare cumpănă a istoriei noastre. Regele a fost îndepărtat, dar temele propagandistice au fost preluate şi în timpul lui Antonescu, ca în timpul lui Ceauşescu să ajungă la cote aberante şi românii au fost parte activă sau martori la naşterea unor noi culte de proslăvire a conducătorilor ţării.

---

[1] D. Berindei, Vlăstarul teribil al dinastiei de Hohenzollern Sigmaringen – Carol al II-lea al României, în „Dosarele Istoriei”, nr. 5 (45), 2000, pp. 4, 7

[2] F. Constantiniu, Carol al II-lea sau despre împământenirea dinastiei. Un român autentic: înjură şi face datorii, în „Dosarele Istoriei”, nr. 5 (45), 2000, p. 9.

[3] P. Ţurlea, Cum şi-a luat BAC-ul Carol al II-lea la Palatul Peleş, pe „Historia.ro”, accesat 12 septembrie 2017

[4] Vezi pe larg articolul lui I. Scurtu, Carol al II-lea, un portret politic, în „Dosarele istoriei”, Nr. 5(45), 2000, pp. 14-18.

[5] I. Scurtu, Carol al II-lea, un portret politic, p. 15.

[6] „Dosarele Historia”, An III, Nr. 25, martie 2004, p. 36; D. Berindei, Carol al II-lea al României, în „Dosarele istoriei”, An V, Nr. 5(45), 2000, p. 6.

[7] S.A.N.I.C., fond Casa Regală, dos 30/1934, ff. 20-21; „Dosarele Historia”, An III, nr. 25, martie 2004, p. 36.

[8] Diana M. Păunoiu, Sărbătoare şi propagandă în timpul regelui Carol al II-lea- 1938-1940, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013 p. 13.

[9] Catherine Durandin, Istoria românilor, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 225.

[10] P. Seicaru, Istoria partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, Ed. Carpaţi, Madrid, vol. II, 1963, pp. 180-190; I. Scurtu, G. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, pp. 350, 397.

[11] G. Catalan, „Frumosul crai”, în „Dosarele istoriei”, Nr 5 (45), 2000, p. 37; P. Ţurlea, Carol al II-lea şi Camarila Regală, p. 109.

[12] I. Scurtu, Carol al II-lea, conducător politic, pp. 25-26

[13] Enciclopedia Română, vol. I, vol. I, Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 947

[14] SANIC, Fond Casa Regală. Miscelanee, dos. nr. 644, ff. 1-12

[15] T.Gh. Sidorovici, Carol II. Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie, București, 1940, pp. 75-77

[16] T.Gh. Sidorovici, Carol II…, p. 69, 77, 87

[17] „Universul”, 8 iunie 1937 – „Dezvelirea statuii M.S. Regelui la Oradea”, p. 7

[18] Mihaela Cristina Verzea, N. Dumitraşcu, Familia regală în județul Neamț, Ed. Constantin Matasă, Piatra-Neamț, 2017, p. 189

[19] T.Gh. Sidorovici, Carol II…, p. 87

[20] „Grănicerul”, an VIII, aprilie 1939, p. 50-51. Coperta revistei conţine forografia regelui şi la fel sunt multe şi în interior.

[21] „Grănicerul”, an VIII, ianuarie 1939, p. 9, 13

[22] I. Scurtu, Carol al II-lea, conducător politic, pp. 25-26

[23] „Suceava” din Cernăuţi – 4 ianuarie 1940 - „Faptă Regală”; „Capitala” – 30 decembrie 1939 – 60.000 de volume; „Porunca Vremii” – 31 decembrie 1939 – „Cărţi pentru soldaţi”; „Semnalul” – 25 decembrie 1939 – „Danii regeşti”; „Universul” – 30 decembrie 1939 – „Soldatul citind”.

[24] „Grănicerul”, an VI II, ianuarie 1939, p. 3

[25] L. Boia, Capcanele istoriei, p. 115-116

[26] Enciclopedia Română, vol. I, p. 950

[27] I. Scurtu, Carol al II-lea, conducător politic, pp. 25-26

[28] N.D. Cocea, Jurnal, Ed. Politică, Bucureşti, 1970,  pp. 70-71. Notă din 16 octombrie 1939.

[29] „Universul”, anul 57, nr. 220, 12 august 1940. Regele boteza cel de-al 16 copil al unei familii din Sălaj. La ceremonie, din partea regelui participa rezidentul regal dr. Coriolan Morar

[30] D. Carciga, Mecanismele ueni afaceri profitabile, în „Historia”, an X, nr. 103, iulie 2010, p. 14

[31] „Realitatea Ilustrată”, 7 august 1936; „Realitatea Ilustrată”, 9 septembrie 1935

[32] A.M. Stoenescu, Petrache Lupu, legionarii şi Carol al II-lea, în „Historia”, an X, nr. 103, iulie 2010, p. 20

[33] I. Scurtu, A fost Carol al II-lea un dictator, p. 50

[34] A. Majuru, King Carol II and the Myth of “Eternal Romania” în Identity and Destiny: Ideas and Ideology in Interwar Romania, Plural Culture and civilization, 2007, p. 256.

[35] Gr. Gafencu, Însemnări politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 18

[36] Majestatea Sa Regele Mihai al României, O domnie întreruptă, convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces, versiune în limba română de Ecaterina Stamatiu, Bucureşti, Editura Libra, 1995, p. 73.

[37] C. Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX (1930-1931), Bucureşti, Editura Machiavelli, 1997, p. 79.

[38] Gr. Gafencu Însemnări politice, pp. 147-148; Cum a fost sărbătorită ziua de 10 Mai în “Universul”, 12 mai 1931, anul XLIX, nr. 124, p. 1.

[39] C. Sandache, Europa dictaturilor şi originile războiului româno-sovietic, Ed. Militară, Bucureşti, 2007, pp. 170-171

[40]St. Borcea http://adevarul.ro/locale/focsani/cultul-personalitatii-timpul-dictaturii-carliste-portretul-suveranului-era-obligatoriu-institutiile-157024e4c5ab6550cb8945862/index.html, accesat la 2 august 2017.

[41] N.D. Cocea, op. cit., p. 54

[42] T.Gh. Sidorovici, Carol II…, p. 29

[43] Enciclopedia României, vol. I, pp. 124-130

[44] Enciclopedia României, vol. I, pp. 89-96

[45] N. Cosma, Culisele Palatului Regal1930-1940, Ed. Globus, Bucureşti, 1990, p. 168

[46] I. Scurtu, A fost Carol al II-lea un dictator, p. 50

[47] „Grănicerul”, an VIII, iunie 1939, p. 82

[48] N.D. Cocea, op. cit., p. 71. Notă din 16 octombrie 1939