luni, 20 februarie 2017

Dinu C. Giurescu, 90 de ani de istorie vie

• Academicianul Dinu C. Giurescu a intrat la mijloc de Făurar în cel de-al zecelea deceniu al nobilei sale vieti • în anul 2011, a fost oaspetele Durăului cu prilejul simpozionului România secolului al XX-lea • „Aici se află unul din locurile tării unde istoria, legenda si existenta de fiecare zi a oamenilor se împletesc“, spunea academicianul aflat în trecere si prin Bicaz • 

De-a lungul timpului, academicianul Dinu C. Giurescu a călcat plaiurile nemtene cu diferite prilejuri fiind impresionat de istoria locurilor si de multitudinea de personalităti culturale de elită care prin operele lor artistice au creat o dimensiune aparte acestei zone. Dinu C. Giurescu s-a născut la 15 februarie 1927 la Bucuresti, primii ani din viată i-a petrecut în casa bunicilor săi Mehedinti, tot din Bucuresti. După mamă era nepotul cunoscutului geograf, întemeietor de scoală geografică românească - Simion Mehedinti. Si celălalt bunic al său avea un nume ilustru: Constantin Giurescu, un eminent istoric, răpus însă prea devreme, în 1918, la 48 de ani, de gripă spaniolă. De la acesta a rămas casa copilăriei sale din strada Berzei, din Bucuresti, distrusă apoi din ordinul lui Ceausescu. Iar tatăl, de asemenea, ilustru: Constantin C. Giurescu a fost un istoric de mare prestigiu, apropiat politic al istoricului Gheorghe I. Brătianu, în partidul „tinerilor liberali“, rezident regal, ministru carlist si unul dintre supravietuitorii lagărului concentrationar comunist (a suferit detentie la Sighet). Dinu C. Giurescu a urmat cariera tatălui si bunicului său de pe tată, fiind licentiat al Facultătii de Istorie, în 1950, ca în anul 1968 să obtină titlul stiintific de doctor în istorie. Profesor la Universitatea de Artă, Sectia Istoria si Teoria Artei-Muzeografie (1968-1987). Este presedinte al părtii române în Comisia româno-bulgară de istorie (1979-1985 si din 1991, în continuare). A fost profesor universitar Universitatea Bucuresti, Facultatea de Istorie (1990-1997). Este membru al Academiei Române din 2002 (membru corespondent din 1990). Pe 24 aprilie 2014 a devenit vicepresedinte al Academiei Române, pentru un mandat de patru ani. În 2008 publică o carte de amintiri si mărturii intitulată „De la Sovromconstructii nr. 6 la Academia Română“, pe care o recomandăm cu căldură, si care prezintă o viată de om ce a cunoscut regimul carlist, cel antonescian, a fost cetătean al Republicii Populare Române, al Republicii Socialiste Române, dar si al Statelor Unite ale Americii, întorcîndu-se în tară la 1990 pentru a continua o carieră întreruptă în Universitatea din Bucuresti. În 2011, academicianul Dinu C. Giurescu si profesorul universitar doctor Mihai Retegan, au fost oaspetii Durăului cu prilejul Simpozionului Judetean „România secolului al XX-lea“, la invitatia fostului lor student, Daniel Dieaconu. De prezenta celor două somităti, ce au conferentiat pe tema „Istoria comunismului din România“, s-au bucurat peste 150 de profesori de istorie din învătămîntul preuniversitar din Neamt, precum si alte persoane împătimite de istorie de pe aceste locuri. În ziua ce a urmat simpozionului, zi alocată de către gazde cunoasterii zonei, Dinu C. Giurescu a a tinut să ajungă în Cheile Bicazului, spre aducere aminte a unei vizite din 1940, prilej cu care distinsii oaspeti aveau să zăbovescă pentru cîteva clipe si-n Biblioteca Mihai Eminescu Bicaz. În scurtul dialog purtat cu domnul academician Giurescu am retinut vorbe deosebite pe tema Neamtului. „Aici se află unul din locurile tării unde istoria, legenda si existenta de fiecare zi a oamenilor se împletesc. Mărturisesc că eu cunosteam Ceahlăul doar din ilustratii si din scrieri. Acum m-am aflat pentru prima oară la Durău. Am trăit de astă dată pe viu cele citite în urmă cu foarte multi ani din opera lui Calistrat Hogas. Atunci, mi se păreau acele descrieri frumos trase din condei si nu simteam acel sentiment remarcabil pentru natură, pe care l-am simtit, aflîndu-mă la Durău. Uite, mi-am zis, am avut fericirea să trăiesc un pic din emotia marilor scriitori cînd au călcat Ceahlăul. A fost deosebit de frumos si de plăcut. Trecînd peste asta însă, cel mai mult m-a impresionat interesul oamenilor de aici pentru actul de cultură. La simpozion am avut surpriza să văd în sală peste o sută de profesori de istorie din scolile Neamtului, un lucru rar întîlnit astăzi. Si m-a impresionat si un alt aspect, acela că o scoală cum este cea de la Grinties, o scoală de arte si meserii, a putut să fie sufletul si motorul manifestării. Ca sentiment general, am impresia că evenimentele culturale au mai multă însemnătate în diferite zone ale tării, cum a fost cazul în Neamt, decît la Bucuresti. Aici se păstrează încă dorinta de a-ti afirma identitatea, ca român si ca act de cultură. Neavînd identitate, tara dispare... Si dacă mergem tot asa, riscăm ca peste 20-30 de ani să nu mai avem tară, să avem doar o numire geografică, un mall, în care sînt niste oameni. Să sperăm că n-ajungem acolo“, a declarat academicianul Dinu C. Giurescu, la Bicaz. Vorbele sale ne-au marcat pătrunzîndu-ne pentru totdeauna în suflet, suflet pe care ni-l dorim a fi la fel de nobil precum al domnului Profesor, acum la frumoasa vîrstă de 9 decenii, dedicate istoriei poporului român. Vivat, crescat, floreat!

Ion Asavei si Daniel Dieaconu

18.02.2017 Monitorul de Neamt 









vineri, 10 februarie 2017

„Dacă noi, românii, nu ne vom uni, sîntem sortiti pieirii“

Părintele Iustin, in memoriam!

Despre părintele Iustin Pîrvu s-au scris multe. Foarte multe. Desi e atît de greu de scris! L-au cunoscut atît de multi si multi au scris despre el asa cum s-au priceput. Multi au publicat vorbe ale părintelui, altii vorbe care au zis că sînt ale părintelui, si nu au fost, si părintele nu i-a acuzat pentru aceasta. Poate că i-a certat, părinteste, ca pe niste fii ce n-au înteles cu adevărat niste lucruri. De altfel, era asa de greu să întelegi!... Căci, asa precum a zis monahul Atanasie, tovarăs al său de temnită, si apoi la sfîrsitul vietii sale la sfînta Mănăstire Hasca, cu versurile lui Radu Gyr: „Voi n-ati fost cu noi în celule/ Să stiti ce e viată de bezne./ Voi nu stiti ce-nseamnă-nvierea din moarte,/ Căci n-ati fost cu noi în celule“. Ne este asa de greu să întelegem cum poti să ierti pe tortionarul care ti-a făcut viata un chin. Care te-a lovit pentru un Tatăl nostru, sau Hristos a Înviat, care ti-a răsturnat blidul înăcrit si nu ti-a schimbat hîrdăul cu săptămînile. Care te înjura de mamă, de tară, de Dumnezeu... Cei ca părintele Iustin sînt dintre aceia care pot spune alături de Radu Gyr, poetul temnitelor politice comuniste: „Noi n-am avut tinerete!“: „Bătrîni cu obrazul de ceată,/ Cu pasi năclăiti de tristete/ Prin moarte am trecut nu prin viată/ Noi n-am avut tinerete“. De bună seamă că nu a avut tinerete un Grigore Caraza, ce a stat 21 de ani în temnite, încarcerat la 20 de ani, sau părintele Nicolae Grebenea ce a cunoscut temnitele lui Carol al II-lea, ale lui Antonescu, dar si cele comuniste. Sau părintele Paulin, ce a simtit româneste si crestineste si care este prins în urma unei trădări si stă 19 ani si 7 luni în temnită, dintre care 13 ani la Aiud, făcînd parte din ultima serie de eliberati din cumplita închisoare, odată cu Alexandru Stefănescu. Au fost ei atît de vinovati?! Ei consideră că n-au gresit fată de tara si neamul românesc, de aceea credeau în versurile lui Andrei Ciurunga învătate în temnitele comuniste: „Dac-am strigat că haitele ne fură/ Adîncul, codrul, cerul, stea cu stea/ Si sfînta noastră pîine de la gură,/ Nu-s vinovat fată de tara mea“.

„Puneti-mi lanturi si cătuse,/ Să sune scrîsnetul hain/ Si mii de lacăte la use,/ Eu cum am fost asa rămîn“

Dar cine a fost părintele Iustin? De unde a păsit el în vîltoarea vietii?! S-a născut la 10 februarie 1919 în satul Brînzeni (mai tîrziu Petru Vodă), primind numele de Iosif. Încă de cînd era copil, părintii l-au dus la mănăstirile din jur, mai ales la Durău, cea mai de seamă a locurilor. Bătrînii vorbesc despre un trăsnet care a lovit casa părintească în acea perioadă, în urma căruia nimeni nu a fost rănit, dar tînărul a luat decizia să se dedice slujirii mănăstiresti. A mai ales Durăul. A fost făcut frate de mănăstire si pentru rîvnă si pricepere este trimis la Seminarul Cernica, fiind tuns în monahism în 1940 si hirotonit preot. De la Cernica, continuă studiile la Seminarul din Rîmnicu Vîlcea, iar după desfiintarea acestuia la seminarul din Roman. Armata o face la unitatea de vînători de munte din Tîrgu Ocna. Între 1942-1944 este preot misionar în Divizia 4 Vînători de Munte si împreună cu Regimentul din Piatra Neamt a fost pe front pînă la Odesa si Cotu Donului. În 1948 s-a întors la Mănăstirea Durău. Într-o zi, cînd umbla cu Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni prin satele Văii Muntelui ca să aducă ploaie, în apropiere de mănăstire, sticla de la icoană, fără să o atingă cineva, s-a spart, pe partea părintelui. Toti au zis că este semn rău pentru cei care o duceau. Nu la mult timp Iustin Pîrvu este arestat la Seminarul Roman, unde era diacon, fiind închis în acel oras apoi la Suceava, Aiud, Baia-Sprie, Sighet, Gherla, Periprava. După 12 ani de temnită, la întrebarea ce va face în viitor, a răspuns că o va lua de la capăt si a fost „premiat“ cu încă 2 ani. După executarea lor, aceeasi întrebare si acelasi răspuns. Încă 2 ani si apoi eliberarea în 1964, o dată cu gratierea dată de Gheorghiu Dej. Versurile lui Radu Gyr, pe care l-a cunoscut în închisoare, au fost si pentru el un Crez: „Puneti-mi lanturi si cătuse,/ Să sune scrîsnetul hain/ Si mii de lacăte la use,/ Eu cum am fost asa rămîn“. Avea să spună într-o „prefată“ pentru una dintre lucrările noastre dedicate rezistentei anticomuniste: „Am suferit după gratii cu mari personalităti ale neamului românesc, fie ei legionari sau tărănisti, liberali, cuzisti, social-democrati, averescani, dar cu totii buni români, care au dorit binele neamului românesc si au luptat pentru acesta, fiecare asa cum a înteles si amintesc pe Nichifor Crainic, Radu Gyr, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Istrate Micescu, Nicolae Grebenea, Ioan Sabău, Andrei Ciurunga, Ilie Rădulescu, Ioan Petrovici, Dumitru Bejan, Dumitru Stăniloaie, Petre Tutea sau Mircea Cancicov“.

Refuză să rămînă la Muntele Athos

Periplul prin temnitele comuniste a început la Suceava, în 1949 la Aiud, în 1951 la Baia Sprie, în lagărul de muncă silnică, apoi, din 1954 la Gherla si pentru mai scurt timp la alte temnite si lagăre de muncă silnică. Desi trebuia eliberat în 1960, pentru că s-a considerat că încă nu s-a „corectat“, a mai primit 4 ani de temnită la temuta Periprava, fără a exista vreo condamnare. Aici a muncit la tăiat stuf 2 ani. Munca însemna să stai în gheată cu bocanci rupti, înfometat, iar printre picioare circulau serpi. Dumnezeu l-a ajutat să scape si de aici. La Cavnic, la o mină de plumb, care a fost deschisă de detinutii politici, a lucrat la 300 de metri sub pămînt, iar la Baia Sprie, altă mină de plumb, a suferit 1 an si 2 luni, lucrînd la peste 500 de metri în subteran, împreună cu preotul Grebenea. Pe 14 mai 1964 este eliberat si se reîntoarce la Petru Vodă, dar îi este interzis să se întoarcă la mănăstire si lucrează ca muncitor forestier. Ofiterul de securitate care îl supraveghea i-a aprobat în 1966 să meargă la Mănăstirea Secu. Apoi, în 1975 a fost lăsat să viziteze Sfîntul Munte Athos. Era un prilej de a scăpa de urmărirea permanentă a securitătii rămînînd acolo, lucru care i-a si fost propus. A refuzat categoric, pentru că locul său era în tară, alături de semeni. Misiunea sa nu se încheiase si hotărîse să meargă mai departe în promovarea credintei crestine si a dragostei de neam si tară. La întoarcere a fost trimis la Mănăstirea Bistrita, dar si acolo sătenii din Petru Vodă si alti pelerini îl vizitau. Cuvintele sale, devenind o alinare sufletească pentru toti, indiferent de problemele vietii cotidiene si de necazurile pricinuite de ororile comuniste, erau pentru ei un adevărat balsam. După căderea comunismului, în 1991, hotărăste să zidească o mică bisericută si o chilie retrasă aproape de stîna din Poiana Hasca. Sîmbătă, 4 mai 1991, episcopul vicar al Mitropoliei Moldovei, Calinic Botosăneanul, a sfintit locul unde avea să se construiască mănăstirea închinată memoriei martirilor anticomunisti de pe Valea Muntelui si din România. La zidirea asezămîntului, desi chinuit în temnite, părintele a lucrat cot la cot cu ceilalti oameni. Avea lîngă el doar doi călugări, dar un întreg sat de partea sa. Cristian Vatamanu, profesor de religie din Petru Vodă, pe atunci liceean, îsi aminteste: „Părintele venea în cîte o seară, mă chema si împreună mergeam pe jos la Poiana Hasca si acolo, într-un „modul“ pentru muncitori forestieri, amenajat ca loc de rugăciune, făceam împreună Vecernia, Miezonoptica si Ceasurile. Erau momente pe care nu o să le uit niciodată, inima umplîndu-mi-se de o bucurie deosebită, inexplicabilă si parcă voiam să nu se mai termine acele rugăciuni“.

Vocatie de ctitor

Mănăstirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil din satul Petru Vodă a început să cheme la ea credinciosi si oameni în suferintă din toată tara. Profesorul Dorel Rusu din comuna Poiana Teiului i-a fost alături părintelui cînd a purces la ridicarea mănăstirii si apoi profesor la scoala asazămîntului. Îsi amintea că „într-o chilie modestă, părintele Iustin, timp de 23 de ani, a primit la el pe credinciosii îndurerati, i-a ascultat cu smerenie si jertfă, aproape 24 de ore din 24“. Si mai mentiona: „La Sfînta Mănăstire de la Petru Vodă, părintele Iustin Pîrvu din «bănutul“ adunat de la credinciosi a construit alte mănăstiri pe teritoriul României: în satul Cergăul Mic de lîngă Blaj, la Rădeni lîngă Tîrgu Neamt, în Dobrogea, lîngă pestera sfîntului Ioan Casian, la Aiud, în apropiere de penitenciar la locul numit «Rîpa Robilor» (aici a contribuit la ridicarea unui schit, dar si a unui mausoleu), o biserică nouă în zona numită «La morminte», Bolătău de la Petru Vodă cu hramul Adormirea Maicii Domnului, un azil de bătrîne, tot în zona Morminte, o casă de copii, chilii si alte anexe monahale la biserica Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil si la biserica Adormirea Maicii Domnului, toate asezate pe malul pîrîului Bolătău. Prin grija sa si a obstii monahale de aici a tipărit ziare, reviste, precum si cărti pentru credinciosi“. În mai 2012, părintele Iustin s-a deplasat la Gales, lîngă Constanta (pe locul unde în vremea comunismului fusese un lagăr de exterminare). Împreună cu IPS Teodosie au oficiat slujba de sfintire a locului unde se va ridica un schit în memoria tuturor celor care au murit în muncile cumplite de la Canalul Mortii. Pe 2 mai 2013, după slujba de Înviere, părintele Iustin a fost dus la un spital din Cluj unde a fost operat de o tumoare la stomac, o altă operatie avînd loc pe 16 mai. A doua zi, sfînta cruce din vîrful clopotnitei de la intrare s-a aplecat spre partea de jos a constructiei. A fost un semn că părintele Iustin va muri în curînd, si-au spus oamenii, si pe 16 iunie 2013, ora 22,40, părintele a plecat la Domnul. La slujba de înmormîntare de pe 20 iunie, au participat peste 5.000 de credinciosi.

„Să nu ne pierdem ortodoxia, ca să nu ne pierdem neamul“

N-a putut să uite chinul din închisori, desi rar vorbea despre suferintele sale: „Sfintii din închisori sînt modele pentru noi toti, mai ales pentru generatiile care urmează. Să folosim ca armă jertfa lor, mai ales că astăzi mai-marii zilei încearcă o nouă răstignire a lor. Jertfa lor este de fapt măsura crestinătătii noastre. Să nu dăm uitării martirajul acestor mucenici, mai ales astăzi când există multă lipsă de jertfă. Să nu ne pierdem ortodoxia, ca să nu ne pierdem neamul si să o primim asa cum ne-au lăsat-o Sfintii Părinti“. Se gîndea mereu la tineretul tării, văzîndu-l astăzi văduvit de prea multe: „Tineretul de astăzi trebuie să stie ce a însemnat Fenomenul Pitesti, ce s-a întîmplat după gratiile temnitelor comuniste. Nici un tortionar nu a fost pedepsit, nici un politician nu se roagă pentru martirii nostri. Dacă noi, românii, nu ne vom uni, sîntem sortiti pieirii. Tineretul nostru trebuie să studieze si testamentele acestor mucenici ai neamului românesc si testamentele marilor bărbati care au condus destinele noastre. Asteptăm momentul cînd Sfîntul Sinod va canoniza pe sfintii închisorilor comuniste. Avem dovezi clare de sfintenia lor. E necesar însă să-i cinstim mai ales în inimile nostre“. Părintele Paulin Clapon a mai trăit după părintele Iustin, tovarăsul său de temnită comunistă. Se îngrijea de cimitirul de la Mănăstirea Petru Vodă, unde-si dorm somnul de veci doi dintre fostii tovarăsi de temnită, părintele Calciu Dumitreasa si monahul Athanasie Stefănescu. Era multumit că în temnită a cunoscut floarea intelectualitătii române si se arată îngrijorat de soarta tineretului de astăzi: „Eu mîine mor, dar voi?!“. Atanasie Stefănescu a considerat că trebuie să-si petreacă ultimii ani din viată alături de fostii săi tovarăsi de la Aiud si a murit la Hasca binecuvîntat si binecuvîntînd căci vedea în Iustin Pîrvu „un părinte cu o aură care cuprinde toată tara, ba a trecut si dincolo de hotare vestind cu tărie credinta strămosească a neamului nostru românesc“, iar Gheorghe Calciu Dumitreasa afirma: „Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viată este Părintele Iustin Pîrvu de la Petru Vodă. Este si cel mai puternic om duhovnicesc“. Si unul si celălalt au ales să fie alături în cimitirul mănăstirii, alături de Radu Gyr, poetul versurilor atît de dragi părintelui Iustin: „Înfrînt nu esti atunci cînd sîngeri,/ Nici ochii cînd în lacrimi ti-s./ Adevăratele înfrîngeri/ Sînt renuntările la vis“. Considerăm că părintele Iustin nu a renuntat la visurile sale. Si ne-a dovedit ce poate face un om mînat de credintă. Doar cel ce a cunoscut mănăstirile, schiturile, azilul, scoala, zecile de studenti tinuti în facultate, nenumăratele binefaceri poate întelege. Părintele Iustin a iertat. Pe tortionari, pe securisti, pe răuvoitorii unui regim sau altul. S-a rugat si a sperat alături de Radu Gyr ce si-a aflat si el linistea la mănăstirea din muntii Stînisoarei: „Si spune mortilor de sub troite sfînte/ Că va veni cîndva o dimineată,/ Cînd neamu-ntreg va fulgera la viată/ Cuminecat prin sfintii din morminte“. Încheiem cu spusele unui renumit pictor român din Canada, Serban Popa: „Dumnezeu a rînduit să înteleg frumusetea icoanei si să pot da cursuri de iconografie si am înteles că oricît de negre si viforoase pot fi zilele omului, icoana îsi păstrează nealterată frumusetea, culoarea si lumina. Tot Dumnezeu, în mărinimia sa, a făcut să întîlnesc două icoane vii ale neamului românesc, Părintele Calciu Dumitreasa si Părintele Iustin Pîrvu, si ei, precum Sfînta Icoană, si-au păstrat frumusetea, lumina si culoarea chiar si după 16-17 ani de temnită neagră plină de furtună si grindină de lovituri“. Si credem si noi că vor rămîne icoane luminoase încă pentru multi ani pentru cei care simt cu adevărat româneste...
N.R.: La redactarea articolului a contribuit si Ion ASAVEI
Daniel Dieaconu
Monitorul de Neamt 10.02.2017

miercuri, 1 februarie 2017

Grigore Caraza, model de luptător anticomunist

La 1 februarie 2017 Grigore Caraza ar fi avut 88 de ani. O vîrstă pe care multi dintre fostii colegi de temnită cu multă suferintă îndurată au prins-o, precum părintele Iustin Pîrvu, părintele Filaret Gămălău sau părintele Nicolae Grebenea pe care Dumnezeu l-a dăruit îndelungat în zile, 102 ani. Asadar, pe 1 februarie 1929, în familia gospodarilor munteni, Ioana si Vasile Caraza din Poiana Teiului, se năstea Grigore, al cincilea din cei sase copii ai acestora. Grigore face scoala primară la Poiana Teiului si apoi Scoala Normală la Piatra Neamt. În 1948, învătătorul inspector Ioan Olaru de la Borca, îl numeste director al Scolii Primare Călugăreni, comuna Poiana Teiului. Începuse perioada de stăpînire sovietică în România si învătătorul Caraza s-a angajat în lupta împotriva regimului comunist aservit sovieticilor. Împreună cu studentul Valentin (Puiu) Blăgescu si cu Pamfil Sălăgeanu înfiintează organizatia anticomunistă Frătia de Arme. Si fratele lui Grigore, Gheorghe (Gelu), avusese activitate în cadrul Frătiilor de Cruce. Este arestat pe 31.08.1949. Cineva îl trădase, probabil Pamfil. Era la cosit cu tatăl său în livada din satul Roseni, iar o vecină îl anuntă pe Grigore că Securitatea îl asteaptă acasă. A coborît acasă, lîngă Piatra Teiului. În mînă avea un topor. În casă l-a găsit pe securistul Asofiei, care-i atrage atentia să lase toporul jos si că este arestat. Este dus la Securitatea din Ceahlău, iar mai apoi la cea din Piatra Neamt. După cercetările de la Piatra, unde este bătut de Ruscior Modest, e trimis sub stare de arest la închisoarea de la Galata, Iasi. Securitatea de la Piatra a scris pe dosarul care l-a însotit pe Grigore Caraza la Galata si mai departe, cu cerneală rosie si cu litere majuscule: „detinut periculos“. De la Galata ajunge si în alte temnite comuniste, Jilava, Văcăresti, Tîrgu Ocna, Constanta, Bacău, Aiud. În acesta din urmă a suferit 18 ani de zile, din care în „Zarcă“ 8 ani. Tineretea si-a petrecut-o în temnita de la Aiud. Avea să stea încarcerat 18 ani la care se adaugă 2 ani de domiciliu obligatoriu. După ce a iesit din închisoare si-a studiat la CNSAS cele 22 de dosare cu peste 8.000 de file, unde a găsit însemnări care l-au cutremurat. Închisorile Galata si Aiud, cu reeducările cele mai grele, au fost cele mai dureroase momente ale închisorilor sale.

Mii de versuri învătate în temnită

La Aiud a suferit împreună cu Petre Tutea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Printul Ghika, Dumitru Bejan, părintele Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu, părintele Mihai Lungeanu, Mirică Traian din „Trei Scaune“, ing. Dumitru Cristea. Îsi amintea de mari personalităti care l-au primit în cercul lor. „Cînd eram afară la plimbare ne învîrteam într-un cerc si gardianul ne pîndea. Dar avînd în vedere că cele trei persoane despre care vorbesc acum, Nichifor Crainic, pe care eu l-am numit Ceahlăul sau Olimpul neamului românesc, Radu Gyr, care a salvat foarte multe vieti cu poeziile lui si cu tot ce a făcut si Petrovici, filosof si autorul manualelor mele de filosofie pe care le-a făcut printre altele. Acestia erau trei oameni cu totul deosebiti si care m-au primit în cercul lor si de fiecare dată cînd voiau să facă cunoscută o nouă operă, o poezie, mă puneau să stau în fată. Si eu ascultam. Si mi-o spunea o dată, de două ori, după aceea zic «gata, stiu». Cică «treci în spate, o stii si poate ai să poti să o spui». Am memorat mii de versuri, am iesit ultima dată cu ele afară si asa cum mi s-a cerut de către acesti oameni, cică «tu nu vei muri nicicum. Scoate aceste versuri în primul rînd pentru cultura, pentru literatura neamului românesc, în al doilea rînd pentru tine dacă le vei putea scoate si în al treilea rînd pentru noi. Du-te, vei iesi sigur afară, că ai toate posibilitătile, fiind si tînăr si foarte îndrăznet, foarte perseverent în hotărîrile pe care ti le-ai luat»“. După o perioadă de suferintă la Aiud, a stat în domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, în Bărăgan, acolo unde l-a vizitat si tatăl său. Acesta, în timpul vorbitorului îi mărturiseste: „Grigore, fostii tăi elevi de la scoala din Călugăreni mă întreabă mereu, cînd vine Domnul?“. Părintele Bejan, fost detinut politic si la Răchitoasa, în lucrarea sa „Satul blestemat“ face următoarea mentiune: „Grigore era înalt, slab, nemîncat iar vîntul zbura prin plămînii lui“. Prima perioadă de detentie este cuprinsă între 31.08.1949 si 1964. Între 1964 si 1970 a fost liber si a lucrat la Piatra Neamt, la fabrica de lapte. De aici, este arestat din nou în anul 1970 si va iesi de după gratii în 1977. După gratii au fost si zile cînd primea 35 de linguri de apă pe zi; a stat 65 de zile la izolare, 40 de zile a făcut greva foamei si 156 de zile a suferit în lanturi.

Lupta a continuat în SUA

Într-o noapte, în celula mortii, a visat că muntele Ceahlău era din mămăligă. Si el mînca cu poftă, plecînd de la poale, dar nu putea nicidecum, cu tot chinul, să ajungă la Toaca si Panaghia. Cînd s-a trezit din vis, cîrpa de sub cap era udă de saliva care i-a curs din gură. A fost eliberat în iulie 1977. În total, a fost condamnat la 41 de ani de temnită grea si tot atîtia ani de interzicere a drepturilor civile. Cînd a fost eliberat, pe plicul care l-a trimis închisoarea Aiud către Securitatea din Piatra Neamt, printre alte lucruri se mentiona: „Se eliberează detinutul Caraza V. Grigore, «nereeducat si ireeducabil». După ani si ani de ani de suferintă în temnitele comuniste, a reusit să plece în exil în Statele Unite. Acolo a fost port-drapelul tututror românilor si a luptat pentru libertatea si drepturile lor în întruniri ale acestora, la posturile de radio americane, în presă, în Senatul american. A dat foc la steagul URSS la o manifestatie din centrul Washington-ului, în 1986 si a primit cetătenie americană. S-a căsătorit în Las Vegas, Nevada, cu profesoara Rodica născută Popescu în Hangu. Pe 22.08.2006 este invitat la Casa Albă de doamna Hillary Clinton, în calitate de presedinte al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici. În SUA a locuit între 1979-2001. Timp de 21 de ani, cît a stat în USA, a lucrat la o firmă a unor asiatici, unde a fost apreciat. În Senatul american a depus documente în numele tuturor românilor, cerînd drepturi pentru ei. Lucia Hossu-Longin a mers personal în America si a filmat pentru serialul „Memorialul Durerii“, prezentîndu-l pe Grigore Caraza. În martie 2008, un alt realizator, CristianTabără, de la PRO TV, a făcut un documentar despre fostul detinut. A devenit cetătean de onoare al comunei Poiana Teiului si al municipiului Piatra Neamt, presedinte de onoare al Fundatiei Stefan cel Mare si Sfînt. A dus două troite sculptate în Ardeal, în localitatea Kania (la 7 km de cimitirul din Tiganca - Basarabia), împreună Adrian Alui Gheorghe si Florin Săsărman, la Hagi Kurda - în Bugeag - Basarabia, la Orhei, Nicolaeuka si la Cahul, împreună cu Nicolae Popa din Los Angeles. Am avut onoarea de a-l însoti pe domnul Caraza în mai multe excursii, să zicem tematice, în care a dorit să-si întîlnească fosti colegi de temnită, dar încercînd să-si revadă si fostii temniceri.

„Era iute de mînie, se supăra repede, dar îi trecea. Stiai însă că te poti baza pe el, că nici mort nu te va trăda“

Undeva, într-un sat pe Valea Bistritei, aflase că locuieste unul dintre tortionarii tineretii sale si a vrut să-l întîlnească. Să-i zică vreo două, cel putin! Mi-a cerut să stau cu masina pornită în drum si el intrat cu profesorul Dorel Rusu într-o curte lungă. Îl asteptam cu teamă, stiindu-l iute de vorbă si de mînie. S-a întors după vreo zece minute să ia una dintre cărtile sale pe care să o ofere cu dedicatie. „Cui?», am întrebat. „Securistului?!“. Nu, ci sotiei acestuia, o doamnă care a reusit să îi înmoaie sufletul cătrănit. Sosind la Hasca, i-a povestit părintelui Iustin ce a pătit si acesta i-a zis: „Mai iartă si tu, Grigore, vezi că poti!“. Grigore Caraza i-a răspuns: „Iartă matale, părinte, că poti! Eu nu!“. „Grigore, vezi tu, ai o cruce de dus!“. „Stii ceva, părinte, du-o matale, că poti, eu nu mai pot!“. Dar, a dus-o în continuare si a iertat încă destule. L-am însotit si la Aiud, la memorialul ce se tine în fiecare septembrie lîngă monumentul ridicat lîngă Rîpa Robilor, locul unde erau aruncate osemintele celor morti în închisoare. Acolo unde părintele Iustin ridicase o bisericută pentru un schit în memoria celor multi decedati în una dintre cele mai crunte temnite comuniste. Tot drumul a cîntat si a recitat poezii. Încă mai stia în întregime „Balada codrului fără haiduc“ a lui Radu Gyr, un poem de 184 de strofe închinat lui Iancu Jianu. A iesit din închisoare cu 12.000 de versuri memorate si mai uitase dintre ele. Încerca cu orice prilej să le împărtăsească si celorlalti. Păcat că nu s-a găsit cineva care să transcrie toate poeziile stiute de el, învătate de la poetii temnitelor comuniste, Gyr, Ciurunga, Bacu, Crainic si de la încă multi altii, unele dintre ele nefiind de nimeni scrise. A cîntat si la Aiud cîntece vechi patriotice si bătrînii împovărati de ani si suferinte parcă prinseseră măretie de voievozi musatini. Îi erau alături părintele Paulin, părintele Lungianu, părintele Sabău, Neculai Popa si încă multi altii ce-au venit cu colaci, panacidă si vin să-si plîngă tovarăsii care n-au mai apucat să se mai bucure de cerul larg al libertătii. L-am întrebat despre părintele Lungianu, care a mers odată cu noi la Aiud. Mi-a răspuns că a fost printre cei 50 de oameni din 7.000 de detinuti care au refuzat reeducarea. „Noi ăstia care n-am acceptat reeducarea am fost adunati cu totii lîngă Zarcă si atunci ne-am văzut care cum sîntem. Cînd ne-am asezat pe coloane am simtit un ghiont în spate. Era Mihai Lungianu. „Am stiut că te găsesc aici“, mi-a zis. „Să stii că si eu stiam“, am răspuns eu cu mare bucurie. Pe vremea aceea, Caraza era certat cu Neculai Popa, fostul său coleg de temnită, si el nemtean, din Dragomiresti. I-am luat acestuia un interviu cu fereală, să nu mă vadă mos Grigore. L-am întrebat pe Neculai Popa cum era în acele vremuri de la Aiud Grigore Caraza. „Era ca si acum, veni răspunsul, era iute de mînie, se supăra repede, dar îi trecea. Stiai însă că te poti baza pe el, că nici mort nu te va trăda. Asa sînt oamenii ăstia din muntii Neamtului si eram mîndru că eram nemtean ca si el“.

„Pentru mine, România înseamnă frumusetea si gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie si civilizatie“

L-am însotit si la Chiril, la părintele Filaret Gămălău, un alt îndîrjit luptător anticomunist, dar pe care l-am aflat fără puterea de-a mai povesti, de a mai împărtăsi dintr-o experientă de viată bogată în suferintă si durere. Am fost redactorul unei cărti dedicate lui Grigore Caraza de profesorul Dorel Rusu si am aflat multe. De asemenea, am sprijinit si publicarea cărtii „Steaua blestemată“ a aceluiasi autor, Grigore Caraza fiind din nou unul dintre protagonisti. Cartea sa „Aiud însîngerat“ este una de căpătîi pentru românii care gîndesc româneste si le recomandăm spre citire. Am folosit pentru acest articol date din aceste cărti, dar si din înregistrările realizate cu Grigore Caraza. Dorel Rusu a ales ca motto pentru prima sa carte vorbele lui Grigore Caraza spuse în februarie 2009, de ziua sa, lîngă Piatra Teiului, unde cîndva fusese casa părintilor săi. „Pentru mine, România înseamnă frumusetea si gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie si civilizatie, înseamnă muntii si codrii nesfîrsiti de brad, văile si dealurile, bisericile si mănăstirile, înseamnă mormintele străbunilor nostri, înseamnă păsările care cîntă pe ram, tot ce este bun, nu străinii veniti peste noi pentru a ne jefui si înrobi. (...) Nicăieri în lume cerul nu este mai senin, mai ales noaptea, mereu plin de stele, ca la mine la Poiana Teiului. Acum, octogenar fiind, privesc cu mîndrie pădurea verde de brazi din jurul meu, Piatra Teiului - o adevărată doamnă a muntilor, ascult freamătul apei Bistritei. Steaua mea a umblat prin multe închisori comuniste si prin destule tări ale lumii dar, sufletul meu a rămas tot în satul copilăriei mele - Poiana Teiului, unul dintre cele mai frumoase din lume“. Despre Grigore Caraza zicem acum că a fost. Un bărbat tare, verde, asa precum brazii din codrii de deasupra satului său de lîngă Piatra Teiului. Un om care a crezut cu tărie în niste idealuri pe care tumultul unei vieti prea agitate ne fac să le privim, în cel mai bun caz, cu indulgentă. Viata, credinta si lupta sa au fost profunde si de aceea trebuie să ne aducem obolul nostru de neuitare, să le facem cunoscute, mai ales în rîndul celor tineri, care astfel poate vor întelege cît de mult rău pot face oamenii unor semeni de-ai lor.

Articol Monitorul de Neamt
Ion Asavei si Daniel Dieaconu
01.02.2017