În spaţiul românesc, ţiganii au sosit la sfârşitul veacului al XIV-lea, aşa după cum o arată documentele de cancelarie domnească, care îi menţionează pe robii ţigani ai domniei, ai boierilor şi ai mănăstirilor. Alături de robii ţigani, în Moldova, sunt amintiţi şi robii tătari, iar în Ţara Românească, cei bulgari, dar de la sfârşitul veacului al XVI-lea, robia devine o instituţie a statului care îi cuprindea exclusiv pe ţigani, proveniţi din prizonierii de război, din danii, moşteniri sau cumpărări, puțini fiind cei liberi, dezrobirile fiind rare. Sunt menţionaţi în documentele de cancelarie domnească, care surprind în special latura juridică şi, de asemenea, de către călătorii străini, atenţi mai mult la trăsăturile lor fizice, la înfăţişare, la tradiţii sau la traiul lor patriarhal.
Interesul străinului pentru „tipuri omeneşti ciudate sau măreţe...”
Călătorii străini care au surprins imagini ale societăţii româneşti medievale au acordat o atenţie însemnată locuitorilor acestor meleaguri, români sau aparţinând altor etnii. Ţiganii nu puteau lipsi, călătorii străini fiind interesaţi de situaţia lor juridică şi socială deosebită, dar şi de pitorescul şi exotismul acestei populaţii. Nicolae Iorga, care a înţeles rolul Istoriei românilor prin călători, remarca interesul străinului pentru „tipuri omeneşti ciudate sau măreţe: ţiganul supt toate aspectele lui de maimuţă umană, lângă demnitatea sigură a ţăranului nostru, lângă neastâmpărul raselor orientale”1.
Scrierile călătorilor străini au contribuit la conturarea portretului ţiganului român şi, folosind referirile lor, vom încerca să prezentăm cât mai multe dintre trăsăturile care i-au definit, dorind să surprindem specificitatea acestui neam cu o existenţă seculară pe aceste locuri. O primă mărturie a unui călător străin despre o populaţie care ar fi putut fi ţigană datează din 1445, când Vlad Dracul a trecut în nordul Dunării 12 000 de oameni, Jehan de Wawrin considerând că ar fi fost ţigani2. Fapt care ar putea fi real, mai ales că cercetările recente (dar nu numai), mai ales în domeniul lingvisticii, au arătat că ţiganii au ajuns în spaţiul românesc din Peninsula Balcanică. Până la sfârşitul veacului al XVI-lea, ţiganii nu mai sunt amintiţi în scrierile călătorilor străini, de altfel şi mărturiile despre ţările române sunt destul de puţine. Christian Chasaeus ajunge în Transilvania la 1571 şi îi află aici pe ţiganii „lipsiţi de orice drept omenesc”3.
Importantă este menţiunea lui François de Pavie, baron de Fourquevaux, din 1585, care face referiri la ţiganii din Moldova şi care consideră că ţiganii şi-ar trage originea din aceste teritorii. El emite o ipoteză nouă, în acele vremuri se credea că ţiganii vin din Egipt. Remarcă existenţa mai multor colibe din paie situate la marginea Iaşului şi faptul că femeile moldovence şi cele ţigane au portul asemănător. Consemnăm şi părerea sa, naivă însă: „Doar aceasta este deosebirea între aceste fiinţe rătăcitoare şi femeile moldovence, anume că acestea sunt albe şi bălaie şi acelea negre, dar în mod artificial, folosind la spălat decocţi de burieni”. El îi menţionează pe ţiganii domneşti care plăteau o dajdie anuală domniei şi pe ţiganii mănăstireşti, foarte mulţi în unele mănăstiri moldave din timpul lui Petru Şchiopul, când el s-a aflat în această ţară ca diplomat de carieră4.
Călăi, negustori şi un... domnitor
Despre domnul Moldovei, Ştefan Răzvan, la origine ţigan, s-a scris de către mai mulţi autori impresionaţi de ascensiunea sa fulminantă, de faptele-i vitejeşti şi de sfârşitul tragic pe care l-a avut. Un alt domn, care i-a urmat în scaunul Moldovei la începutul secolului al XVII-lea, Ştefan Tomşa, a rămas în memoria urmaşilor ca unul dintre cei mai cruzi voievozi. El avea mereu alături un călău ţigan şi râzând îi arăta acestuia pe boieri, zicând că s-au îngrăşat berbecii şi că trebuie înjunghiaţi, după cum scria T. Alberti, negustor italian5. Şi în Transilvania, după reprimarea răscoalei anului 1514, din ordinul lui Zapolya, călăii ţigani l-au pus pe un tron de fier pe Gheorghe Doja, confecţionat tot de ei, cu un sceptru, o coroană de fier, înroşite în foc şi apoi au fost siliţi să mănânce din carnea friptă alături de tovarăşii săi. Călăii ţigani sunt amintiţi în documentele vremii până la 1847, Gavril Buzatu, un ţigan rob mănăstiresc, a fost ultimul călău din istoria ţărilor româneşti6.
În Transilvania, ţiganii erau recunoscuţi ca meşteşugari, sunt amintiţi ca făcând tunuri, fiind iscusiţi armurieri, de aceea erau în marea lor majoritate servitori regali, cu o largă autonomie, după cum o confirmă documente datând din vremea lui Sigismund de Luxemburg, Matei Corvin, Vladislav al II-lea7. Nicolaus Olahus îi află pe ţigani în anul 1536 în regiunea Crişanei, ca cerşetori, iar în 1564, italianul Giovanandrea Gromo găseşte în secuime pe ţiganii care erau utilizaţi în muncile agricole8.
De o mare importanţă pentru istoria românilor sunt scrierile lui Paul din Alep, care a fost în ţările române pe la jumătatea secolului al XVII-lea, însoţind ca secretar particular pe patriarhul Macarie al Antiohiei. El remarcă că „boierii mai au o mulţime de sclavi negri cumpăraţi pe care poporul îi strigă: Arap! Arap!”. Sunt fără îndoială ţigani care au primit de la români mai multe nume sau porecle: faraon, balaoacheş, hamiţi, harapi etc. Paul din Alep îi amintea şi pe nenumăraţii ţigani robi ai boierului Preda Brâncoveanu (peste 1500), mulţi dintre ei erau servitori şi meşteşugari de curte, lăutari şi artişti, dar erau şi ţigani nomazi, care străbăteau ţara cu meşteşugul lor, datorând şase dinari stăpânului în ziua de Sfântul Gheorghe9.
O civilizaţie a satului
Secolul al XVIII-lea aduce în ţările române mulţi călători străini care lasă posterităţii interesante descrieri ale spaţiului românesc şi ale locuitorilor săi, din rândul cărora nu puteau lipsi ţiganii. Ei remarcă cosmopolitismul oraşelor şi târgurilor româneşti, atât în ţările române extracarpatice, cât şi în Transilvania şi Banat. Ţiganii sunt întâlniţi şi în oraşe, dar în număr mai mic, ei preferând mediul rural, fiind o adevărată civilizaţie a satului. În Bucureşti, la 1793, H. von Reimers îi vede pretutindeni pe uliţe, remarcând că mulţi dintre ei lucrau în florării10. B. Haquet remarca în Iaşul anului 1788 pe „locuitorii străini ai capitalei: greci, armeni, evrei, uneori şi ceva unguri, slavi şi ţigani”, iar D. Sestini găseşte în Sibiu şi Alba-Iulia, pe lângă saşi şi români, pe greci, armeni, moravi, poloni, ruţi, evrei, sârbi şi ţigani. L. Spallanzani menţiona şi el pe locuitorii străini ai oraşelor şi îi remarca pe ţiganii din mahalale care erau fierari şi lăutari11. F. Griselini scria despre ţiganii din Banat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi politica de sedentarizare a împărătesei Maria Tereza: “Deoarece legile le oprea intrarea în oraşe şi mai cu seamă în localităţile înconjurate de ziduri, ţiganii rămăseseră la viaţa lor rătăcitoare şi dezorganizată, tocmai prin aceea, atât timp condamnaţi, până ce glorioasa împărăteasă-regină, nelăsând niciun mijloc neîncercat spre a popula Banatul, le permise şi lor a se statornici a-şi instala locuinţe permanente, deşi în afara circonferinţei satelor celorlalte naţiuni, dar totuşi în apropierea lor şi a poseda pământ”12.
Tagmele ţigăneşti
Referitor la împărţirea pe tagme ţigăneşti şi la îndeletnicirile ţiganilor aflăm mai multe menţiuni în operele călătorilor străini. L.P. Baltasar von Campenhausen, prezent în ţările române în perioada 1787-1791, crede că nici într-o ţară din Europa nu sunt atâţia ţigani şi îi împarte astfel: lingurari, care locuiau la sate şi lucrau în agricultură; ursari; lăieşi, care locuiau în corturi, erau făurari, femeile se ocupau cu ghicitul; burcaşi, o castă cumplită, care trăiau vara prin păduri, iar iarna pe grămezile de gunoi ale satelor şi oraşelor, furau cai cărora le schimbau culoarea13.
L. Spallanzani scria în 1785 despre trei categorii de ţigani pe care i-a aflat în Transilvania: cei care trăiau în mahalalele oraşelor, fiind lăutari sau fierari; cei ce trăiau în corturi şi se ocupau cu fabricarea unor obiecte mărunte şi care erau nomazi, numiţi ţigani egipteni şi “care de cele mai multe ori erau hoţi”14.
B. Haquet consemna că ţiganii se îndeletniceau cu prelucrarea aramei, a fierului şi a metalelor nobile, pe care le lucrau în corturile lor, nevasta şi copiii fiind cei care puneau în mişcare foalele. Cei săraci făceau linguri, coşuri, pe care le purtau din casă-n casă şi astfel mai şi cerşeau15. Al. Langeron, francez, general în armata rusă, ajunge în ţările române la 1790, participând la nesfârşitele războaie ruso-austro-turce, vede aici pe ţigani ca fiind cei mai mulţi din Europa şi îi împarte în robi boiereşti (în special servitori) şi domneşti (lăutari, geambaşi etc.)16 Cu toţii remarcă existenţa a două categorii de ţigani: cei sedentari, stabiliţi pe moşii boiereşti sau mănăstireşti, lucrând în agricultură, fiind meşteşugari sau servitori, şi cei nomazi care străbăteau ţara cu meşteşugul lor. Pentru această perioadă nu sunt vădite diferenţe importante între ţiganii din cele trei ţări române, dar în Transilvania şi Bucovina, la sfârşitul perioadei medievale, începe să se facă simţită politica de sedentarizare a autorităţilor habsburgice. J. Lebprecht găsea în Transilvania „două categorii şi anume: aceia cu domiciliul stabil, care se ocupă în parte cu agricultura, parte cu meşteşuguri şi mai ales cu fierăria, iar o parte îşi scot traiul din lăutărie, progresează bine şi duc o viaţă liniştită, apoi sunt ţiganii aşa-numiţi de şatră, care nu sunt stabili şi care cutreieră toată ţara”17.
O împărţire complexă şi judicioasă a făcut F. von Bauer, la 1778. Robii domniei erau rudari, ursari şi lăieşi; rudarii sunt lemnari, plătesc un impozit în aur, ursarii se numesc aşa după urşii cu care umblă prin ţară să câştige un ban, sunt, de asemenea, potcovari; lăieţii lucrează arama şi se îndeletnicesc, de altfel, cu tot felul de meşteşuguri brute. O altă categorie sunt vătraşii sau cei care trăiesc în case, sunt scutiţi de impozite şi lucrează pentru stăpânii lor18. Consulul prusian de la Iaşi, de la răscruce de secole, L. Kreuchely von Schwertberg, scria ambasadorului de la Istanbul, von Militz, despre ţiganii din principate care i-au atras atenţia prin numărul lor mare şi prin îndeletnicirile specifice. El afla de la autorităţi despre 700 de sălaşe de ţigani domneşti rudari, 100 de sălaşe de băieşi sau aurari ce scoteau aurul din pietre, 1000 de sălaşe de aurari ce nu aveau dreptul să se mute, 800 de sălaşe de ţigani lingurari, 700 de sălaşe de lăieşi, la care se adăugau robii mănăstirilor şi boierilor, neputând estima numărul lor19.
„Aristocraţia” ţigănească
Englezul Wilkinson, care ajunge în Ţara Românească în timpul lui Caragea-Vodă, menţionează două clase distincte: nomazii, erau liberi “să umble peste tot cu condiţia să nu părăsească ţara şi să plătească un tribut, 40 de piaştri pentru persoanele de peste 15 ani”, se ocupau cu fabricarea şi vânzarea de unelte de fier, muzică şi zidărie20.
O castă deosebită, putem spune chiar o adevărată „aristocraţie a ţiganilor” erau aurarii, numiţi şi rudari sau băieşi. Erau ţigani înzestraţi cu unele privilegii şi autonomie în schimbul unei dări în aur. Aceşti aurari au atras atenţia prin meşteşugul lor deosebit şi astfel s-au păstrat mai multe mărturii scrise de prinţesa von Neuschotz, H. Grellman, De Gerando, Demidoff sau S. Kolosari etc., care prezentau pe ţiganii aurari din toate cele trei ţări române. Griselini îi aminteşte pe ţiganii aurari din Banat, dar şi pe cei din Moldova şi Ţara Românească, pe care a fost interesat să-i cunoască, robi domneşti care plăteau domnului o cantitate de aur culeasă din râurile care străbăteau ţara. Procedeul de lucru era spălarea nisipului şi pietrişului aduse de ape din munţi21. L. Kreuchely menţionează pe ţiganii domneşti „ce aveau rostul de a culege aur, care se găseşte mai ales primăvara după topirea zăpezilor în râurile din Țara Românească, dar mai ales în Dâmboviţa, care aduce aurul cel mai curat. Fiecare aurar, astfel se numesc, trebuie să aducă pe an un dram de aur, acesta este impozitul lui”22.
Se pare că Dâmboviţa aducea cele mai însemnate nisipuri aurifere; la fel de importante pentru aurari (care nu erau numai ţigani, ci şi români sau unguri) erau şi Crişurile care aduceau nisipuri cu aur din munţii Apuseni şi, de asemenea, şi Bistriţa. Geologul austriac B. Haquet, care ajunge în 1763 la Vatra-Dornei, vede pe ţiganii care culeg aur din acest râu23. Deşi aurarii păreau a deţine o situaţie privilegiată, mai ales pe la jumătatea veacului al XIX-lea, când resursele de aur păreau să se sfârşească, traiul lor era la fel de greu ca cel al vătraşilor, dar spre deosebire de aceştia, beneficiau de libertatea de a se mişca dintr-un loc în altul. M.A. Demidoff descria pe aurarii pe care i-a cunoscut în călătoria sa din anul 1846: ,,... din singuraticele aşezări din jurul acestor râuri, cei care ne-au interesat mai mult sunt aurarii, împrăştiaţi pe prunduri sau pe insule izolate, aceşti sărmani, spălând fără încetare nisipurile Dunării, culeg părticele de aur ce le rostogoleşte fluviul”. El descrie şi procedeul prin care se obţinea aurul: „Pe un plan înclinat căptuşit cu pâslă sau un postav ordinar curge neîncetat apa care trece mai înainte printr-o grămadă de nisip şi pietriş grămădit pe o leasă în partea mai ridicată a instalaţiei; astfel fluturaşii microscopici ai preţiosului metal sunt opriţi de ţesătură. Ne-am apropiat să vedem pe aceşti nenorociţi care fără alt adăpost decât enorma claie de păr de pe cap se ocupă cu această muncă fără sfârşit şi călăuza noastră ne-a asigurat că bieţii oameni, care lucrează toată ziua expuşi la străşnicia cerului, abia câştigă pe zi 15 bani franţuzeşti”24.
Lăutarii
Fără îndoială, cei care i-au impresionat cel mai mult pe străinii care au ajuns pe aceste meleaguri au fost lăutarii ţigani, preţuiţi pentru meşteşugul lor la curţile boiereşti şi la curtea domnească. Baronul von Campenhausen aflase că doar ţiganii care făceau parte din rândul ursarilor erau autorizaţi „să facă muzică”. Despre ursari amintea şi francezul F. Recordon, care îi întâlnise la întretăierea marilor drumuri unde se organizau târgurile locale. Ei făceau urşii să joace în sunetul instrumentelor: „Fie cu tamburinele, fie bătând tactul cu un fel de pinteni mari pe care îi leagă de călcâie şi care fac mult zgomot când se lovesc între ei”25. Lăutarii ţigani erau nelipsiţi de la curţile domneşti şi de la ceremoniile publice. Nu cântau doar la ospeţe, ci şi la înmormântări, dansul şi cântul amestecându-se cu bocetele26. Pentru occidentali, această muzică nu era foarte plăcută, ei fiind învăţaţi cu alte linii melodice, nu cu acestea specific orientale, dar nu puteau să nu remarce talentul lăutarilor şi capacitatea lor de a improviza27. Fratele şahului Persiei, care a fost ambasador la curtea lui Napoleon I, a trecut în 1810 prin Bucureşti, la drumul său de întoarcere. S-a mirat de gustul pentru muzică al ţiganilor lăutari, mai ales pentru ritmurile şi instrumentele orientale; remarca faptul că aceştia cântau din sirinx şi era de părere că i-ar fi putut întrece şi pe perşi, care erau specialişti la acest instrument28.
O mare notorietate a căpătat întâlnirea pe tărâm muzical dintre celebrul compozitor maghiar Franz Liszt şi ţiganul Barbu Lăutarul, petrecută în 1847, la curtea marelui boier Alecu Balş. Compozitorul a improvizat un marş unguresc, primit cu aplauze frenetice. Barbu Lăutarul, care a ascultat cu atenţie şi admiraţie, a redat cu mare acurateţe compoziţia lui Liszt, provocându-i acestuia o impresie deosebită. Evenimentul a fost relatat pe larg în presa vremii29.
Exotismul ţiganilor
Portretul fizic şi psihic al ţiganului român se poate desprinde din scrierile călătorilor străini. Cei care trag atenţia sunt nomazii, care sunt prezentaţi cu înfăţişarea lor exotică, cu portul lor deosebit, cu îndeletnicirile lor specifice, cu tradiţiile lor neînţelese. B. Haquet remarca părul negru ca tăciunele, ochii negri şi mari cu privire ascuţită şi adesea sălbatică. Doreau să trăiască liberi, fără constrângeri, având doar „nişte noţiuni superstiţioase şi proaste despre religie, la care nu se prea gândeau”30. F. Griselini este cel care oferă cele mai multe informaţii despre ţiganii din Banatul timişan, urmărind viaţa lor cotidiană. „Înfăţişarea lor extraordinară este întrutotul uniformă. Au ochii negri strălucitori, de care culoare este şi părul lor negru şi creţ; culoarea feţei măslinie şi buzele roşii, dinţii foarte albi, faţă mai mult ovală, obrajii puţin umflaţi, bărbie ascuţită şi fruntea îngustă; la statură bine făcuţi, niciunul pântecos”, scria el31. Un englez, William Macmichael, mergând spre Moscova în anul 1817 îi vede pe ţiganii care „sunt oameni înalţi şi negri” şi constată asemănarea limbii lor cu limbile din Industan şi remarcă „iubirea lor pentru hainele roşii”32. Şi von Bauer îi consideră „un popor rătăcitor, care n-are nicăieri o patrie” şi care se află în Moldova în număr mare. Ei au o limbă proprie, dar ştiu şi româneşte şi sunt creştini33. Este ceea ce spune şi Griselini, ţiganii vorbeau româneşte, dar între ei foloseau un dialect ce nu aparţinea „nici limbii ungureşti, nici sârbeşti, greceşti, turceşti, armeneşti, nici limbii unei alte naţiuni învecinate, europene sau asiatice”. Referitor la religie, constata că ţiganii adoptă religia dominantă a regiunii sau a statului: „Ei sunt supuşi aceloraşi prejudecăţi , superstiţii ca şi valahii... Numai atât că ei ţin severul post al bisericii greceşti cu o mai mare scrupulozitate”34.
Robert Kunisch mărturisea că „s-a îndrăgostit de naivitatea şi de copilăreasca spontaneitate a ţiganului care nu se plânge” şi credea că ţiganii erau păstrătorii cei mai fideli ai cântecelor, legendelor şi vrăjitoriilor35.
„Erau vânduţi ca boii”
Situaţia juridică şi socială a ţiganilor din ţările române nu putea să nu atragă atenţia străinilor, care o prezintă şi o condamnă, unii dintre ei cu vehemenţă. Scrierile lor confirmă marginalitatea acestei etnii şi nişte condiţii de multe ori subumane. Contele Karacsay scria că în Moldova, „în sate se află multe familii de robi ţigani... Soarta lor este de a fi robi în toată puterea cuvântului”36. Contele d’Antraigues nota despre ţiganii robi boiereşti: „Boierii sunt stăpâniii lor cei mai absoluţi. După plac îi vând şi-i ucid ca pe nişte vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex”37. Jean Louis Parrant, trimis al republicii iacobine franceze în principate se întreba retoric: „Ce se mai poate spune despre aceste numeroase turme (căci nu pot fi numite altfel) de fiinţe încă şi mai nenorocite care sunt puse pe aceeaşi treaptă cu vitele de povară şi adesea tratate mult mai rău decât ele de către stăpânii barbari a căror odioasă aşa-zis proprietate sunt?!”38.
În 1794, un student englez, John B.S. Moreit of Rokeby, ajunge la Turnu-Roşu şi este impresionat de faptul că la acea vreme ţiganii „mai erau vânduţi ca boii”. Despre negoţul cu robi ţigani scria şi W. Wilkinson la 1810: „Cu ei nu se face un negoţ după toate regulile; nu există obiceiul să fie puşi în vânzare. Sunt vânduţi şi cumpăraţi pe ascuns, preţul obişnuit al unui rob de orice sex fiind de cinci-şase sute de piaştri”39. Se pare că acesta a surprins o scurtă perioadă când se făceau astfel de vânzări, fie a fost mai puţin informat, căci sunt mulţi dintre cei care descriu târgurile în care se făcea comerţ cu ţigani, cu strigare şi licitaţie. Un scriitor german, care şi-a semnat operele cu pseudonimul Ermitul din Gauting, descria lupta disperată a unei fete de ţigan, care a fost vândută unui tânăr boier şi căruia nu-i păsa de tinereţea ei şi de bocetele familiei. Străinul înduioşat şi-a dorit să o elibereze pe fată, dar nu a putut înfrânge cerbicia noului stăpân ce fusese atras de frumuseţea fetei şi căreia îi promitea biciul în caz că nu i-ar fi satisfăcut poftele. Ermitul din Gauting credea că între cei 40 000 de ţigani din Muntenia „sunt de aceia care, deprinşi cu biciul zilnic, şi-ar fi pierdut şi mâinile pentru un sadic capriciu al stăpânului”40.
Un memoriu care a produs o vie impresie în ţară şi în Occident a fost realizat de Emile Kohly de Guggsberg, perceptor al comisului Gherghel din Botos şi tipărit în anul 1841. Selectăm din spusele sale referitoare la robia ţiganilor din ţările române: „Cu acestea din urmă trebuie să se sfârşească cu desăvârşire mizeria şi robia. Robia reprezintă cea mai mare ruşine pentru ţară, pata cea mai neagră în faţa străinului. Veţi îndrăzni vreodată să vă număraţi printre neamurile civilizate, atât timp cât se va putea citi într-unul din jurnale voastre: De vândut ţigancă tânără?!”41.
O generaţie de excepţie care a pornit revoluţia paşoptistă şi a realizat „Mica Unire”, având în frunte pe eminentul om politic Mihail Kogălniceanu, a reuşit să înfrângă concepţiile feudale ale boierimi şi ale Bisericii şi la jumătatea veacului al XIX-lea ţiganii au fost dezrobiţi, cu câţiva ani înainte de a se aboli sclavia negrilor în Statele Unite ale Americii.
Insert
„Un popor rătăcitor, care n-are nicăieri o patrie” (von Bauer)
„Soarta lor este de a fi robi în toată puterea cuvântului” (Contele Karacsay)
„Boierii sunt stăpâniii lor cei mai absoluţi. După plac îi vând şi-i ucid ca pe nişte vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex” (Contele d’Antraigues)
„Sunt vânduţi şi cumpăraţi pe ascuns, preţul obişnuit al unui rob de orice sex fiind de cinci-şase sute de piaştri” (John B.S. Moreit of Rokeby)
„Robia reprezintă cea mai mare ruşine pentru ţară, pata cea mai neagră în faţa străinului” (Emile Kohly de Guggsberg)
Note
1. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, IV, Edit. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1929, p. 9.
2. Călători străini despre ţările române (în continuare Călători străini...), vol. I, ed. de M. Holban, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 112-113.
3. G. Potra, Contribuţiuni la istoria ţiganilor din România, Bucureşti, 1939, p. 97.
4. Călători străini ..., vol. III, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 183; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 162.
5. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 201.
6. A. Fraser, Ţiganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 125; D. Dieaconu, Ţiganii din România, scurtă istorie veche a unei etnii puţin cunoscute, în „Catharsis”, anul V, nr. 2, Piatra-Neamţ, p. 17.
7. V. Achim, Ţiganii în istoria României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 60; A. Fraser, Ţiganii, p. 125.
8. Călători străini ..., I, ed. de M. Holban, Bucureşti, 1968, p. 499; Călători străini ..., II, ed. de M. Holban, P. Cernovodeanu, M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Bucureşti, 1970, p. 322.
9. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 16; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 243.
10. Călători străini ..., vol. X, partea 2, Ed. Academiei, Bucureşti, 2001, p. 1167.
11. Călători străini ..., vol. X, partea 1, Ed. Academiei, Bucureşti, 2000, p. 362, p. 773; Călători străini ..., X, 2, p. 842.
12. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, Bucureşti, 1926, p. 146.
13. Călători străini ..., X, 2, p. 858.
14. Călători străini ..., X, 1, p. 773.
15. Călători străini ..., X, 2, p. 862.
16. Călători străini ..., X, 2, p. 941.
17. Călători străini ..., X, 1, p. 746.
18. Călători străini ..., X, 2, p. 859.
19. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 31.
20. Călători străini ..., X, 2, p. 157.
21. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, p. 295.
22. Oraşul românesc şi lumea rurală. Realităţi locale şi percepţii europene la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, Ed. Istros, Brăila, 2004, p. 84.
23. C. Turcu, Preocupări de cultură regională, III, 1935, Iaşi, p. 10.
24. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 34.
25. Călători străini ..., X, 2, p. 883; Călători străini .... Secolul XIX, I, p. 653.
26. Călători străini ..., X, 2, p. 888; p. 1153.
27. Călători străini ..., X, 1, p. 436.
28. M. Kogălniceanu, Schiţe despre ţigani, Iaşi, 1900, p. 20.
29. C. Bobulescu, Lăutarii noştri, Bucureşti, 1922, pp. 161-166.
30. C. Turcu, Preocupări de cultură regională, III, 1935, Iaşi, p. 17.
31. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, p. 147.
32. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 100.
33. Călători străini ..., X, 1, p. 149.
34. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, p. 148.
35. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, IV, Edit. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1929, p. 43
36. Oraşul românesc şi lumea rurală..., p. 84.
37. Călători străini ..., X, 1, p. 300.
38. Călători străini ..., X, 2, p. 1312.
39. N. Djuvara, Între Occident şi Orient, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 292.
40. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, IV, p. 29.
41. Ibidem, p. 67.
Publicat in revista Istorie si civilizatie in 2012
