Grintiesenii si rolul lor istoric la Marea Unire

România se apropie de centenarul celui mai important an al istoriei ei: 1918. Demn de remarcat că s-a înteles acest fapt de la nivel înalt si pînă la cel judetean si rămîne de văzut cum va fi el „implementat“ la nivel local si cum autoritătile locale vor răspunde directivelor judetene. Sperăm că electoralul nu-si va face loc în cadrul acestor manifestări. Un rol important ar trebui să-l aibă profesorii de istorie din fiecare localitate, care, cu sigurantă au realizat articole sau studii de istorie locală, unii dintre ei chiar autori de monografii, unele dintre ele de mare valoare. „Marele Război“ si „Marea Unire“ ar trebui să fie în aceste monografii si dacă nu, să se facă demersuri în acest sens. De altfel, Asociatia Profesorilor de Istorie din Neamt a început actiunile în acest sens desfăsurînd un proiect, sprijinit de Consiliul Judetean, dedicat primului război mondial în Neamt si s-au realizat 30 de studii excelente cuprinse într-un volum, dar Neamtul are mai bine de 70 de localităti si fiecare ar trebui să aibă studiul său dedicat acestor evenimente cruciale pentru istoria acestui neam. Asociatia Profesorilor de Istorie din Neamt pregăteste un proiect de mare anvergură pentru anul 1918, urmărindu-se un parteneriat cu profesorii de istorie din Basarabia, elevi basarabeni urmînd să vină în ospetie în judetul Neamt, să desfăsoare mai multe activităti de omagiere a Marii Uniri. Nu vor lipsi din cercetările istorice ce vor fi realizate de profesori si elevi care vor continua efortul început anul acesta. Si, fără discutie, Neamtul a cunoscut în perioada 1916-1918, tot ceea ce înseamnă războiul, cu toate ororile sale, cu fronturi, bejenii, rechizitii, case si gospodării distruse, tati si frati care nu s-au mai întors acasă. Asupra acestor fapte ne vom concentra în rîndurile următoare, acordînd atentie zonei numite generic „Valea Muntelui“. La 15 august 1916, clopotele din Vechiul Regat au început să sune: România intra în război. În perioada neutralitătii, statul român se pregătea de război si se concentra asupra trecătorilor spre Transilvania. Neamtul era un judet cu granită al Moldovei si de aici plecau două mari pasuri spre Transilvania: pasul Bicaz si pasul Tulghes. Prin acestea, dar si prin alte trecători mai mici, au trecut la 15 august soldatii români din Armata a IV-a a generalui Prezan cîntînd un nemuritor „Treceti batalioane române Carpatii“ si cu „inima la trecători“ i-au asteptat românii ardeleni cu pîine, sare si... vinars si succesele militare au venit într-o primă fază, chiar dacă cu mari sacrificii. Documentele vremii amintesc că în satele nemtene de granită au început să curgă cărutele pline cu răniti. Divizia 14 română condusă de generalul Paraschiv Vasilescu a trecut granita de-a lungul văilor Bicazului si Bistricioarei, ocupînd Almasul, Tulghesul, Bilborul si apoi Toplita, ca Brigada 4 Mixtă să ocupe si orasul Gheorghieni.

Pe Valea Bistricioarei, la Sângeroasa

Dar faptul că în ciuda promisiunilor armata rusă nu a initiat contraofensiva în Bucovina, divizia română a fost pusă în dificultate, dîndu-se lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înăltimi, în conditiile unui frig cumplit, astfel că multi dintre soldati au degerat.
De mare importantă au fost luptele de la Pietrele Rosii, astăzi în comuna Grinties, cînd un batalion din regimentul 56 a avut 80 de morti. Dar, după lupte intense pe platourile Călimanilor si Hăsmasului, după trei ofensive reusite, generalul Constantin Prezan stăpînea înăltimile muntilor Ghurgiu si Harghita. Între satele Tulghes si Grinties, pe Valea Bistricioarei, s-a dat o luptă cumplită între români si unguri. S-a ajuns la luptă la baionetă si înclestările au ajuns pînă în apele rîului de s-au umplut malurile de lesuri, iar apa pleca rosie la vale. Locului si astăzi îi zice Sângeroasa, iar trupurile soldatilor români, în număr de 66 care au putut fi găsite au fost înmormîntate lîngă vechea bisericută greco-catolică. Dezastrul de Turtucaia a făcut ca multe trupe să fie dislocate în Dobrogea, iar Armata de Nord, izolată si atacată de trupe austro-ungare si germane, a fost silită, desi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiati s-au îndreptat în cărute spre Roman, găzduiti în conditii grele. Preotul Alexandru Romanescu din Grinties nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul si ne-am dus la Grumăzesti pentru că satele Grinties si Poiana au fost teatru de război între noi si nemti. Pe 30 noiembrie au venit rusii si au stat aici pînă în primăvara lui 1918 cînd s-a făcut la ei revolutia“. Octavian Goga rostea si el cu profetice cuvinte: „De peste granita cea nouă, /Ca o sălbatică urgie, /Strigînd spre tarina Moldovei, /Un munte s-a pornit să vie... Si va să-nsemne cronicarul,/ Atunci o zi vijelioasă, /Ceahlăul n-a rămas la dusmani, / Ceahlăul s-a întors acasă“. La 1 decembrie 1918, între cei 1.228 de delegati din comunele Transilvaniei s-au aflat si săteni din Bicazu Ardelean, care au votat pentru România Mare si ca să nu mai fie granită între români si pîrîul Chisirig să nu mai despartă Bicazele. Armata română înainta victoriasă pînă la Budapesta, iar în urma sa refugiatii ardeleni si cei moldoveni din satele de granită se întorc la gospodăriile lor pe care le găsesc distruse. Au fost distruse scoli, precum cele din Mădei si Borca, poduri si chiar biserici, precum cea din satul Corbu. La 1 decembrie 1918 se făcea România Mare, iar satele din muntii Neamtului nu mai erau la hotare, ci în mijloc de tară, iar locuitorii nu mai treceau de o parte si de alta prin „vama ursului“, ci pe drumurile pietruite din trecători. În România Mare, Ferdinand I Întregitorul s-a tinut de cuvîntul dat sodatului-tăran în transeele de la Mărăsesti: a făcut reforma agrară si electorală. Războiul lăsase în urma sa suferintă si lipsuri, dar românii îsi vedeau împlinit visul de veacuri - unirea - si, mai mult, aveau un pămînt al lor care să-l muncească si să-l apere. Cei mai multi dintre noi, de prin sate, am mostenit pămîntul primit atunci. După toate cele spuse considerăm că sînt multe de sărbătorit si poate că noi, nemtenii, si noi, românii, poate vom trece peste toate care ne despart si ne vom bucura împreună.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

http://mont.ro/stiri/?editia=20171114&pagina=1&articol=45087

Valorificarea patrimoniului cultural local, preocupare a bibliotecarilor

 

Monitorul de Neamt

01.11.2017

Festivalul Haiducilor, la Grinţieş - Mesagerul Covasna

Odată cu sărbătorirea  Naşterii  Maicii  Domnului de pe 8 Septembrie, s-a dat startul  petrecerii  haiduceşti  la  Grinţieş. 

În zilele de 8 şi 9 Septembrie a avut loc ,,Festivalul   HAIDUCILOR” , ediţia întâi.

Festivalul s-a ţinut într-un cadru deosebit   la poalele muntelui Grinţieş  în locul unde, după spusele bătrânilor,  se întâlneau haiducii lui   Vasile cel Mare.

Evenimentul, iniţiat  de Dl. Profesor  Dr.  Daniel   Dieaconu, are  ca punct de pornire munca de cercetare a fenomenului  haiducesc  atât la nivel local cât şi la nivel naţional.

Proiectul  a fost   susţinut de: Asociaţia  ,,Pro Grinţieş”, Consiliul Judeţean Neamţ, Consiliul Local şi Primăria Grinţieş  având ca partener   Centrul de Cultură şi Arte ,,Carmen Seculare”.

     În   ,,Poiana lui Vasile cel Mare”  şi-au dat întâlnire multe  formaţii şi ansambluri artistice precum şi artiştii  consacraţi, Traian şi Valeria Ilea, invitaţi în recital.

Aşadar, după deschiderea oficială şi tedeum religios  a urmat un moment  artistic oferit  de către gazde.

După acestea, a fost  declarat deschis concursul pentru interpreţii de folk, urmat de concursul pentru interpreţii de muzică populară.

Între aceste concursuri, pe scenă au evolua,  cu  spectacole deosebit de frumoase, artişti amatori din judeţele  Neamţ, Suceava şi  Harghita, timp în care juriile au avut timp să delibereze.

După  premierea tinerilor concurenţi a urmat aşteptatul   recital al   artiştilor Traian şi Valeria Ilea  care  au coborât de pe scenă şi au încins hora în poiană, la haiduci.

Focul  de tabără aprins la lăsarea nopţii  a luminat înaltul senin al cerului,  iar  scânteile focului înfrăţindu-se cu stelele cerului  dansând  bezmetice  ca într-un  ritual sălbatic, îi chemau  parcă pe haiducii  lui Vasile să coboare din înălţimile munţilor şi ale  timpului.

Târziu în noapte ne-am cam dus la o odihnă ,,pe fugă”, ce-i drept,  pentru că a doua zi am lut-o de la capăt cu  întrecerile  haiduceşti : Trasul buşteanului, aruncarea baltagului, tăiatul  lemnului cu toporul sau beschia  şi câte altele…

Gurmanzii  au avut plăcerea să deguste mâncărurile haiduceşti pe care oamenii  locului le-au pregătit, la faţa locului, în ambele zile. 

La această primă ediție a festivalului   au fost invitați  artişti  din aceste trei judeţe învecinate (Neamţ, Suceava şi  Harghita) unde  se zice că  hălăduiau haiducii din ceata lui Vasile cel Mare. Între participanţi menţionăm:  Ansamblul ,,Grinţieş Munte Rotat”, Corul  bărbătesc  din Grinţieş  ,,Ceata lui Vasile cel Mare”, Grupul folk  al Asociaţiei ,,Eu cred”  din Valea Bicazului,  Ansamblul  Cultural ,,Muntenii Broştenilor”, Broşteni- Suceava, Formaţia ,,Florile Ceahlăului”, Ansamblul Folcloric ,,Floricică de la Munte” a Centrului de Cultură ,,Carmen Seculare” şi, nu în ultimul rând, noi tulgheşenii  cu  Ansamblul Artistic  de Amatori  ,,Plaiuri Tulgheşene ” .

În cadrul concursului de muzică populară, două dintre solistele noastre au luat câte un loc III.

Au fost nişte zile pline de farmec, cu soare cald şi cer senin, într-o poiană încărcată de istorie  unde  aveai  impresia că de după fiecare brad falnic te priveşte unul dintre haiducii lui Vasile.

Oamenii  calzi şi primitori,  nu mai ştiau cu ce să te servească  să te ştie mulţumit.

Tuturor celor care  ne-au asigurat ,,caii putere” ca să ajungem, peste timp,  la întâlnirea cu haiducii, le mulţumim!

Promitem  să fim prezenţi la iarnă în a treia zi de Crăciun, cum facem mereu,  la festivalul  concurs   Datini şi Obiceiuri de iarnă  ,,Cântec  şi colindă” pe plaiul haiducilor la Grinţieş (mulţumim gazdelor pentru  invitaţie).

Vă dorim  tuturor toamnă cu rod bogat  şi linişte în suflete!

Lăcrămioara Pop,  Cămin Cultural Tulgheş

 http://mesageruldecovasna.ro/festivalul-haiducilor-la-grinties/

Festivalul Haiducilor la Grinţieş - Ziarul Evenimentul

Locuitorii de pe Valea Muntelui sărbătoresc altfel „Naşterea Maicii Domnului”, una dintre cele mai importante sărbători creştine ale toamnei

 Pe 8 şi 9 septembrie, nemţenii şi turiştii şi-au dat întâlnire cu haiducii lui Vasile cel Mare la prima ediţie a Festivalului Haiducesc de la Grinţieş. Evenimentul iniţiat de prof. dr. Daniel Dieaconu are la bază munca de cercetare a fenomenului haiducesc atât la nivel naţional, cât şi local. Acţiunea menită să valorifice istoria meleagurilor nemţene este susţinută de Asociaţia Pro Grinţieş, Consiliul Judeţean Neamţ, Consiliul Local şi Primăria Grinţieş.

Lucrările la care se face referire se cheamă «Haiduci şi tâlhari» şi «Haiducia la români». „Locul ales pentru desfăşurarea festivalului este situat la poalele muntelui Grinţieş, într-o poiană mirifică, plecând de la ideea că istoric şi mitologic, acolo se întâlnea ceata lui Vasile cel Mare la răscrucea secolelor XVIII şi XIX, haiduc ce hălăduia în munţii Bistriţei. Strategic, locul era foarte bine situat, deoarece era departe de mâna lungă a Poterei, făcând cu uşurinţă trecerea la nevoie în Ardeal, la Corbu, ori pe Valea Bistriţei, la Dreptu sau Borca. Acolo se mânca haiduceşte, se împărţeau prăzile, se petrecea şi se organizau concursuri de forţă şi măiestrie. Noi încercăm să reconstituim prin programul festivalului acele vremuri”, se arată în motivarea organizatorilor.

Ce li s-a pregătit oaspeţilor

Programul celor două zile de festival este variat şi oferă concursuri haiduceşti de putere şi îndemânare, călărie, tăiatul buşteanului cu beschia sau securea, trasul buştenilor, aruncarea baltagului, cel mai frumos animal de la munte, concursuri de cântec popular şi folk pentru tinerele talente din Neamţ, Suceava şi Harghita. Şi gurmanzii vor avea parte de activitate intensă. Bucătari iscusiţi vor prepara produse tradiţionale haiduceşti şi ciobăneşti, iar participanţii vor degusta şi îşi vor linge degetele. Şi cum de la o masă copioasă nu va lipsi vinul şi muzica populară, programul artistic este asigurat de ansamblurile folclorice din Broşteni (Suceava), Tulgheş (Harghita), Borca (Neamţ) şi Ansamblul „Floricică de la Munte” al Centrului de Cultură „Carmen Saeculare”, iar distracţia este garantată.

 Gianina BUFTEA

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/moldova/festivalul-haiducilor-la-grinties--217404099.html 

FOTO Festivalul Haiducilor, Grințieș, 8-9 septembrie 2017 - Mesagerul Neamt

În zona montană, sărbătorile câmpenești de tip nedeie, cele cu tradiție au dispărut și la Grințieș și la Farcașa, Poiana Teiului, Hangu, Buhalnița, doar sărbătoarea muntelui Ceahlău păstrându-se, dar devenită festival internațional. Sărbătorile câmpenești sunt de tipul ad-hoc cu pronunțat iz electoral și fără tendința de permanentizare sau de promovare a specificului local. Este nevoie de festivaluri care să se concentreze asupra caracteristicilor tradiționale ale zonei.

 Munții Neamțului au adăpostit din vechime haiduci vestiți păstrați de memoria colectivă ca justițiari ai poporului în doine și balade, în piese de teatru livresc. Aici și-au avut sălașele Vasile cele Mare cel pomenit de Alecsandri și Russo, Ștefan Bujor, Mihai Florea, Ion Pietraru sau mai târziu Pantelimon și Niculiță sau frații Baltă. În satele zonei s-au păstrat vie amintirea lor, în special la Grințieș teatrul și cântecul popular este la mare cinste. Pe 27 decembrie în fiecare an se desfășoară un festival ajuns la a IV-a ediție intitulat „Cântec și colindă pe plaiul haiducilor”. Trupa „Banda lui Bujor” de teatru popular cu tradiție de peste o sută de ani în localitate a devenit cunoscută și prin aparițiile la TV: în 2009 la Unu TV, 2011 – Unu TV, 2013 – TVR 3, 2014- EST TV, TVR Iași, 2016 – TVR 1, prin emisiunea „Exclusiv în România” cu Cristian Tabără care a fost dedicată „teatrului haiducesc ca la … Grințieș”. Astfel s-a născut ideea Festivalului Haiducilor la Grințieș.

La poalele muntelui Grințieșului, în satul Grințieșu Mare, într-un loc cu nume de legendă – „Poiana lui Vasile cel Mare” a avut loc în zilele de 8-9 septembrie „Festivalul Haiducilor”, o primă ediție a unei manifestări inedite. A fost punctul culminant al unui proiect inițiat de Asociația Pro Grințieș, sprijinit de Consiliul Județean Neamț și având ca parteneri organizatorici Primăria și Consiliul Local Grințieș și Centrul de Cultură și Arte „Carmen Saeculare”, cu implicarea primarului de Grințieș, Vasile Alexandroaia și a doamnei manager Carman Nastasă. De asemenea, importantă a fost și prezența echipei de filmare a TVR condusă de Cristian Tabără și Daniel Georgescu, care au revenit pe meleaguri grințieșene după un an pentru același subiect: haiducii de la Grințieș.

 S-au prezentat pe scena ridicată în mijlocul poienii, dar și pe tăpșanul din fața ei, mai întâi formațiile reprezentative ale Grințieșului: Corul bărbătesc „Ceata lui Vasile cel Mare”, cu melodii haiducești, doine și balade; corul de copii „Mugurași de brad” și Ansamblul de dansuri populare „Grințieș, munte rotat”, cu mare succes la public. Concursul de muzică folk pentru tinere talente a cuprins elevi de la Borca, Broșteni – Suceava, Tulgheș – Harghita, Grințieș, Ceahlău, Bicazul Ardelean, Tașca, primul loc fiind adjudecat de Anastasia Cotârgășanu, iar la concursul de muzică populară pentru copii cea mai bună a fost Raluca Antoche din Broșteni, urmată de Antonia Rășchitor din Grințieș și Ana Maria Luca din Ceahlău, ambele cu locul al II-lea. Ansamblul „Plaiuri tulgheșene” din Tulgheș, județul Harghita, a impresionat prin doinele și baladele culese de rapsodul popular Lăcrămioara Pop, dar și prin taraful ce-i însoțea pe tinerii artiști. Invitați în recital, Asociația Culturală „Muntenii Neamțului” Broșteni (județul Suceava) condusă de Paula Bondar a oferit muzică și dansuri populare și un fragment fragment dintr-o nuntă tradițională. Recitalul serii a fost cel al soților Ilea, Traian și Valeria, cu melodii foarte potrivite locului și specificului festivalului. N-au lipsit nici focurile de artificii care au luminat cerul sub muntele Grințieșului.

 A doua zi de festival a cuprins Ansamblul „Florile Ceahlăului”, comuna Ceahlău, muzică și dans popular, având în prim plan pe solista Ana Maria Luca. N-au lipsit nici recitalurile micilor soliste de la Grințieș, Anastasia Cotârgășanu și Antonia Rășchitor. Punctul principal de atracție a zilei a fost reprezentat de Concursuri haiducești și ciobănești: Călărie, Tragerea bușteanului cu calul, Aruncarea baltagului, Tăiatul bușteanului cu beschia sau securea, Cel mai frumos animal de la munte. Au fost cei mai buni: Nicușor Topoliceanu la tras bușteanul cu calul, dar a impresionat și măgărușul Gogu, cel mai popular concurent; la beschie au fost mai buni Luțu Gabor și Viluț Tănase, iar la călărie Mihai Topoliceanu. Iapa Mișca a lui Costel Bondrea din Tulgheș a fost considerat cel mai frumos animal, impresionând însă și ciobăneștii lui Nicușor Luca de la Ceahlău și din nou măgărușul Gogu, care a plimbat zeci de copii în poiană.

Ansamblul „Floricică  de la Munte” al Centrului de Cultură și Arte „Carmen Saeculare” condus de Carmen Năstasă, a oferit un spectacol superb, începând pe scenă, continuând pe iarbă într-o suită de dansuri populare și apoi cu dansuri țigănești în jurul focului înalt sub privirile admirative ale asistenței, mai mult decât impresionat declarându-se Cristian Tabără. Acesta în cuvântul său către munteni le cerea să rămână așa cum sunt, să ducă mai departe tradițiile vechi haiducești ale locului și promitea o nouă prezență la Grințieș, și de ce nu la o nouă ediție a festivalului.

 N-au lipsit ceaunele ciobănești și haiducești, viței și berbeci la proțap, balmușul grințieșenesc, topitul, mielul în jintuit, pomana porcului și multe altele.

Proiectul a fost inițiat de Asociația Pro Grințieș și a a avut drept artizani pe Daniel Dieaconu, Loredana Zaharia, Luțu Gabor, Viluț Tanasă, Mihai Panțiru, Ilie Alexandru și mulți alții. Cu toții speră la o nouă ediție, cu o mai mare implicare a autorităților județen și locale.

 Festivalul Haiducilor, Grințieș, 8-9 septembrie 2017

Mesagerul de Neamt

13.09.2017

Vasile cel Mare si ceata sa de haiduci, la Grinties - Monitorul de Neamt

• prima editie a Festivalului Haiducilor a avut ca personaj de referintă Ceata lui Vasile cel Mare, simbolul haiduciei din coasta Muntelui Grinties • sărbătoarea pusă la cale de profesorul dr. Daniel Dieaconu a îmbinat traditia cu actualitatea •

Poiana situată sub sprînceană de munte „rotat“, scenă cu alură de casă traditională, puhoi de lume miscătoare, colorit de strai popular moldovenesc, muzică, dans, voie bună, miros de grătar încins si haiduci cît cuprinde, cam asta a fost imaginea unui moment cultural-sportiv din comuna Grinties, dedicat fostilor haiduci de pe meleaguri nemtene, justitiari ai unor vremuri de mult apuse. Sărbătoarea haiducească, căci pînă la urmă despre asa ceva a fost vorba, ce a îmbinat traditia cu actualitatea, a fost pusă la cale de profesorul dr. Daniel Dieaconu, istoricul locului, ce s-a ocupat în ultimii ani de cercetarea si valorificarea prin mai multe lucrări a fenomenului haiducesc românesc. Ideea proiectului cu pricina a fost sustinută de Asociatiei Pro Grinties, Consiliul Judetean Neamt, Consiliul Local si executivul din administratia locală. Manifestarea derulată pe perioada zilelor de 8 si 9 septembrie 2017, la început de Răpciune, a fost intitulată Festivalul Haiducilor Grinties, editia I si a avut ca personaj de referintă Ceata lui Vasile cel Mare, simbolul haiduciei din coasta Muntelui Grinties. Cît priveste programul celor două zile de spectacol, acesta a presupus concursuri haiducesti de putere si îndemînare, călărie, trasul bustenilor, aruncarea baltagului, cel mai frumos animal de la munte, tăiatul busteanului cu beschia, concursuri de interpretare ale cîntecului popular si muzicii folk pentru tinerele talente din Neamt, Suceava si Harghita, dar si expunerea si degustarea unor specialităti gastronomice haiducesti, si ciobănesti. Totul pe fondul unui spectacol asigurat de corul bărbătesc Ceata lui Vasile cel Mare, ansamblul folcloric Grinties, munte rotat, ambele din localitatea gazdă, ansamblurile folclorice din Brosteni - Suceava, Tulghes - Harghita, precum si Ansamblul Floricică de la Munte al Centrului pentru Cultură Carmen Saeculare, avîndu-i ca invitati speciali pe Traian si Valeria Ilea. Referitor la latura competitională a manifestării, tinerii care s-au întrecut în ale interpretării, măiestriei si în a-si arăta forta ori talentul în ale gastronomiei, au scos la lumină pe cei mai buni, după cum urmează: la folk - Anastasia Cotîrgăsanu, Anastasia Pintilie si Ioana Botezatu, la folclor - Raluca Antoche, Antonia Răschitor si Ana Maria Luca, la călărie Mihai Topliceanu, la tăiat cu beschia Lutu Gabor si Vilut Tanasă, la trasul bustenilor cu calul Nicusor Topliceanu, iar în ce priveste cel mai frumos animal, cununa cu lauri a fost acordată iepei Micsa, proprietar Costel Bondrea din Tulghes. Amuzantă a fost proba de aruncare a baltagului si tăiatul cu beschia la care s-au înscris si doi redactori ai TVR, Cristian Tabără si Daniel Georgescu, însă fără a da dovadă de îndemînarea si forta necesare unor astfel de probe. „Locul ales pentru desfăsurarea festivalului a fost situat sub poalele muntelui Grinties, plecînd de la ideea că istoric si mitologic, acolo se întîlnea ceata lui Vasile cel Mare, haiduc ce hălăduia muntii Bistritei. Locul era foarte bine situat în conceptia haiducilor, deoarece era departe de mina lungă a poterei, la nevoie făcînd cu usurintă trecerea in Ardeal, la Corbu, ori pe Valea Bistritei, la Dreptu sau Borca. Acolo se mînca haiduceste, se împărteau prăzile, se petrecea si se organizau concursuri de fortă si măiestrie. Noi am încercat să reconstituim prin programul festivalului acele vremuri. Considerăm că a fost o reusită si întruneste conditiile intrării în calendarul manifestărilor de acest gen“, a declarat profesorul Daniel Dieaconu, amfitrionul manifestării. Revenind la preocuparea sa stiintifică pe tema fenomenului haiduciei, lucrările publicate la care am făcut referire se cheamă Haiduci si tîlhari si Haiducia la români. Jefuitorii cu arme, cărti care s-au bucurat de apreciere din partea specialistilor si publicului cititor.

Vasile cel Mare si ceata sa de haiduci, la Grinties 

Monitorul de Neamt

14.09.2017

Ion Asavei

Festivalul Haiducilor- Grințieș - Turn TV

Festivalul Haiducilor- Grințieș
Festivalul haiducilor - Grințieș - Concurs de muzică folk

Sursa Turn TV

Festivalul haiducilor - media

Concursuri de putere şi îndemânare la prima ediţie a festivalului haiducilor: trasul buştenilor şi aruncarea baltagului - Adevarul

Un eveniment inedit are loc, timp de două zile, la poalele muntelui Grinţieş, din Neamţ. Festivalul haiducilor reuneşte participanţi din trei judeţe.

Vineri şi sâmbătă, 8 şi 9 septembrie, în comuna Grinţieş, din judeţul Neamţ are loc prima ediţie a Festivalului haiducilor, o manifestare unicat pentru această zonă a ţării.   

„Locul ales pentru desfăşurarea festivalului este situat sub poalele muntelui Grinţies, într-o poiană mirifică, plecând de la ideea că istoric şi mitologic, acolo se întâlnea ceata lui Vasile cel Mare la răscrucea secolelor XVIII şi XIX, haiduc ce hălăduia munţii Bistriţei. Strategic, locul era foarte bine situat, deoarece era departe de mâna lungă a poterei, făcând cu uşurinţă trecerea la nevoie în Ardeal, la Corbu, ori pe Valea Bistriţei, la Dreptu sau Borca. Acolo se mânca haiduceşte, se împărţeau prăzile, se petrecea şi se organizau concursuri de forţă şi măiestrie. Încercăm să reconstituim prin programul festivalului acele vremuri“, a declarat profesorul Daniel Dieaconu, cel care a iniţiat festivalul.

Istoricul Dieaconu a cercetat şi valorificat fenomenul haiducesc, iar festivalul a fost organizat pe baza unui proiect al Asociaţiei Pro Grintieş finanţat de Consiliul Judeţean Neamt, Consiliul Local şi Primăria Grinţieş. 

În programul celor două zile de festival, vor avea loc concursuri haiduceşti de putere şi îndemânare, călărie, trasul buştenilor, aruncarea baltagului, tăiatul buşteanului cu beschia sau securea.

De asemenea, va fi premiat cel mai frumos animal de la munte, vor fi concursuri de cântec popular şi folk pentru tinerele talente din judeţele Neamţ, Suceava şi Harghita.

În acelaşi cadru vor fi expuse spre degustare specialităţi gastronomice haiduceşti şi ciobăneşti din zonă.

link Adevarul

08.09.2017

Florin Jbanca

Proiect pentru Festivalul Haiducilor, la Grințieș

Proiectul „Festivalul Haiducilor“ a fost lansat zilele acestea la Grințieș, urmând ca festivalul propriu-zis să se desfășoare în perioada care a rămas până la sfârșitul lunii octombrie 2017. Proiectul a fost inițiat de Asociația „Pro Grințieș“, printr-o echipă formată din profesorii Daniel Dieaconu, Loredana Zaharia, Cristina Vatamanu, Mihai Panțiru, Ilie Alexandru și are sprijinul Consiliului Județean Neamț, căruia i se alătură comunitatea locală prin voluntari, care vor sprijini proiectul, dar și oamenii Primăriei, în frunte cu primarul Vasile Alexandroaia. La lansarea de joi, 29 iunie, alături de echipa de proiect au fost prezenți și doi meșteri populari, care în ziua precedentă au terminat de montat dranița pe acoperișul celei de-a doua clădiri a complexului muzeistic local, cea care va adăposti atelierele tradiționale de tâmplărie și fierărie. Meșterii populari Luțu Gabor și Viluț Tanasă au îmbrăcat, alături de profesorul Cristian Vatamanu, straiele populare muntenești și s-au pozat pe scara din fața muzeului, arătând ca veritabili urmași ai lui Vasile cel Mare, haiducul de pe muntele Grințieșului de pe la începutul veacului al XIX-lea. Festivalul se va desfășura în perioada 8-10 septembrie într-o mirifică poiană de la poalele muntelui Grințieșului cu prezența cunoscutului om de televiziune Cristian Tabără și a echipei sale e la „Exclusiv în România“. Gastronomia haiducească și ciobănească va fi la ea acasă, ca și muzica populară, doinele și baladele, sârbele și horele, cu rapsozi în recital. Nu vor fi lăsate deoparte nici tinerele talente, care vor avea o secțiune de muzică folk. Mai mult, vor fi organizate întreceri haiducești și muntenești, călărie, trasul buștenilor cu caii, tăierea bușteanului cu beschia și cu securea, aruncarea baltagului, „cel mai frumos animal de la munte“ etc.

Organizatorii speră ca această inițiativă inedită să aibă succes și să devină o tradiție în comuna care a propus peisajului cultural „Banda lui Bujor“ cu o piesă de teatru haiducesc, ce s-a impus într-o emisiune „Exclusiv în România“.

În așteptarea festivalului, gospodarii din Grințieș pregătesc un cor bărbătesc, promovând cântecele haiducești ale locului.

Având sprijinul autorităților locale și, mai ales, al celor județene, acest festival poate deveni o tradiție, mai ales că turismul festivalier nemțean are nevoie de astfel de inițiative. (Z.C.)

http://ziarulceahlaul.ro/proiect-pentru-festivalul-haiducilor-la-grinties/

04.07.2017

De „Sân’ Petru“, cu haiducii la Grinţieş

 „Festivalul haiducilor“ se va desfăşura în luna septembrie

Mare sărbătoare a cuprins comuna Grinţieş de ziua Sfântului Petru, când oameni cu drag de tradiţii şi păstrători ai acestora, au lansat proiectul „Festivalul haiducilor“, care va ţine până în toamnă târziu, în luna octombrie. Proiectul a fost iniţiat de Asociaţia „Pro Grinţieş“, printr-o echipă formată din profesorii Daniel Dieaconu, Loredana Zaharia, Cristina Vatamanu, Mihai Panţiru şi Ilie Alexandru şi se bucură de sprijinul Consiliului Judeţean. Bineînţeles că o astfel de manifestare nu se poate realiza fără sprijinul comunităţii locale, voluntari care vor sprijini proiectul, dar şi oamenii primăriei în frunte cu primarul Vasile Alexandroaia. La lansare, alături de echipa de proiect, au fost prezenţi şi doi meşteri populari care, în ziua precedentă, au terminat de drăniţit cea de-a doua clădire a complexului muzeistic local, cea care va adăposti atelierele tradiţionale de tâmplărie şi fierărie: Luşu Gabor şi Viluş Tanasă. Au îmbrăcat, alături de profesorul Cristian Vatamanu, straiele populare munteneşti şi s-au pozat pe scara din faţa muzeului, arătând ca veritabili urmaşi ai lui Vasile cel Mare, haiducul de pe muntele Grinţieşului de pe la începutul veacului al XIX-lea. „Festivalul haiducilor“ se va desfăşura în perioada 8 – 10 septembrie, într-o mirifică poiană de la poalele muntelui Grinţieşului, în prezenţa cunoscutului om de televiziune Cristian Tabără şi echipa sa de la „Exclusiv în România“, dar şi a altor televiziuni locale. Gastronomia haiducească şi ciobănească va fi la ea acasă, dar şi muzica populară, doine şi balade, sârbe şi coroghieşti, hore şi ruseşti, cu rapsozi în recital, dar şi concurs de tinere talente, aşa cum va fi şi la secţiunea de muzică folk. Nu vor lipsi întrecerile haiduceşti şi munteneşti: călărie, trasul buştenilor cu caii, tăierea buşteanului cu beschia şi cu securea, aruncarea baltagului, cel mai frumos animal de la munte şi multe altele. Organizatorii speră ca această inedită iniţiativă să aibă succes şi să devină o tradiţie în comuna care a propus peisajului cultural o „bandă a lui Bujor“ cu o piesă de teatru haiducesc ce s-a impus pentru o emisiune „Exclusiv în România“. Gospodarii din Grinţieş pregătesc cu sârg un cor bărbătesc promovând, bineînţeles, cântece haiduceşti ale locului.  

http://realitateamedia.ro/de-san-petru-cu-haiducii-la-grinties/

Natalia RÎŞTEI

realitateamedia.ro

04.07.2017

Catedrala din lac, istorii noi si vechi

 Catedrala din lac, istorii noi si vechi

• din apele lacului de acumulare au „răsărit“ si-n acest an rămăsitele pămîntesti ale bisericii din Hangu • lăcasul de cult, unul impunător, a fost dinamitat înainte de finalizarea lucrărilor la barajul de la Bicaz • se spune că biserica s-ar fi ridicat pe locul uneia vechi din lemn pomenită într-un document al lui Stefan cel Mare din 1458 • „Nu uităm cît om trăi ce-o fost atunci, da' cînd ruinele bisericii ies la lumină, ne apucă mai mare jalea“, spune trist Constantin Manolache din Hangu • 

 

 Seceta din această iarnă si o dată cu ea scăderea nivelului apei din Lacul Izvoru Muntelui au făcut ca zidurile fostei biserici din Hangu să iasă iarăsi la lumină. Numai că de data aceasta trăitorii locului parcă n-au mai încercat emotiile întîlnirilor trecute cu fostul lor lăcas de cult. La descinderea noastră, mai acum vreo două săptămîni, cîteva zile în urmă, pe la rămăsitele pămîntesti a ceea ce fusese cîndva biserica din Hangu, ne-am întîlnit doar cu linistea profundă a locului, cu cîtiva iubitori de istorie modernă, precum Daniela Ursu, Liliana Pîntea si noi, doi gazetari, cu propriile noastre emotii acumulate cu prilejul vizitelor anilor trecuti. Schimbăm cîteva vorbe în treacăt, ca o dată cu singurătatea ce ne-a învăluit, să ne revină în minte, ca un ecou pierdut in depărtări, vorbele fostului cronicar al locului Teoctist Galinescu: „Cînd vîntul bate si frunzisul codrilor freamătă, iar apele lacului văluresc, auzim dangăt de clopote. Sigur sînt cele ale bisericii din Hangu, dinamitată si scufundată“. Noi am auzit doar linistea istoriei, ce a fost extrem de crudă cu asa-numita Catedrală din Hangu si-n general cu gospodarii Văii Muntelui. Asadar, Tara Hangului, cum a fost numită zona ce se întinde de la Bicaz spre Largu, a găzduit din vechime sihăstrii, schituri si mănăstiri, fiind o adevărată Meteoră românească împreună cu lăcasurile monahale ale Ceahlăului. În poienele din munti s-au ridicat sihăstrii si schituri în vremea primilor musatini, iar apoi mănăstiri domnesti sau boieresti precum Pionul, Buhalnita, Durăul. În secolul al XVIII-a si prima jumătate a secolului al XIX-a s-au ridicat bisericile tărănesti din lemn, bijuterii de arhitectură populară precum cele de la Farcasa, Bistricioara, Grinties. Încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea au început să se ridice biserici mari de zid, monumentale, precum cele din Poiana Grintiesului, Bistricioara, Ceahlău - Schit si Gura Hangului. Cea din urmă numită, subiectul articolului nostru, biserica de la Gura Hangului a impresionat prin maiestuozitate, dar si printr-o istorie tristă, printr-o existentă efemeră. Sînt multi autorii care spun că biserica s-ar fi ridicat pe locul vechii bisericute din lemn pomenită într-un document al lui Stefan cel Mare din 1458, distrusă de vremuri si de oameni. Catedrala a fost rezultatul efortului sătenilor care si-au dorit un lăcas de cult măret în mijlocul „Sesului Hangului“, o zonă ce începea să semene cu un adevărat orăsel.

Ultima slujbă a fost pe 21 mai 1959

Ideea a apartinut preotului Toader Gheorghiu, de loc din Călugăreni, sub păstorirea căruia s-a sfiintit si locul viitoarei biserici, dar cel care a desăvîrsit lucrarea a fost preotul Mihai Coroamă, ce a dorit ridicarea unei biserici din beton armat, care să dăinuie în veacurile următoare. Pe Valea Hangului a fost o veche cale ferată forestieră a unor evrei ce-au detinut aici o fabrică pe care însă au părăsit-o, iar hanganii au strîns sinele ce apoi le-au dăruit pentru constructia bisericii. Seful de lucrări a fost un inginer italian, în acele vremuri cei mai priceputi la constructii din piatră si betoane, iar muncitorii au fost localnicii, unii plătiti, dar cei mai multi făcînd clacă. Era biserica lor pe care o vedeau crescînd an de an. Dar s-a hotărît ca între munti să apară o „mare“ care să „dea tării lumină“. Si au dispărut sate si gospodării, dar si biserici si cimitire. Oamenii si-au strîns mortii si cimitirele. Unele biserici au scăpat, precum cea veche de la Răpciuni sau bisericuta de la Hangu mutată la Chiriteni, dar catedrala de beton armat a fost sortită distrugerii. Era prea mare, prea impozantă, prea crestină ca să rămînă. Ultima slujbă a fost la 21 mai 1959, iar apoi obiectele bisericesti, carapeteasma au fost trimise la Pîngărăcior unde preotul Mihai Galinescu ridica o nouă biserică. Inginerii Iacoban si Lupan au pariat că 70 de încărcături de trotil declansate simultan vor dărîma biserica, dar abia au făcut niste crăpături minore. Spuneau oamenii că mai mult s-a cheltuit pentru distrugere decît pentru ridicare, dar pînă la urmă au reusit. Comunistii atei au mai transformat în ruine un lăcas de trăire crestină. Preotul Mihai Coroamă n-a precupetit nici un efort pentru a salva biserica, dar aprobările au venit prea tîrziu... În 1977 apele lacului au scăzut foarte mult, ruinele au iesit la suprafată si preotul din Chiriteni a hotărît să tină slujba de Înviere pe locul vechii biserici. Si multime multă a venit să plîngă vechea biserică si mortii si casele si gospodăriile. Aparitia din cînd în cînd din negura unui trecut trist a ruinelor lăcasului de cult, cum s-a petrecut si-n acest an, răscoleste suconstientul vîrstnicilor locului pînă la durere, care retrăiesc prin asta vremuri de mult apuse. Vremurile în care si-au văzut catedrala sufletului înăltată dar si culcată la pămînt, iar mortii dusi cu spatele pe dealurile din jur si pusi spre adormirea vesniciei în gropi comune. „Nu uităm cît om trăi ce-o fost atunci, da' cînd ruinele bisericii noastre ies la lumină, ne apucă mai mare jalea. Eu cred că din vreme-n vreme Dumnezeu face în asa fel ca noi, cei mai bătrîni, să mai vedem o dată mîndretea noastră de biserică, pe care ne-am dorit-o atunci din tot sufletul. Ce să mai zic? Cînd o văd, mă cutremur“, ne-a povestit Constantin Manolache din Hangu. Vorbele sale înfioară. Nu întelegem însă de ce atîta liniste... Să fie doar uitarea asternută pe jumătatea de veac trecută de la făptuirea unui gest necugetat prin care a fost distrus un lăcas de cult, să fie necredinta în cele sfinte ale contemporanilor nostri? Numai Dumnezeu stie. Iesirea din adîncuri a bisericii din timp în timp, sigur, se săvîrseste spre aducere aminte si băgarea de seamă a nu se mai repeta. De asta sîntem siguri.

Ion ASAVEI, Daniel DIEACONU

 

Dinu C. Giurescu, 90 de ani de istorie vie

• Academicianul Dinu C. Giurescu a intrat la mijloc de Făurar în cel de-al zecelea deceniu al nobilei sale vieti • în anul 2011, a fost oaspetele Durăului cu prilejul simpozionului România secolului al XX-lea • „Aici se află unul din locurile tării unde istoria, legenda si existenta de fiecare zi a oamenilor se împletesc“, spunea academicianul aflat în trecere si prin Bicaz • 

De-a lungul timpului, academicianul Dinu C. Giurescu a călcat plaiurile nemtene cu diferite prilejuri fiind impresionat de istoria locurilor si de multitudinea de personalităti culturale de elită care prin operele lor artistice au creat o dimensiune aparte acestei zone. Dinu C. Giurescu s-a născut la 15 februarie 1927 la Bucuresti, primii ani din viată i-a petrecut în casa bunicilor săi Mehedinti, tot din Bucuresti. După mamă era nepotul cunoscutului geograf, întemeietor de scoală geografică românească - Simion Mehedinti. Si celălalt bunic al său avea un nume ilustru: Constantin Giurescu, un eminent istoric, răpus însă prea devreme, în 1918, la 48 de ani, de gripă spaniolă. De la acesta a rămas casa copilăriei sale din strada Berzei, din Bucuresti, distrusă apoi din ordinul lui Ceausescu. Iar tatăl, de asemenea, ilustru: Constantin C. Giurescu a fost un istoric de mare prestigiu, apropiat politic al istoricului Gheorghe I. Brătianu, în partidul „tinerilor liberali“, rezident regal, ministru carlist si unul dintre supravietuitorii lagărului concentrationar comunist (a suferit detentie la Sighet). Dinu C. Giurescu a urmat cariera tatălui si bunicului său de pe tată, fiind licentiat al Facultătii de Istorie, în 1950, ca în anul 1968 să obtină titlul stiintific de doctor în istorie. Profesor la Universitatea de Artă, Sectia Istoria si Teoria Artei-Muzeografie (1968-1987). Este presedinte al părtii române în Comisia româno-bulgară de istorie (1979-1985 si din 1991, în continuare). A fost profesor universitar Universitatea Bucuresti, Facultatea de Istorie (1990-1997). Este membru al Academiei Române din 2002 (membru corespondent din 1990). Pe 24 aprilie 2014 a devenit vicepresedinte al Academiei Române, pentru un mandat de patru ani. În 2008 publică o carte de amintiri si mărturii intitulată „De la Sovromconstructii nr. 6 la Academia Română“, pe care o recomandăm cu căldură, si care prezintă o viată de om ce a cunoscut regimul carlist, cel antonescian, a fost cetătean al Republicii Populare Române, al Republicii Socialiste Române, dar si al Statelor Unite ale Americii, întorcîndu-se în tară la 1990 pentru a continua o carieră întreruptă în Universitatea din Bucuresti. În 2011, academicianul Dinu C. Giurescu si profesorul universitar doctor Mihai Retegan, au fost oaspetii Durăului cu prilejul Simpozionului Judetean „România secolului al XX-lea“, la invitatia fostului lor student, Daniel Dieaconu. De prezenta celor două somităti, ce au conferentiat pe tema „Istoria comunismului din România“, s-au bucurat peste 150 de profesori de istorie din învătămîntul preuniversitar din Neamt, precum si alte persoane împătimite de istorie de pe aceste locuri. În ziua ce a urmat simpozionului, zi alocată de către gazde cunoasterii zonei, Dinu C. Giurescu a a tinut să ajungă în Cheile Bicazului, spre aducere aminte a unei vizite din 1940, prilej cu care distinsii oaspeti aveau să zăbovescă pentru cîteva clipe si-n Biblioteca Mihai Eminescu Bicaz. În scurtul dialog purtat cu domnul academician Giurescu am retinut vorbe deosebite pe tema Neamtului. „Aici se află unul din locurile tării unde istoria, legenda si existenta de fiecare zi a oamenilor se împletesc. Mărturisesc că eu cunosteam Ceahlăul doar din ilustratii si din scrieri. Acum m-am aflat pentru prima oară la Durău. Am trăit de astă dată pe viu cele citite în urmă cu foarte multi ani din opera lui Calistrat Hogas. Atunci, mi se păreau acele descrieri frumos trase din condei si nu simteam acel sentiment remarcabil pentru natură, pe care l-am simtit, aflîndu-mă la Durău. Uite, mi-am zis, am avut fericirea să trăiesc un pic din emotia marilor scriitori cînd au călcat Ceahlăul. A fost deosebit de frumos si de plăcut. Trecînd peste asta însă, cel mai mult m-a impresionat interesul oamenilor de aici pentru actul de cultură. La simpozion am avut surpriza să văd în sală peste o sută de profesori de istorie din scolile Neamtului, un lucru rar întîlnit astăzi. Si m-a impresionat si un alt aspect, acela că o scoală cum este cea de la Grinties, o scoală de arte si meserii, a putut să fie sufletul si motorul manifestării. Ca sentiment general, am impresia că evenimentele culturale au mai multă însemnătate în diferite zone ale tării, cum a fost cazul în Neamt, decît la Bucuresti. Aici se păstrează încă dorinta de a-ti afirma identitatea, ca român si ca act de cultură. Neavînd identitate, tara dispare... Si dacă mergem tot asa, riscăm ca peste 20-30 de ani să nu mai avem tară, să avem doar o numire geografică, un mall, în care sînt niste oameni. Să sperăm că n-ajungem acolo“, a declarat academicianul Dinu C. Giurescu, la Bicaz. Vorbele sale ne-au marcat pătrunzîndu-ne pentru totdeauna în suflet, suflet pe care ni-l dorim a fi la fel de nobil precum al domnului Profesor, acum la frumoasa vîrstă de 9 decenii, dedicate istoriei poporului român. Vivat, crescat, floreat!

Ion Asavei si Daniel Dieaconu

18.02.2017 Monitorul de Neamt 

„Dacă noi, românii, nu ne vom uni, sîntem sortiti pieirii“

Părintele Iustin, in memoriam!

Despre părintele Iustin Pîrvu s-au scris multe. Foarte multe. Desi e atît de greu de scris! L-au cunoscut atît de multi si multi au scris despre el asa cum s-au priceput. Multi au publicat vorbe ale părintelui, altii vorbe care au zis că sînt ale părintelui, si nu au fost, si părintele nu i-a acuzat pentru aceasta. Poate că i-a certat, părinteste, ca pe niste fii ce n-au înteles cu adevărat niste lucruri. De altfel, era asa de greu să întelegi!... Căci, asa precum a zis monahul Atanasie, tovarăs al său de temnită, si apoi la sfîrsitul vietii sale la sfînta Mănăstire Hasca, cu versurile lui Radu Gyr: „Voi n-ati fost cu noi în celule/ Să stiti ce e viată de bezne./ Voi nu stiti ce-nseamnă-nvierea din moarte,/ Căci n-ati fost cu noi în celule“. Ne este asa de greu să întelegem cum poti să ierti pe tortionarul care ti-a făcut viata un chin. Care te-a lovit pentru un Tatăl nostru, sau Hristos a Înviat, care ti-a răsturnat blidul înăcrit si nu ti-a schimbat hîrdăul cu săptămînile. Care te înjura de mamă, de tară, de Dumnezeu... Cei ca părintele Iustin sînt dintre aceia care pot spune alături de Radu Gyr, poetul temnitelor politice comuniste: „Noi n-am avut tinerete!“: „Bătrîni cu obrazul de ceată,/ Cu pasi năclăiti de tristete/ Prin moarte am trecut nu prin viată/ Noi n-am avut tinerete“. De bună seamă că nu a avut tinerete un Grigore Caraza, ce a stat 21 de ani în temnite, încarcerat la 20 de ani, sau părintele Nicolae Grebenea ce a cunoscut temnitele lui Carol al II-lea, ale lui Antonescu, dar si cele comuniste. Sau părintele Paulin, ce a simtit româneste si crestineste si care este prins în urma unei trădări si stă 19 ani si 7 luni în temnită, dintre care 13 ani la Aiud, făcînd parte din ultima serie de eliberati din cumplita închisoare, odată cu Alexandru Stefănescu. Au fost ei atît de vinovati?! Ei consideră că n-au gresit fată de tara si neamul românesc, de aceea credeau în versurile lui Andrei Ciurunga învătate în temnitele comuniste: „Dac-am strigat că haitele ne fură/ Adîncul, codrul, cerul, stea cu stea/ Si sfînta noastră pîine de la gură,/ Nu-s vinovat fată de tara mea“.

„Puneti-mi lanturi si cătuse,/ Să sune scrîsnetul hain/ Si mii de lacăte la use,/ Eu cum am fost asa rămîn“

Dar cine a fost părintele Iustin? De unde a păsit el în vîltoarea vietii?! S-a născut la 10 februarie 1919 în satul Brînzeni (mai tîrziu Petru Vodă), primind numele de Iosif. Încă de cînd era copil, părintii l-au dus la mănăstirile din jur, mai ales la Durău, cea mai de seamă a locurilor. Bătrînii vorbesc despre un trăsnet care a lovit casa părintească în acea perioadă, în urma căruia nimeni nu a fost rănit, dar tînărul a luat decizia să se dedice slujirii mănăstiresti. A mai ales Durăul. A fost făcut frate de mănăstire si pentru rîvnă si pricepere este trimis la Seminarul Cernica, fiind tuns în monahism în 1940 si hirotonit preot. De la Cernica, continuă studiile la Seminarul din Rîmnicu Vîlcea, iar după desfiintarea acestuia la seminarul din Roman. Armata o face la unitatea de vînători de munte din Tîrgu Ocna. Între 1942-1944 este preot misionar în Divizia 4 Vînători de Munte si împreună cu Regimentul din Piatra Neamt a fost pe front pînă la Odesa si Cotu Donului. În 1948 s-a întors la Mănăstirea Durău. Într-o zi, cînd umbla cu Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni prin satele Văii Muntelui ca să aducă ploaie, în apropiere de mănăstire, sticla de la icoană, fără să o atingă cineva, s-a spart, pe partea părintelui. Toti au zis că este semn rău pentru cei care o duceau. Nu la mult timp Iustin Pîrvu este arestat la Seminarul Roman, unde era diacon, fiind închis în acel oras apoi la Suceava, Aiud, Baia-Sprie, Sighet, Gherla, Periprava. După 12 ani de temnită, la întrebarea ce va face în viitor, a răspuns că o va lua de la capăt si a fost „premiat“ cu încă 2 ani. După executarea lor, aceeasi întrebare si acelasi răspuns. Încă 2 ani si apoi eliberarea în 1964, o dată cu gratierea dată de Gheorghiu Dej. Versurile lui Radu Gyr, pe care l-a cunoscut în închisoare, au fost si pentru el un Crez: „Puneti-mi lanturi si cătuse,/ Să sune scrîsnetul hain/ Si mii de lacăte la use,/ Eu cum am fost asa rămîn“. Avea să spună într-o „prefată“ pentru una dintre lucrările noastre dedicate rezistentei anticomuniste: „Am suferit după gratii cu mari personalităti ale neamului românesc, fie ei legionari sau tărănisti, liberali, cuzisti, social-democrati, averescani, dar cu totii buni români, care au dorit binele neamului românesc si au luptat pentru acesta, fiecare asa cum a înteles si amintesc pe Nichifor Crainic, Radu Gyr, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Istrate Micescu, Nicolae Grebenea, Ioan Sabău, Andrei Ciurunga, Ilie Rădulescu, Ioan Petrovici, Dumitru Bejan, Dumitru Stăniloaie, Petre Tutea sau Mircea Cancicov“.

Refuză să rămînă la Muntele Athos

Periplul prin temnitele comuniste a început la Suceava, în 1949 la Aiud, în 1951 la Baia Sprie, în lagărul de muncă silnică, apoi, din 1954 la Gherla si pentru mai scurt timp la alte temnite si lagăre de muncă silnică. Desi trebuia eliberat în 1960, pentru că s-a considerat că încă nu s-a „corectat“, a mai primit 4 ani de temnită la temuta Periprava, fără a exista vreo condamnare. Aici a muncit la tăiat stuf 2 ani. Munca însemna să stai în gheată cu bocanci rupti, înfometat, iar printre picioare circulau serpi. Dumnezeu l-a ajutat să scape si de aici. La Cavnic, la o mină de plumb, care a fost deschisă de detinutii politici, a lucrat la 300 de metri sub pămînt, iar la Baia Sprie, altă mină de plumb, a suferit 1 an si 2 luni, lucrînd la peste 500 de metri în subteran, împreună cu preotul Grebenea. Pe 14 mai 1964 este eliberat si se reîntoarce la Petru Vodă, dar îi este interzis să se întoarcă la mănăstire si lucrează ca muncitor forestier. Ofiterul de securitate care îl supraveghea i-a aprobat în 1966 să meargă la Mănăstirea Secu. Apoi, în 1975 a fost lăsat să viziteze Sfîntul Munte Athos. Era un prilej de a scăpa de urmărirea permanentă a securitătii rămînînd acolo, lucru care i-a si fost propus. A refuzat categoric, pentru că locul său era în tară, alături de semeni. Misiunea sa nu se încheiase si hotărîse să meargă mai departe în promovarea credintei crestine si a dragostei de neam si tară. La întoarcere a fost trimis la Mănăstirea Bistrita, dar si acolo sătenii din Petru Vodă si alti pelerini îl vizitau. Cuvintele sale, devenind o alinare sufletească pentru toti, indiferent de problemele vietii cotidiene si de necazurile pricinuite de ororile comuniste, erau pentru ei un adevărat balsam. După căderea comunismului, în 1991, hotărăste să zidească o mică bisericută si o chilie retrasă aproape de stîna din Poiana Hasca. Sîmbătă, 4 mai 1991, episcopul vicar al Mitropoliei Moldovei, Calinic Botosăneanul, a sfintit locul unde avea să se construiască mănăstirea închinată memoriei martirilor anticomunisti de pe Valea Muntelui si din România. La zidirea asezămîntului, desi chinuit în temnite, părintele a lucrat cot la cot cu ceilalti oameni. Avea lîngă el doar doi călugări, dar un întreg sat de partea sa. Cristian Vatamanu, profesor de religie din Petru Vodă, pe atunci liceean, îsi aminteste: „Părintele venea în cîte o seară, mă chema si împreună mergeam pe jos la Poiana Hasca si acolo, într-un „modul“ pentru muncitori forestieri, amenajat ca loc de rugăciune, făceam împreună Vecernia, Miezonoptica si Ceasurile. Erau momente pe care nu o să le uit niciodată, inima umplîndu-mi-se de o bucurie deosebită, inexplicabilă si parcă voiam să nu se mai termine acele rugăciuni“.

Vocatie de ctitor

Mănăstirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil din satul Petru Vodă a început să cheme la ea credinciosi si oameni în suferintă din toată tara. Profesorul Dorel Rusu din comuna Poiana Teiului i-a fost alături părintelui cînd a purces la ridicarea mănăstirii si apoi profesor la scoala asazămîntului. Îsi amintea că „într-o chilie modestă, părintele Iustin, timp de 23 de ani, a primit la el pe credinciosii îndurerati, i-a ascultat cu smerenie si jertfă, aproape 24 de ore din 24“. Si mai mentiona: „La Sfînta Mănăstire de la Petru Vodă, părintele Iustin Pîrvu din «bănutul“ adunat de la credinciosi a construit alte mănăstiri pe teritoriul României: în satul Cergăul Mic de lîngă Blaj, la Rădeni lîngă Tîrgu Neamt, în Dobrogea, lîngă pestera sfîntului Ioan Casian, la Aiud, în apropiere de penitenciar la locul numit «Rîpa Robilor» (aici a contribuit la ridicarea unui schit, dar si a unui mausoleu), o biserică nouă în zona numită «La morminte», Bolătău de la Petru Vodă cu hramul Adormirea Maicii Domnului, un azil de bătrîne, tot în zona Morminte, o casă de copii, chilii si alte anexe monahale la biserica Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil si la biserica Adormirea Maicii Domnului, toate asezate pe malul pîrîului Bolătău. Prin grija sa si a obstii monahale de aici a tipărit ziare, reviste, precum si cărti pentru credinciosi“. În mai 2012, părintele Iustin s-a deplasat la Gales, lîngă Constanta (pe locul unde în vremea comunismului fusese un lagăr de exterminare). Împreună cu IPS Teodosie au oficiat slujba de sfintire a locului unde se va ridica un schit în memoria tuturor celor care au murit în muncile cumplite de la Canalul Mortii. Pe 2 mai 2013, după slujba de Înviere, părintele Iustin a fost dus la un spital din Cluj unde a fost operat de o tumoare la stomac, o altă operatie avînd loc pe 16 mai. A doua zi, sfînta cruce din vîrful clopotnitei de la intrare s-a aplecat spre partea de jos a constructiei. A fost un semn că părintele Iustin va muri în curînd, si-au spus oamenii, si pe 16 iunie 2013, ora 22,40, părintele a plecat la Domnul. La slujba de înmormîntare de pe 20 iunie, au participat peste 5.000 de credinciosi.

„Să nu ne pierdem ortodoxia, ca să nu ne pierdem neamul“

N-a putut să uite chinul din închisori, desi rar vorbea despre suferintele sale: „Sfintii din închisori sînt modele pentru noi toti, mai ales pentru generatiile care urmează. Să folosim ca armă jertfa lor, mai ales că astăzi mai-marii zilei încearcă o nouă răstignire a lor. Jertfa lor este de fapt măsura crestinătătii noastre. Să nu dăm uitării martirajul acestor mucenici, mai ales astăzi când există multă lipsă de jertfă. Să nu ne pierdem ortodoxia, ca să nu ne pierdem neamul si să o primim asa cum ne-au lăsat-o Sfintii Părinti“. Se gîndea mereu la tineretul tării, văzîndu-l astăzi văduvit de prea multe: „Tineretul de astăzi trebuie să stie ce a însemnat Fenomenul Pitesti, ce s-a întîmplat după gratiile temnitelor comuniste. Nici un tortionar nu a fost pedepsit, nici un politician nu se roagă pentru martirii nostri. Dacă noi, românii, nu ne vom uni, sîntem sortiti pieirii. Tineretul nostru trebuie să studieze si testamentele acestor mucenici ai neamului românesc si testamentele marilor bărbati care au condus destinele noastre. Asteptăm momentul cînd Sfîntul Sinod va canoniza pe sfintii închisorilor comuniste. Avem dovezi clare de sfintenia lor. E necesar însă să-i cinstim mai ales în inimile nostre“. Părintele Paulin Clapon a mai trăit după părintele Iustin, tovarăsul său de temnită comunistă. Se îngrijea de cimitirul de la Mănăstirea Petru Vodă, unde-si dorm somnul de veci doi dintre fostii tovarăsi de temnită, părintele Calciu Dumitreasa si monahul Athanasie Stefănescu. Era multumit că în temnită a cunoscut floarea intelectualitătii române si se arată îngrijorat de soarta tineretului de astăzi: „Eu mîine mor, dar voi?!“. Atanasie Stefănescu a considerat că trebuie să-si petreacă ultimii ani din viată alături de fostii săi tovarăsi de la Aiud si a murit la Hasca binecuvîntat si binecuvîntînd căci vedea în Iustin Pîrvu „un părinte cu o aură care cuprinde toată tara, ba a trecut si dincolo de hotare vestind cu tărie credinta strămosească a neamului nostru românesc“, iar Gheorghe Calciu Dumitreasa afirma: „Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viată este Părintele Iustin Pîrvu de la Petru Vodă. Este si cel mai puternic om duhovnicesc“. Si unul si celălalt au ales să fie alături în cimitirul mănăstirii, alături de Radu Gyr, poetul versurilor atît de dragi părintelui Iustin: „Înfrînt nu esti atunci cînd sîngeri,/ Nici ochii cînd în lacrimi ti-s./ Adevăratele înfrîngeri/ Sînt renuntările la vis“. Considerăm că părintele Iustin nu a renuntat la visurile sale. Si ne-a dovedit ce poate face un om mînat de credintă. Doar cel ce a cunoscut mănăstirile, schiturile, azilul, scoala, zecile de studenti tinuti în facultate, nenumăratele binefaceri poate întelege. Părintele Iustin a iertat. Pe tortionari, pe securisti, pe răuvoitorii unui regim sau altul. S-a rugat si a sperat alături de Radu Gyr ce si-a aflat si el linistea la mănăstirea din muntii Stînisoarei: „Si spune mortilor de sub troite sfînte/ Că va veni cîndva o dimineată,/ Cînd neamu-ntreg va fulgera la viată/ Cuminecat prin sfintii din morminte“. Încheiem cu spusele unui renumit pictor român din Canada, Serban Popa: „Dumnezeu a rînduit să înteleg frumusetea icoanei si să pot da cursuri de iconografie si am înteles că oricît de negre si viforoase pot fi zilele omului, icoana îsi păstrează nealterată frumusetea, culoarea si lumina. Tot Dumnezeu, în mărinimia sa, a făcut să întîlnesc două icoane vii ale neamului românesc, Părintele Calciu Dumitreasa si Părintele Iustin Pîrvu, si ei, precum Sfînta Icoană, si-au păstrat frumusetea, lumina si culoarea chiar si după 16-17 ani de temnită neagră plină de furtună si grindină de lovituri“. Si credem si noi că vor rămîne icoane luminoase încă pentru multi ani pentru cei care simt cu adevărat româneste...

N.R.: La redactarea articolului a contribuit si Ion ASAVEI

Daniel Dieaconu

Monitorul de Neamt 10.02.2017

Grigore Caraza, model de luptător anticomunist

La 1 februarie 2017 Grigore Caraza ar fi avut 88 de ani. O vîrstă pe care multi dintre fostii colegi de temnită cu multă suferintă îndurată au prins-o, precum părintele Iustin Pîrvu, părintele Filaret Gămălău sau părintele Nicolae Grebenea pe care Dumnezeu l-a dăruit îndelungat în zile, 102 ani. Asadar, pe 1 februarie 1929, în familia gospodarilor munteni, Ioana si Vasile Caraza din Poiana Teiului, se năstea Grigore, al cincilea din cei sase copii ai acestora. Grigore face scoala primară la Poiana Teiului si apoi Scoala Normală la Piatra Neamt. În 1948, învătătorul inspector Ioan Olaru de la Borca, îl numeste director al Scolii Primare Călugăreni, comuna Poiana Teiului. Începuse perioada de stăpînire sovietică în România si învătătorul Caraza s-a angajat în lupta împotriva regimului comunist aservit sovieticilor. Împreună cu studentul Valentin (Puiu) Blăgescu si cu Pamfil Sălăgeanu înfiintează organizatia anticomunistă Frătia de Arme. Si fratele lui Grigore, Gheorghe (Gelu), avusese activitate în cadrul Frătiilor de Cruce. Este arestat pe 31.08.1949. Cineva îl trădase, probabil Pamfil. Era la cosit cu tatăl său în livada din satul Roseni, iar o vecină îl anuntă pe Grigore că Securitatea îl asteaptă acasă. A coborît acasă, lîngă Piatra Teiului. În mînă avea un topor. În casă l-a găsit pe securistul Asofiei, care-i atrage atentia să lase toporul jos si că este arestat. Este dus la Securitatea din Ceahlău, iar mai apoi la cea din Piatra Neamt. După cercetările de la Piatra, unde este bătut de Ruscior Modest, e trimis sub stare de arest la închisoarea de la Galata, Iasi. Securitatea de la Piatra a scris pe dosarul care l-a însotit pe Grigore Caraza la Galata si mai departe, cu cerneală rosie si cu litere majuscule: „detinut periculos“. De la Galata ajunge si în alte temnite comuniste, Jilava, Văcăresti, Tîrgu Ocna, Constanta, Bacău, Aiud. În acesta din urmă a suferit 18 ani de zile, din care în „Zarcă“ 8 ani. Tineretea si-a petrecut-o în temnita de la Aiud. Avea să stea încarcerat 18 ani la care se adaugă 2 ani de domiciliu obligatoriu. După ce a iesit din închisoare si-a studiat la CNSAS cele 22 de dosare cu peste 8.000 de file, unde a găsit însemnări care l-au cutremurat. Închisorile Galata si Aiud, cu reeducările cele mai grele, au fost cele mai dureroase momente ale închisorilor sale.

Mii de versuri învătate în temnită

La Aiud a suferit împreună cu Petre Tutea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Printul Ghika, Dumitru Bejan, părintele Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu, părintele Mihai Lungeanu, Mirică Traian din „Trei Scaune“, ing. Dumitru Cristea. Îsi amintea de mari personalităti care l-au primit în cercul lor. „Cînd eram afară la plimbare ne învîrteam într-un cerc si gardianul ne pîndea. Dar avînd în vedere că cele trei persoane despre care vorbesc acum, Nichifor Crainic, pe care eu l-am numit Ceahlăul sau Olimpul neamului românesc, Radu Gyr, care a salvat foarte multe vieti cu poeziile lui si cu tot ce a făcut si Petrovici, filosof si autorul manualelor mele de filosofie pe care le-a făcut printre altele. Acestia erau trei oameni cu totul deosebiti si care m-au primit în cercul lor si de fiecare dată cînd voiau să facă cunoscută o nouă operă, o poezie, mă puneau să stau în fată. Si eu ascultam. Si mi-o spunea o dată, de două ori, după aceea zic «gata, stiu». Cică «treci în spate, o stii si poate ai să poti să o spui». Am memorat mii de versuri, am iesit ultima dată cu ele afară si asa cum mi s-a cerut de către acesti oameni, cică «tu nu vei muri nicicum. Scoate aceste versuri în primul rînd pentru cultura, pentru literatura neamului românesc, în al doilea rînd pentru tine dacă le vei putea scoate si în al treilea rînd pentru noi. Du-te, vei iesi sigur afară, că ai toate posibilitătile, fiind si tînăr si foarte îndrăznet, foarte perseverent în hotărîrile pe care ti le-ai luat»“. După o perioadă de suferintă la Aiud, a stat în domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, în Bărăgan, acolo unde l-a vizitat si tatăl său. Acesta, în timpul vorbitorului îi mărturiseste: „Grigore, fostii tăi elevi de la scoala din Călugăreni mă întreabă mereu, cînd vine Domnul?“. Părintele Bejan, fost detinut politic si la Răchitoasa, în lucrarea sa „Satul blestemat“ face următoarea mentiune: „Grigore era înalt, slab, nemîncat iar vîntul zbura prin plămînii lui“. Prima perioadă de detentie este cuprinsă între 31.08.1949 si 1964. Între 1964 si 1970 a fost liber si a lucrat la Piatra Neamt, la fabrica de lapte. De aici, este arestat din nou în anul 1970 si va iesi de după gratii în 1977. După gratii au fost si zile cînd primea 35 de linguri de apă pe zi; a stat 65 de zile la izolare, 40 de zile a făcut greva foamei si 156 de zile a suferit în lanturi.

Lupta a continuat în SUA

Într-o noapte, în celula mortii, a visat că muntele Ceahlău era din mămăligă. Si el mînca cu poftă, plecînd de la poale, dar nu putea nicidecum, cu tot chinul, să ajungă la Toaca si Panaghia. Cînd s-a trezit din vis, cîrpa de sub cap era udă de saliva care i-a curs din gură. A fost eliberat în iulie 1977. În total, a fost condamnat la 41 de ani de temnită grea si tot atîtia ani de interzicere a drepturilor civile. Cînd a fost eliberat, pe plicul care l-a trimis închisoarea Aiud către Securitatea din Piatra Neamt, printre alte lucruri se mentiona: „Se eliberează detinutul Caraza V. Grigore, «nereeducat si ireeducabil». După ani si ani de ani de suferintă în temnitele comuniste, a reusit să plece în exil în Statele Unite. Acolo a fost port-drapelul tututror românilor si a luptat pentru libertatea si drepturile lor în întruniri ale acestora, la posturile de radio americane, în presă, în Senatul american. A dat foc la steagul URSS la o manifestatie din centrul Washington-ului, în 1986 si a primit cetătenie americană. S-a căsătorit în Las Vegas, Nevada, cu profesoara Rodica născută Popescu în Hangu. Pe 22.08.2006 este invitat la Casa Albă de doamna Hillary Clinton, în calitate de presedinte al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici. În SUA a locuit între 1979-2001. Timp de 21 de ani, cît a stat în USA, a lucrat la o firmă a unor asiatici, unde a fost apreciat. În Senatul american a depus documente în numele tuturor românilor, cerînd drepturi pentru ei. Lucia Hossu-Longin a mers personal în America si a filmat pentru serialul „Memorialul Durerii“, prezentîndu-l pe Grigore Caraza. În martie 2008, un alt realizator, CristianTabără, de la PRO TV, a făcut un documentar despre fostul detinut. A devenit cetătean de onoare al comunei Poiana Teiului si al municipiului Piatra Neamt, presedinte de onoare al Fundatiei Stefan cel Mare si Sfînt. A dus două troite sculptate în Ardeal, în localitatea Kania (la 7 km de cimitirul din Tiganca - Basarabia), împreună Adrian Alui Gheorghe si Florin Săsărman, la Hagi Kurda - în Bugeag - Basarabia, la Orhei, Nicolaeuka si la Cahul, împreună cu Nicolae Popa din Los Angeles. Am avut onoarea de a-l însoti pe domnul Caraza în mai multe excursii, să zicem tematice, în care a dorit să-si întîlnească fosti colegi de temnită, dar încercînd să-si revadă si fostii temniceri.

„Era iute de mînie, se supăra repede, dar îi trecea. Stiai însă că te poti baza pe el, că nici mort nu te va trăda“

Undeva, într-un sat pe Valea Bistritei, aflase că locuieste unul dintre tortionarii tineretii sale si a vrut să-l întîlnească. Să-i zică vreo două, cel putin! Mi-a cerut să stau cu masina pornită în drum si el intrat cu profesorul Dorel Rusu într-o curte lungă. Îl asteptam cu teamă, stiindu-l iute de vorbă si de mînie. S-a întors după vreo zece minute să ia una dintre cărtile sale pe care să o ofere cu dedicatie. „Cui?», am întrebat. „Securistului?!“. Nu, ci sotiei acestuia, o doamnă care a reusit să îi înmoaie sufletul cătrănit. Sosind la Hasca, i-a povestit părintelui Iustin ce a pătit si acesta i-a zis: „Mai iartă si tu, Grigore, vezi că poti!“. Grigore Caraza i-a răspuns: „Iartă matale, părinte, că poti! Eu nu!“. „Grigore, vezi tu, ai o cruce de dus!“. „Stii ceva, părinte, du-o matale, că poti, eu nu mai pot!“. Dar, a dus-o în continuare si a iertat încă destule. L-am însotit si la Aiud, la memorialul ce se tine în fiecare septembrie lîngă monumentul ridicat lîngă Rîpa Robilor, locul unde erau aruncate osemintele celor morti în închisoare. Acolo unde părintele Iustin ridicase o bisericută pentru un schit în memoria celor multi decedati în una dintre cele mai crunte temnite comuniste. Tot drumul a cîntat si a recitat poezii. Încă mai stia în întregime „Balada codrului fără haiduc“ a lui Radu Gyr, un poem de 184 de strofe închinat lui Iancu Jianu. A iesit din închisoare cu 12.000 de versuri memorate si mai uitase dintre ele. Încerca cu orice prilej să le împărtăsească si celorlalti. Păcat că nu s-a găsit cineva care să transcrie toate poeziile stiute de el, învătate de la poetii temnitelor comuniste, Gyr, Ciurunga, Bacu, Crainic si de la încă multi altii, unele dintre ele nefiind de nimeni scrise. A cîntat si la Aiud cîntece vechi patriotice si bătrînii împovărati de ani si suferinte parcă prinseseră măretie de voievozi musatini. Îi erau alături părintele Paulin, părintele Lungianu, părintele Sabău, Neculai Popa si încă multi altii ce-au venit cu colaci, panacidă si vin să-si plîngă tovarăsii care n-au mai apucat să se mai bucure de cerul larg al libertătii. L-am întrebat despre părintele Lungianu, care a mers odată cu noi la Aiud. Mi-a răspuns că a fost printre cei 50 de oameni din 7.000 de detinuti care au refuzat reeducarea. „Noi ăstia care n-am acceptat reeducarea am fost adunati cu totii lîngă Zarcă si atunci ne-am văzut care cum sîntem. Cînd ne-am asezat pe coloane am simtit un ghiont în spate. Era Mihai Lungianu. „Am stiut că te găsesc aici“, mi-a zis. „Să stii că si eu stiam“, am răspuns eu cu mare bucurie. Pe vremea aceea, Caraza era certat cu Neculai Popa, fostul său coleg de temnită, si el nemtean, din Dragomiresti. I-am luat acestuia un interviu cu fereală, să nu mă vadă mos Grigore. L-am întrebat pe Neculai Popa cum era în acele vremuri de la Aiud Grigore Caraza. „Era ca si acum, veni răspunsul, era iute de mînie, se supăra repede, dar îi trecea. Stiai însă că te poti baza pe el, că nici mort nu te va trăda. Asa sînt oamenii ăstia din muntii Neamtului si eram mîndru că eram nemtean ca si el“.

„Pentru mine, România înseamnă frumusetea si gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie si civilizatie“

L-am însotit si la Chiril, la părintele Filaret Gămălău, un alt îndîrjit luptător anticomunist, dar pe care l-am aflat fără puterea de-a mai povesti, de a mai împărtăsi dintr-o experientă de viată bogată în suferintă si durere. Am fost redactorul unei cărti dedicate lui Grigore Caraza de profesorul Dorel Rusu si am aflat multe. De asemenea, am sprijinit si publicarea cărtii „Steaua blestemată“ a aceluiasi autor, Grigore Caraza fiind din nou unul dintre protagonisti. Cartea sa „Aiud însîngerat“ este una de căpătîi pentru românii care gîndesc româneste si le recomandăm spre citire. Am folosit pentru acest articol date din aceste cărti, dar si din înregistrările realizate cu Grigore Caraza. Dorel Rusu a ales ca motto pentru prima sa carte vorbele lui Grigore Caraza spuse în februarie 2009, de ziua sa, lîngă Piatra Teiului, unde cîndva fusese casa părintilor săi. „Pentru mine, România înseamnă frumusetea si gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie si civilizatie, înseamnă muntii si codrii nesfîrsiti de brad, văile si dealurile, bisericile si mănăstirile, înseamnă mormintele străbunilor nostri, înseamnă păsările care cîntă pe ram, tot ce este bun, nu străinii veniti peste noi pentru a ne jefui si înrobi. (...) Nicăieri în lume cerul nu este mai senin, mai ales noaptea, mereu plin de stele, ca la mine la Poiana Teiului. Acum, octogenar fiind, privesc cu mîndrie pădurea verde de brazi din jurul meu, Piatra Teiului - o adevărată doamnă a muntilor, ascult freamătul apei Bistritei. Steaua mea a umblat prin multe închisori comuniste si prin destule tări ale lumii dar, sufletul meu a rămas tot în satul copilăriei mele - Poiana Teiului, unul dintre cele mai frumoase din lume“. Despre Grigore Caraza zicem acum că a fost. Un bărbat tare, verde, asa precum brazii din codrii de deasupra satului său de lîngă Piatra Teiului. Un om care a crezut cu tărie în niste idealuri pe care tumultul unei vieti prea agitate ne fac să le privim, în cel mai bun caz, cu indulgentă. Viata, credinta si lupta sa au fost profunde si de aceea trebuie să ne aducem obolul nostru de neuitare, să le facem cunoscute, mai ales în rîndul celor tineri, care astfel poate vor întelege cît de mult rău pot face oamenii unor semeni de-ai lor.

Articol Monitorul de Neamt

Ion Asavei si Daniel Dieaconu

01.02.2017

Ati fost vreodată la Aiud?!

Cineva spunea un banc, se pare inspirat din realitate si care a fost spus si de Florin Piersic, putin schimbat: cică, un grup de elevi din Moldova au făcut o excursie în Muntii Apuseni si într-unul dintre sate au tinut si un mic spectacol la Căminul Cultural, în prezenta primarului si a altor notabilităti locale, în spiritul „Cântării României“. Unul dintre elevi trebuia să recite o poezie si a început cu patos: „Ati fost vreodată la Abrud?“, dar versul următor l-a uitat de emotie. Asa că a mai repetat: „Ati fost vreodată la Abrud?“, dar inspiratia n-a venit. A mai repetat încă o dată. Atunci a intervenit primarul: „Măi băiatule, spune tu poezia mai departe si fac eu o listă cu cei care au fost la Abrud!“. Parafrazînd, noi întrebăm: „Ati fost vreodată la Aiud?“. Si o listă dacă trebuie făcută, aceasta ar fi lungă. La fel de lungă ar fi si cea cu cei care au plecat la Aiud si nu s-au mai întors la casele si familiile lor. Vechea cetate medievală amintită de călătorii străini ca avînd străzi frumoase, case îngrijite si oameni primitori si-a căpătat un trist renume în timpul regimului comunist, cînd noua conducere a tării a luat hotărîrea de a transforma în 1947, închisoarea de la Aiud într-un mare centru de exterminare, dedicat în special elitei intelectuale si duhovnicesti. Aici au fost adunati pentru o cruntă detentie multi dintre intelectualii neamului românesc care s-au opus comunismului. Ei au considerat că rusii si bolsevismul nu pot aduce nimic bun pentru neamul românesc. Românul, fie el tăran, intelectual sau militar de carieră, a luptat în războiul de dincolo de Nistru si l-a văzut pe rus la el acasă, a văzut robia, mizeria, prostia si nu le-a dorit si pentru tara sa. Această aversiune a românului fată de rusi s-a considerat că ar fi început odată cu nenumăratele războaie ruso-austro-turce de la sfîrsitul secolului al XVIII-lea. Armatele ruse de ocupatie s-au purtat într-un mod barbar. Generalul Alexandre Langeron, ofiter rus de origine franceză, care nu poate fi învinuit de sentimente antirusesti, scria în memoriile sale despre faptul că soldatul rus provoca o teamă deosebită tăranului român care îi cunoscuse cruzimea. De se întîmpla ca un ofiter rus să intre într-o casă tărănească să cumpere ceva, tăranul întepenea si nu mai scotea o vorbă. Ofiterul trebuia să ia ce avea nevoie si să lase banii pe masă (nu prea făceau aceste gesturi). Langeron povesteste despre campania generalului Kamenski în Moldova, cînd frigul si o vijelie cumplită i-a distrus un sfert din efective. Furios la culme, generalul a dat ordin să fie ucisi prizonierii, iar pe localnicii pe care-i considera spioni i-a legat de stîlpi în pielea goală si i-a stropit cu apă pe un ger cumplit. De asemenea, a pus să se rechizitioneze toate vitele din regiune si le-a trimis la mosiile sale din Rusia, multe dintre ele murind pe drum, de se umpluseră satele de hoituri. Această aversiune s-a consolidat în timpul Regulamentelor Organice si apoi în timpul războiului de la 1877-1878, cînd rusii n-au respectat tratatele si conventiile fată de tovarăsii lor de luptă. În timpul primului război mondial, rusii au început prin a nu respecta obligatiile militare pe care si le asumaseră, si odată cu începerea războiului civil în Rusia, trupele dezordonate au rămas în tara noastră si abuzurile au fost nenumărate. Dar, dintre românce au fost si unele care au „pactizat“ cu bărbatii rusi si strigăturile de la nunti si baluri nu le iertau: „Uiuiu si bine-mi place/ După sobă cu cazacii!“. Sau a devenit celebră vorba soldatului întors de pe front si care a aflat acasă între copii săi si un bălăior pe care nu-l stia: „Dragii tatii copilasi, Din trei cinci ati mai rămas!“.

„Că nu dau un Ceahlău pe toti Uralii/ Si c-am urît hotarul de la Prut“

Bolsevicii si-au dorit din România un „poligon experimental al comunismului“ si Cristian Racovscki, socialist român de dinainte de război (de origine bulgară) si care devenise unul din liderii comunisti ai Cominternului si un mare dusman al României Mari, ameninta de la Nistru cu invazia Armatei Rosii. Un partid comunist se năstea în 1921 si se dovedea un instrument în mîna bolsevismului. Generalul Averescu a stopat cu o actiune energică fervoarea comunistă si în 1924 partidul a fost ilegalizat, iar conducerea tării i-a minimalizat în continuare importanta. Nicolae Titulescu, eminent diplomat, ministru de externe al mai multor guvernări, presedinte de două ori al Societătii Natiunilor (un fel de ONU de astăzi), a încercat să se apropie de Rusia sovietică, făcînd mai multe pertractări cu Cicerin si Litvinov, dorind tratate ferme. Dar, spera el că rusii le vor respecta?! Un tînăr nationalist interbelic spunea referitor la apropierea de URSS dorită de Titulescu, într-o perioadă cînd tara era amenintată de forte revizioniste si aliati siguri nu aveam, că acest lucru este o trădare a intereselor nationale: „De vor intra trupele rusesti pe la noi si vor iesi învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să sustină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolseviza? Consecintele? Inutil a le discuta“. Si cel de-al doilea război mondial ne-a lăsat fără Basarabia si Bucovina si armatele ruse au rămas în tară pînă la 1958. Tăranul nu i-a vrut pe comunisti, căci: „ăstia vor să ne dărîme biserica“. Pentru el erau niste „dărîmători de altare“. Andrei Ciurunga (Cahuleanu), numit „Poetul canalului“, scria în poezia „Nu-s vinovat fată de tara mea“, definind o pozitie a celor ce gîndeau la fel ca dînsul si care acum umpluseră temnitele ca detinuti politici: „Nu-s vinovat c-am îndîrjit sacalii/ Si c-am rîvnit cu sufletul durut,/ Că nu dau un Ceahlău pe toti Uralii/ Si c-am urît hotarul de la Prut“. Radu Gyr, poetul legionar, care a cunoscut Aiudul, la fel ca o pleiadă de alti mari oameni de cultură, precum V. Voiculescu, Mircea Vulcănescu, G. Manu, N. Crainic, părintele D. Stăniloae, părintele Calciu Dumitreasa, scria despre cei care soseau în România ca să o facă tară comunistă: „Din Urali spre Soare-Apune/ Cum veneau încinsi cu piei,/ Parcă fumega din ei/ Duhnet de sălbătăticiune“.

„Prin moarte am trecut, nu prin viată/ Noi n-am avut tinerete“

Dar comunistii au cucerit puterea în România. „Vin americanii“ se mai spera. Dar n-au venit. Astfel, a apărut Aiudul, într-un nefast an 1947 si s-a transformat într-o „temnită cruntă“, cum zicea poetul mai sus amintit, pînă în 1964, cînd la cererea Occidentului sînt eliberati toti detinutii politici. Pe lîngă elita intelectualitătii românesti, a preotimii, lista eroilor martiri de la Aiud este completată de cei 240 de generali ai Armatei Române. La 14 septembrie, la Aiud, se adună cei pe care tortionarul comunist n-a putut să-i „îndoaie“, n-a reusit să-i „reeduce“, sau mai simplu, să-i omoare si care sînt o mărturie vie a unor fapte ce nu trebuie uitate si care trebuie să ne pună pe gînduri: cum au putut românii să facă altor români cele ce-au făcut la Aiud, la Gherla, la Jilava, la Pitesti, la Sighet?! Am avut onoarea de a însoti de cîteva ori la Aiud pe 13-14 septembrie, pe cîtiva dintre cei pe care Aiudul nu i-a învins, nu i-a îndoit: Grigore Caraza, părintele Mihai Lungianu, părintele Paulin Clapon, alături de prof. Dorel Rusu, cercetător al chestiunii. Acestia sînt printre cei care si-au făcut un „Crez“ din versurile lui Radu Gyr: „Puneti-mi lanturi si cătuse,/ Să sune scrîsnetul hain/ Si mii de lacăte la use:/ Eu cum am fost asa rămîn“. Am fost martorul unei ceromonii triste, a celor „ce n-au avut tinerete“: „Bătrîni cu obrazul de ceată/ Cu pasi năclăiti în tristete,/ Prin moarte am trecut, nu prin viată./ Noi n-am avut tinerete“. Din nefericire, monahul Athanasie Stefănescu, de la Mănăstirea Petru Vodă, cu care stabilisem că vom merge la Aiud, a părăsit cele pămîntesti, pentru o lume ce, fără îndoială, va fi mai bună. A lăsat un gol imens în sufletul celor ce aflau la el mîngîiere. Dar, să-l lăsăm să ne vorbească de dincolo de moarte prin una din cărtile sale: „Nu sînt un intelectual, am absolvit Universitatea de la Aiud, care a durat 20 de ani, învătînd prin comunicare directă, socratică, de la cei aproximativ 3.000 de detinuti cîti eram la Aiud. Timp de sase ani s-a exercitat asupra detinutilor presiuni cum n-au mai existat prin închisori, exceptînd Pitesti si Gherla. Să mentionăm faptul că această învătare socratică a făcut ca detinutii să aprofundeze filosofie, limbi străine, istorie, literatură. Grigore Caraza a plecat de la Aiud cu peste 10.000 de versuri învătate în închisoare, creatii de-a lui Gyr, Crainic, Bacu, Ciurunga sau altii, rămasi anonimi.

Acolo este scrisă o pagină din istoria românilor, ce trebuie răsfoită, pentru neuitare

Părintele Iustin Pîrvu a fost si el unul dintre cei care au suferit la Aiud si în locul numit Râpa Robilor a ridicat un mic schit cu hramul Înăltarea Sfintei Cruci si a adus aici un clopot de bronz, care să cheme la rugăciune si la „neuitare“, cum cerea Paul Goma. Grigore Caraza era învătător la Călugăreni si avea 20 de ani si a crezut într-o Românie nationalistă si crestină. Cei 20 de ani de la Aiud nu l-au făcut să renunte la credinta sa si din nou, versurile lui Radu Gyr sînt cele mai în măsură să explice: „Înfrînt nu esti atunci cînd sîngeri/ Nici ochii cînd în lacrimi ti-s./ Adevăratele înfrîngeri/ Sînt renuntările la vis“. Si Grigore Caraza n-a renuntat, nici părintele Iustin, părintele Lungianu, părintele Grebenea, părintele Gămălău, Neculai Popa, monahul Athanasie si am amintit doar pe cîtiva, cei care sînt legati prin origine de locurile noastre. La Aiud, putinii supravietuitori au ridicat un monument închinat „Calvarului Aiudului“. Este alcătuit din sapte cruci care semnifică pe mucenicii care au dus „crucea neamului românesc“, simbolizată prin crucea mare asezată pe cele sapte cruci îngemănate. Crucea mare este putin înclinată si are de fiecare parte cîte o gaură ce semnifică ochii suferintei neamului românesc îndreptati către cer. În 2001, părintele Iustin a revenit la Aiud prima dată după 1964 si ajuns la Râpa Robilor a spus: „Mi-e si frică să calc cu picioarele pe acest pămînt, pentru că este plin de sfinte moaste“. La baza monumentului s-a făcut un osuar vegheat de icoana Maicii Domnului, ocrotitoarea celor prigoniti pentru dreptate si multele oase adunate aici stau mărturie jertfei tineretului român anticomunist. Părintele Iustin s-a întors de la Aiud în codrii săi din muntii Neamtului si din preaplinul sufletului său clădit în suferintă a împrăstiat sperantă, întelegere, bucurie. Grigore Caraza a scris o carte, ce-a cunoscut mai multe editii, numită „Aiud însângerat“, o cronică a durerii, a luptei, a sperantei. Am făcut o introducere cam lungă despre rusi si comunism, dar trebuie să întelgem că lor le datorăm multe dintre relele pe care bunii si străbunii nostri le-au trăit si se pare că le mai simtim si noi astăzi si încă nu întelegem acest lucru. Am folosit mai multe dintre versurile lui Radu Gyr, căci am considerat că ele exprimă cel mai bine „spiritul Aiudului“. Ati fost vreodată la Aiud? Dacă ati fost în vremurile nefericite pe care le-am pomenit, Dumnezeu să vă ierte, desi credem că deja vi s-au iertat toate. Ati fost vreodată la Aiud? Dacă nu ati fost, duceti-vă, căci acolo este scrisă o pagină din istoria românilor, ce trebuie răsfoită, pentru neuitare.

Articol Monitorul de Neamt

Ion Asavei si Daniel Dieaconu

30.01.2017

Sfinții de lângă noi. Monahul Atanasie de la Petru Voda.