Biserica din Grintiesu Mare - o biserică smerită ce impresionează prin frumusete si simplitate

• biserica datează din anii 1792 - 1793 si a fost ridicată de românii „ungureni“, care au trecut muntii pentru a scăpa de prigoana religioasă si deznationalizării împărătesei Maria Tereza • „Un lucru ce o deosebeste poate de celelate bisericute din lemn, apartinînd secolului al XVIII-lea, este faptul că biserica noastră, pe care o conservăm cu sfintenie ca pe un giuvaer al ortodoxiei românesti, păstrează icoane vechi din perioada ridicării sale de către descălecătorii ungureni, dar si de către urmasii lor, vietuitori ai anilor 1852 sau 1891, care au simtit nevoia lăuntrică să adauge la zestrea lăcasului lor de închinăciune noi podoabe artistice reprezentînd chipuri de sfinti“, am aflat de la preotul Dimitrie Pintilie • 

Ori de cîte ori luăm drumul unui asezămînt de cult, pentru prezentarea sa în paginile publicatiei noastre, ne pregătim să intrăm curati într-o altă poveste. De astă dată, inima ne-a îndemnat să ne apropiem duios si cu răbdare de Biserica de lemn din Grinties, cu hramul Duminica tuturor sfiintilor, ridicată într-o poiană de pe malul pîrîului cu acelasi nume. Aflasem din cronici că aveam de-a face cu cel mai vechi monument de arhitectură religioasă de pe cuprinsul comunei, iar de la bătrînii locului că povestea acestui lăcas de închinăciune, de-i vom trece pragul cu evlavie, ni se va deschide tainic, precum inima unei fiinte coborîte din negura vremii. Si, într-adevăr, au avut dreptate. 

Lăcas ce dăinuie datorită strădaniei preotului Grigorie 

Timidă si firavă arhitectonic, dar măreată duhovniceste, bisericuta ne-a primit smerită, tăcută si curată, precum o fecioară, iar în umbra sa, tînăr si plin de ospitalitate crestină, părintele Dumitru Pintilie, păstorul de suflete, cel care, aflînd rostul descinderii noastre la biserica îngrijită astăzi de sine, întru ortodoxie, avea să ne preia si să ne conducă subtil în tainele acesteia. „Ati făcut popas crestinesc la biserica primei parohii din Grinties. Acesta a fost cel mai important loc de închinăciune din comunitatea noastră pînă la ridicarea bisericii din satul Poiana, la 1864. Biserica datează din anii 1792 - 1793. Despre vechimea bisericii, pe care cu vrednicie si smerenie încerc s-o slujesc, ne vorbeste pomelnicul ctitoricesc păstrat si astăzi în altar, ca obiect de mare valoare documentară, scris cu litere chirilice de către pictorul bisericii Teodosie Zugravul. Pomelnicul este datat 1794, la finalizarea lucrărilor de constructie, apare sub forma unui triptic scris si pictat pe lemn de paltin si enumeră pe toti cei care au contribuit la ridicarea acestei biserici. Citirea lui ne prezintă faptul că satul Grintiesu Mare si această biserică s-au ridicat de către românii ardeleni, numiti îndeobste „ungureni“, ce au fugit din calea opresiunii, a catolicizării si deznationalizării initiate de împărăteasa Maria Tereza. Conform înscrisului, primul preot al bisericii a fost Grigorie, sosit împreună cu 17 familii din Ardeal si care la început a sustinut serviciul religios într-una dintre case. Despre preotul Grigorie se consemnează în acelasi pomelnic că pentru ridicarea bisericii sfintia-sa «au dat osteneală mai multă decît toti». Deci, asa cum spuneam, dacă la sosirea pe aceste meleaguri refugiatilor ungureni li se oficiau slujbele religioase într-o casă de crestin, mai apoi, cînd comunitatea a crescut si obstea s-a mărit, ortodocsii au purces la ridicarea unui lăcas de cult, imigrantii ardeleni alăturîndu-se autohtonilor în această necesară înfăptuire. Revenind la pomelnicul ctitoricesc, mai doresc să adaug că se mai află un nume, acela al preotului Iacov, despre care credem că or va fi fost împreunăslujitor cu preotul Grigorie, or o fi fost păstor de suflete în altă parte si s-a alăturat în refugiu oamenilor ce au ajuns pe valea Grintiesului“, ne-a povestit părintele Pintilie care, desi ceva mai nou printre credinciosii din Grinties, se vede treaba că si-a însusit cu respect fată de înaintasi istoria bisericii si a comunitătii în care si-a aflat linistea duhovnicească. 

S-au păstrat icoanele originale 

Încă de la intrarea în biserica veche de pe Grintiesu Mare, cum spun localnicii, avea să ne impresioneze frumusetea catapetesmei, care desi acoperită de „colbul“ vechimei sale, lăsa să se întrevadă figurile sfintilor, ce ne priveau cu duiosie crestină de la înăltimea credintei lor. „Catapeteasma bisericii păstrează icoanele originale pictate de un artist foarte talentat, pe nume Teodosie Zugravul, care după cum observati are un stil propriu, specific secolului al XVIII-lea si care ne onorează cu operele sale. În special icoanele împărătesti, cele ale Mîntuitorului si Maicii Domnului, icoana hramului Duminica tuturor sfintilor si cea a Sfîntului Ierarh Nicolae, care sînt realizate cu migală si mare atentie. Apoi, si celelalte registre ale icoanelor au tinuta lor artistică, după cum si întregul ansamblu arhitectonic al catapetesmei. De dată mai recentă, realizate în 1835, sînt icoanele de pe usile diaconesti, dar nu mai putin frumoase din punct de vedere artistic. Ca mai toate bisericile tărănesti de pe văile Bistritei si Bistricioarei, ridicate în veacul al XVIII-lea si am în vedere biserica din Galu, cea din Dreptu, biserica din Răpciuni, azi la Muzeul Satului din Bucuresti, biserica din Tulghes, Bistricioara, Ceahlău-Schit, biserica din Grintiesu Mare, impresionează prin frumusete si simplitate, asta confirmînd faptul că avem de-a face cu o operă a mesterilor locali. Această ctitorie religioasă a fost construită din bîrne de brad, în planul triconc, specific perioadei la care am făcut referire. Cît priveste pridvorul si clopotnita, s-au dovedit a fi o adăugire reusită, realizată odată cu operatiunile de renovare de la sfîrsitul secolului al XIX-lea, conform unui al doilea pomelnic ctitoricesc datat 1891, renovare însemnînd si învesmîntarea bisericii cu scîndură de brad. Referitor la arhitectura bisericii, mesterii au respectat părtile componente ale unui lăcas de cult, în proportii reduse, pridvor, pronaos, naos si altar. În pronaos si naos, mesterii au realizat un plafon cu calotă sferică din opt laturi, la bază din scînduri îmbinate în coadă de rîndunică. Stranele sunt sculptate din lemn de paltin. Valoarea bisericii este întregită de pictura originală a iconostasului si a icoanelor mari executate în ulei, pe lemn, acestea păstrîndu-se în conditii bune pînă astăzi. Un lucru ce o deosebeste poate de celelalte bisericute din lemn, apartinînd secolului al XVIII-lea, este faptul că biserica noastră, pe care o conservăm cu sfintenie ca pe un giuvaer al ortodoxiei românesti, păstrează icoane vechi din perioada ridicării sale de către descălecătorii ungureni, dar si de către urmasii lor, vietuitori ai anilor 1852 sau 1891, care au simtit nevoia lăuntrică să adauge la zestrea lăcasului lor de închinăciune noi podoabe artistice reprezentînd chipuri de sfinti“, ne-a mai povestit preotul Dimitrie Pintilie. 

„Ceea ce este simplu, este si valoros“ 

Iar noi simtim la rîndu-ne nevoia să mai adăugăm la spusele sale că din zestrea bisericii din Grintiesu Mare fac parte, spre bucuria clerului local si mîndria grintiesenilor iubitori de slovă scrisă si unele cărti religioase vechi, precum un Evanghelistar, datat 1826, un Liturghier din 1860 si un Octoih de dată ceva mai apropiată, anul aparitiei fiind 1912. Asadar, văzînd tot ce presupune biserica din lemn din Grinties, considerăm suficient pentru a simti emotia împăcării cu noi însine. Doream, însă, să mai descoperim si alte aspecte legate de rolul si rostul unei bisericute vechi în viata religioasă a comunitătii, acum, cînd nasc împrejurul nostru adevărate catedrale. Si de la cine oare puteam să aflăm acest lucru, decît de la interlocutorul nostru, părintele Pintilie. „Ceea ce este simplu, este si valoros. Ne reprezintă si ne asează în fata lui Dumnezeu asa cum sîntem. Consider că nu trebuie să ne împopotonăm pentru a iesi din anumite tipare. Credinta este una singură, fie că intri în comuniune cu Dumnezeu într-un lăcas de cult de mare simplitate, fie că te închini într-o catedrală, precum cele metropolitane. Eu, ca slujitor al Domnului, cînd am intrat în această modestă, dar plină de duh sfînt ctitorie bisericească, am simtit că trebuie să continui cu respect si responsabilitate ceea ce au săvîrsit cu nevointă si smerenie înaintasii truditori ai credintei, ce au păstorit grintiesenii de-a lungul celor peste două veacuri. Da, acestea sînt cuvintele care îmbracă cel mai bine sentimentele si trăirile mele“, a mărturisit cu emotie parohul. Si fiindcă a fost adusă vorba despre înaintemergătorii săi întru păstorirea sufletelor parohiei l-am rugat pe preotul Pintilie să refacă istoria bisericii si din acest punct de vedere. „Din informatiile mele au trecut prin această biserică slujind cu credintă si nevoind în duhovnicie 11 preoti. Primii, asa cum arată pomelnicul ctitoricesc, au fost preotii Grigorie si Iacov, pe la sfîrsitul secolului al XIX-lea a slujit preotul Gheorghe Baltă, urmat, începînd cu anul 1904 de către părintele Alexandru Romanescu, un preot cu o tinută voievodală, ce a păstorit pînă prin 1943. Apoi a fost părintele Vasile Maftei, un om de o modestie rară si o mare calitate morală, de altfel singurul ce a tinut să fie înmormîntat în cimitirul satului alături de părintii săi. I-au urmat preotii Ioan Ilie si Sebastian Benza, iar din 2001, prin binecuvîntarea lui Dumnezeu, mă învrednicesc a sluji eu. Consider că a fost o onoare pentru mine să le urmez, dar si o obligatie în a le continua nevointa si truda“. 

Locuri aparent pline de liniste patriarhală, dar în realitate pline de vigoarea trecutului 

Si discutiile nu s-au oprit aici, chiar dacă descinsesem în zonă interesati mai cu seamă de Biserica de lemn Grinties, unul din multele obiective cu valoare de patrimoniu de pe văile Bistritei si Bistricioarei. Atît preotul, cît mai cu seamă profesorul Daniel Dieaconu, ultimul grintiesean sadea, aveau să ne mai spună si cîte ceva despre comuna în care am petrecut cu rost cîteva clipe de zăbavă: „Teritoriul comunei Grinties de astăzi a apartinut în vechime mai multor stăpîni, laici sau ecleziastici, fiind numeroase disputele între mănăstiri si boieri, procese nesfîrsite, conflictele ajungînd uneori pînă la violentă. În secolul al XV-lea, acest domeniu situat la granita cu Transilvania a fost în întregime domnesc, dar prin danii succesive el a intrat în posesia mănăstirilor, atît cele mari ale Moldovei, Neamt si Bistrita, cît si a unor noi lăcasuri de cult ridicate chiar în regiunea de la poalele Ceahlăului: Mănăstirea Hangu-Buhalnita, Mănăstirea Pionul, Schitul Cerebuc, Mănăstirea Durău, Schitul Sofia. În veacul al XVII-lea, boierii Cantacuzini devin stăpîni ai unor întinse teritorii pe domeniul Hangului si timp de aproape două secole îsi vor disputa mosiile cu mănăstirile regiunii. Toponimul Grinties se consideră că se datorează termenului german «Die Grentze», însemnînd granită, dat de către locuitorii austrieci din Imperiul Habsburgic, care îsi întinseseră hotarele dincoace de «cumpăna apelor» (în 1792), încălcînd vechiul hotar al Moldovei lui Stefan cel Mare, la Prisecani, în vestul comunei Grinties fiind instituite pichete de grăniceri si vamă, realitate ce a durat pînă la 1918. Procesul de populare a acestor asezări de pe valea Bistricioarei a fost unul lent, dar continuu, strîns legat de apropierea de Transilvania, fiind consemnate din vechime legături comerciale, desfăsurate prin trecătoarea Prisecani. Schimburile de populatie de o parte si cealaltă a Carpatilor s-au desfăsurat pe poteci, de cele mai multe ori stiute doar de localnici si care erau numite «vama cucului». Oierii transhumanti, numiti tutuieni, au fost o prezentă sezonieră obisnuită, multi dintre ei stabilindu-se pe aceste locuri, atunci cînd situatia politică si socială din Transilvania nu le-a mai oferit posibilitatea de a practica străvechea lor îndeletnicire. Au întemeiat sate noi ori s-au asezat în cele deja existente. Mai ales în secolul al XVIII-lea se înregistrează un aflux mare de fugari care s-a asezat în sate precum Schit, Grinties, Galu, Cîrnu, Tarcău, Izvorul Alb. Ungurenii au fost bine primiti de către autorităti, dată fiind densitatea redusă a populatiei. Catagrafiile, începînd cu cea din 1772, îi consemnează pe ardeleni, pe unii cu nume, pe altii cu porecla, cum ar fi, bîrsan, ungurean, sălăgean, almăsan si lista ar putea continua. Asta spre exemplificare, pentru a ajunge de fapt de unde am plecat. Descălecarea ungurenilor ardeleni în zonă si ctitorirea lăcasurilor de cult ortodox, în general, si a bisericutei grintiesene, în particular“, aveam să aflăm de la cei doi, preotul Pintilie si istoricul Dieaconu. Cu tolba plină de informatii si cu sufletul încărcat de istorie crestină ne-am retras sfiosi spre ale noastre. Nu însă fără a reflecta profund la trecutul unor locuri aparent pline de liniste patriarhală, dar în realitate pline de vigoarea trecutului.

Articol realizat de Ion Asavei si Daniel Dieaconu 

postat in Monitorul de Neamt si Roman 22.09.2012

Realitatea unui mit. Corneliu Zelea Codreanu

■ Daniel Dieaconu, Realitatea unui mit. Corneliu Zelea Codreanu. O cronică a naţionalismului romanesc interbelic, ediţie ingrijită de Mănăstirea Petru-Vodă, prefaţă: Gheorghe Buzatu, Studiu introductiv: Silviu Costachie, postfaţă: Grigore Caraza, Şerban Corneliu Popa, Arhim. Iustin Parvu, Editura Timpul, Iaşi, 2010, 372 p.

Despre Corneliu Zelea Codreanu şi legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii noştri mai vechi sau mai noi au avut grijă să denatureze adevărul. Au făcut-o cu un scop: generaţiile care le-au urmat (sau vor urma) să nu ştie adevărata istorie a romanilor. Nu s-a scris fără ură şi părtinire, aşa cum ar trebui să o facă adevăraţii istorici scrie Arhimandritul Iustin Parvu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

Istoria noastră, in felul in care o cunoaştem noi, cei născuţi in perioada dinainte de 1989, dar nu numai noi, este tributară din multe, foarte multe puncte de vedere ideologiilor şi felului de a mistifica adevărul practicate atunci. Şi istoria mişcării legionare a fost abordată prin această prismă deformatoare. Abia după 1990 au inceput să apară alt gen de lucrări la noi, unele dintre ele scrise de foşti membri şi simpatizanţi ai Legiunii pătrunşi incă de exaltarea celor ce au făcut parte din evenimente sau au crezut in ceea ce se intampla sau trebuia să se intample (Daniel Dieaconu), s-au republicat cărţi apărute in afara graniţelor etc. Şi aşa, sarcina unui cercetător care işi propune să fie obiectiv fie obiectiv este, subliniază cu temei autorul, ingreunată şi de materialele pe care le are la dispoziţie, şi, am spune, şi de mentalul colectiv. Spunea părintele Iustin Parvu după cincizeci, şaizeci de ani de materialism şi comunism, după atata minciună şi intoxicare a populaţiei şi mai ales a şcolarilor, mişcarea legionară a ajuns un fel de bau-bau fără chip, fără identitate (din Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Parvu şi morala unei vieţi caştigătoare, Ed. Credinţa strămoşească, Iaşi, 2005, p. 124.). Interviurile, mărturiile unor legionari si simpatizanţi ai mişcării, azi la o varstă inaintată, dau, şi in opinia mea, un plus acestei cărţi.

Sunt abordate o multitudine de aspecte, analizate cu lumini şi umbre, cu bune şi mai puţin bune. Astfel, citim despre circumstanţele apariţiei Legiunii, cu rădăcinile in anii de inceput ai perioadei interbelice, despre studenţii numiţi naţional-creştini care luptau impotriva bolşevismului, a studenţimii şi burgheziei evreieşti, de ce anume a fost in Moldova, de ce a fost declarat Iaşul oral al Mişcării Legionare, mutarea din 1930 a centrului la Bucureşti, despre cine au fost şi de ce au fost consideraţi precursori ai legionarismului, doctrina legionară, impactul in societate, in viaţa politică a vremii, evoluţia naţionalismului romanesc, a componentei xenofobe, felul in care a evoluat societatea romanească, componenta antisemită şi elementele care au generat-o, modul de manifestare al antisemitismului in Romania pană la 1918, fără o componentă rasistă (n-a vrut exterminarea acestei etnii, doar restricţii, din considerente economice D.D.), receptarea Mişcării Legionare in contemporaneitate (de către adversari şi simpatizanţi), componenta creştină, rolul credinţei in mentalul legionarilor, schimbările de optică in politica mişcării şi factorii declanşatori, figuri importante (incepand cu Zelea Codreanu, evocat şi de Grigore Caraza in postfaţa sa, care il cita: De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi invingătoare in numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi inainte de a ne sataniza, adică bolşeviza?) ş.a.

Am citit cartea cu interes (la fel ca şi Evreii din Moldova de Nord de la primele aşezări pană in anul 1938, cu privire specială asupra judeţului Neamţ, publicată in 2009 de Daniel Dieaconu), şi cred că la fel va fi primită şi de cititori, indiferent de poziţia pe care o au (sau le-a fost indusă de educaţia primită) faţă de ce a insemnat Mişcarea Legionară, fie şi pentru că, aşa cum scrie Arhimandritul Iustin Parvu, este necesară o redresare a sufletelor noastre, o cunoaştere a istoriei romanilor, a celei adevărate. Cu luminile şi umbrele ei.

Marius CHELARU

Sursa: convorbiri-literare.dntis.ro/PEREGRINUSaug10.html

Schitul Cerebuc, loc de legendă si spiritualitate crestină

• existenta asezămîntului de la poale de Ceahlău se pierde în negura vremurilor • lui Gheorghe Asachi i se atribuie cea mai veche mărturie directă despre „sfîrsitul“ unui schit în această zonă: „Numele cel frumos al acestui loc, a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost pînă la anul 1704, dar în ziua de Pasti, pe cînd se serba în biserică Sfînta Înviere, un munte de omăt, desfăcîndu-se din vîrful Pionului si surpînd stîncile manine, au îngropat schitul cu toti săhastrii“ • se mai spune că schitul Cerebuc ar fi fost construit pe la 1710 de călugării de la Mănăstirea Pionul după ce o avalansă a distrus Schitul Sahastru de sub Ceahlău • 

Cotidianul Monitorul îsi propune ca, periodic, în paginile sale cititorii să găsească articole despre mănăstirile judetului. În acest demers ne ajută profesor dr. Daniel Dieaconu, un istoric pasionat si de ceea ce înseamnă spiritualitea Tinutului Neamtului. Vor putea fi citite materiale în care se vor regăsi lucruri mai putin stiute despre sfintele lăcasuri de cult a căror existentă se pierde în veacuri trecute. Si, poate, demersul nostru va face ca parte dintre cei care află detalii noi să-si îndrepte pasii spre vreo mănăstire sau schit ascuns în codrii Neamtului, în zone de un pitoresc ireal, departe de tumultul cotidian. Oaze de pace spirituală, locurile de mîntuire a fiintei, locuri unde te-nvăluie plăcut linistea vietii monahale, locuri unde te-nconjoară, parcă din văzduh sau de nicăieri, slujba si glasuri domoale de călugări sau maici. În editia de astăzi vă prezentăm schitul Cerebuc.

Schitul Cerebuc a fost de Sfîntul Ilie loc de zăbavă pentru cîteva zeci de oameni, care au tinut să fie prezenti la hramului bisericii. Marea majoritate, trăitori ai satelor din vecinătatea lăcasului de cult, precum Izvoru Muntelui, Izvoru Alb, Secu, Pîrăul Mare sau chiar ai Ceahlăului ori ai Bicazului. Ne-au retinut atentia chipuri de munteni de toate vîrstele, de la prunci coborîti parcă de pe catapeteasma bisericii si pînă la bătrîni aducînd la chip cu sfintii icoanelor de pe peretii proaspăt pictati ai locului de închinăciune. Pînă la vremea ospătului, oferit prin bunăvointa si cu binecuvîntarea staretului Mănăstirii Cerebuc, protosinghelul Gherontie Munteanu, crestinătatea prezentă în poiana de la poalele Ceahlăului a asistat la slujba religioasă oficiată de către părintele Teodosie. „În ziua de prăznuire a Sfîntului Slăvit Prooroc Ilie Tesviteanul trebuie să gîndim la faptul că viata noastră este plină de urcusuri si coborîsuri. Ne înăltăm, cădem si ne înăltăm din nou. Important este însă momentul în care ne aflăm cînd Mîntuitorul ne cheamă la cele vesnice, pentru că în functie de starea în care ne vom afla atunci, asa vom fi judecati“. Acestea au fost parte din vorbele adresate multimii de către predicatorul slujbei Dîntă'iliesti din lăcasul de închinare de la Cerebuc. Si oameni cu dor de desăvîrsire, se vede treaba, au căutat si de astă dată retragerea în vecinătatea muntelui pentru a fi mai aproape de Divinitate. „De fiecare dată de Sfîntul Ilie venim la Cerebuc pentru a face rugă patronului spiritual, stăpînitor al tunetelor si fulgerelor, să ne ferească de rele, dăruindu-ne ploi la bună vreme si vreme prielnică, pentru a putea dobîndi cele folositoare ale acestei vieti“, avea să ne spună Vasile Ungureanu, un om cît Ceahlăul de voinic, oier din Verdele Bicazului, prezent cu întreaga familie la hramul bisericii. Si cum Cerebucul face parte din amplul peisaj religios al Sfîntului Munte Ceahlău, vorbele omului avea să ne trimită cu gîndul la istoria locurilor. Aveam să rememorăm cu usurintă faptul că locul călcat de noi a fost încă din trecut unul de rugăciune si nevointă. Asta, pentru că Cerebucul si întreg Ceahlăul au atras din vechime pe călugării care si-au dorit un trai de nevointă si singurătate în comuniune cu Dumnezeu. Se spune că acestia trăiau în grote sau în colibe, iar atunci cînd iernile erau grele, se adunau la poale de munte, unde ridicau un altar, un paraclis sau un mic schit. Despre primele schituri ale Ceahlăului se stiu putine lucruri, dat fiind numărul mic de documente emise referitoare la aceste lăcasuri de cult. Din această cauză, istoria acestor schituri se sprijină mai mult pe traditiile, care din fericire au fost consemnate de unii oameni de cultură, si din plăsmuirile, de cele mai multe ori fantastice.

Începuturi de sihăstrie si monahism

Despre Sihăstria lui Dragos a scris Emanoil Gregorovitza, profesor si folclorist din Bucovina, la 1908, descriind călătoria sa pe plaiuri moldave din 1900. Călăuza sa în această regiune, un sătean de la poalele Ceahlăului, mos Nicoară, îi povesteste despre întemeierea schitului: „...după traditia crestinească, acolo, în funduă' Izvorului Alb a fost în vremurile vechi un loc de retragere foarte ascuns. Si s-ar fi întîmplat că, pornind Dragos Vodă din Maramures spre Moldova, niste dusmani au răpit-o pe Doamna Maria (doamna viitorului voievod) si au ascuns-o în pestera mare de aici. Aflînd-o pe doamna sa, a pus mai tîrziu de a zidit o bisericută de lemn cu hramul Pogorîrea Sfîntului Duh, nu în pestera numită Groapa Sihastrilor, unde o găsise pe Doamna, ci pe runculetul ce se prelungeste din muntele Ceahlău“. Gregorovitza este si cel ce afirmă că, după cronicele bisericesti, în 1603, un sihastru pe nume Silvestru ar fi zidit pe urmele schitului lui Dragos, o nouă biserică si a închegat un schit, distrus la 1704. Doctorul pietrean Gheorghe Iacomi, un alt împătimit al Muntelui, a aflat de la bătrînii din satul Izvorul Alb despre existenta unui schit în vechime pe aceste locuri, dar ruinele nu se mai văd. Dat fiind faptul că în acea vreme bisericile se ridicau din lemn si transformările de-a lungul secolelor au fost importante urme ale vechiului schit nu s-au descoperit. Viiturile, pădurea oarbă crescută le-ar fi putut acoperi. Si, conform traditiei, o biserică părăsită trebuie lăsată să se risipească în timp, fără a se atinge cel mai mic lucru, iar o alta nouă să se zidească în alt loc, „de temelie“ sau „de pajiste“. Este o traditie păstrată cu sfintenie si astăzi. Iar bătrînii de astăzi din satul Izvorul Alb sînt prea tineri si nu mai stiu despre cele de demult ale locurilor. Într-un document primit de Constantin Turcu de la preotul Alexandru Romanescu din Grinties, datînd din anul 1876, se afirmă că „schitul numit Săhăstrie Veche a fost întemeiat în 1603 de către părintele ascet Andrei Tifui“. Un document din 1611, 12 august, mentionează schitul Cerebuc a cărei biserică a fost făcută de Gheorghe Movilă, mitropolitul, într-o poiană sub Ceahlău, proprietatea Mănăstiri Bisericani. Considerăm că referirea este făcută la Schitul Sahastru, confuzia făcîndu-se prin faptul Schitul Cerebuc s-a ridicat de către un călugăr de la Schitul Sahastru. Mitropolitul Gheorghe Movilă, ctitor în 1595 al Mănăstirii Poienile, se arată interesat de aceste locuri, de sfintenia muntelui si a sihastrilor. Gheorghe Ungureanu, un alt cronicar modern al locului, consideră ca an al pierderii Schitului Sahastru 1706.

...si a fost să fie Cerebucul

Gheorghe Asachi, care ajunge pe aceste locuri în 1838, deci cea mai veche mărturie directă, află că sfîrsitul Schitului Sahastru a fost la 1704: „Trecînd pîrîul Sîrbeni, după un ceas, ajungi la Bîtca numită Piciorul Sahastrului si în urmă, la pîrîul Albu, care le cure într-o vale îngustă, în a cărei mijloc se înaltă chipul antic al Dochiei. Din această strîmtoare suflă un vînt puternic si, precum zice balada, plutesc în aer o multime de vulturi care ies din stîncile învecinate numite Stratul sau Tabăra Vulturilor. Numele cel frumos al acestui loc, a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost pînă la anul 1704, dar în ziua de Pasti, pe cînd se serba în biserică Sfînta Înviere, un munte de omăt, desfăcîndu-se din vîrful Pionului si surpînd stîncile manine, au îngropat schitul cu toti săhastrii si a prefăcut forma acestui loc. O icoană ce a scăpat din această catastrofă, au însemnat locul fostului schit si, mai în urmă, au pricinuit facerea schitului Cerebucul, unde se păstrează pînă astăzi“. Acelasi cărturar confirmă existenta schitului si îl localizează. Toponimele locului arată si ele vechea existentă a schitului: Piciorul Sahastrului, Groapa Sihastrilor, Poiana Sahastru. Despre sfîrsitul schitului s-a aflat si dintr-o însemnare de pe o carte datînd din 1723: „...această sfîntă carte ce se cheamă greceste antologhion, iaste a dumisalei giupînesei Ecaterina, care au fost la un schit la muntele Pionu, care schit s-au risipit în ruptura omătului si moarte încă s-au făcut acolo în risipa bisericii“. Nu întîmplător, Gheorghe Ungureanu crede că Schitul Cerebuc a fost construit de călugării din Mănăstirea Pionul la 1710, după ce o avalansă a distrus Schitul Sahastru de sub Ceahlău, s-ar fi numit Cerebuc după numele staretului de la Mănăstirea Pionul - Cerebus. El îsi amintea că la 1933 de-abia se mai vedeau urmele schitului. Emanoil Gregorovitza prezintă o lungă povestire de dragoste petrecută pe timpul lui Vasile Lupu, cu multe personaje reale sau închipuite. Cerepuha, pisar al lui Timus Hmelinitcki (ginere al lui Vasile Lupu), se retrage pe aceste locuri si sub numele de Ghedeon ajunge staret la Cerebuc, pe care-l înzestrează cu bogătii, lucruri furate de tovarăsii săi cazaci. Pentru păcatele lui si a altora, Dumnezeu i-a pedepsit prin avalansa din 1704. Călugării ce-au scăpat împreună cu oameni din sate au reclădit schitul în dreapta Izvorului Alb. Istoria si legenda se împletesc atunci cînd este cazul unor vechi schituri ale Ceahlăului si devine un lucru dificil a le despărti.

Cerebuc, înflorire si decădere

Putine documente s-au emis (ori s-au păstrat) despre schitul Cerebuc, dat fiind faptul că nu a detinut o mare importantă religioasă si culturală si nici nu era de sine stătător, ci apartinea Mănăstirii Pionul. După 1830, cneazul Gheorghe Cantacuzino, care a deposedat de mosii Mănăstirea Pionul a început a prigoni si Schitul Cerebuc. În Menuariu si inventariu despre fondatiea, esistenta si dota schitului Cirăbucului din plasa Muntele, districtu Neamtu din 1876, aflăm: „Cînd s-a usurpat mosia mănăstirii Hangu (pe care este schitul) de către Cnejii (Principii) Cantacuzini, se aminteste din predanii sigure că au trimis un vătav (de religie catolică - latină) ca să dărîme si să ardă schitul si biserica cu totul, ca să nu mai rămîie urme ale proprietătii mănăstiri Hangu pe acolo; însă după iconomia nevăzutei protectoare a schitului, trimisii cu gînd rău nu s-au oprit din călătorie, dar în locu de a merge la schit, au luat fiecare din ei, osebite directii în pădure, încît, după ce au obosit umblînd, cunoscînd locurile de unde umbla, s-au întors (unii a doua zi, altii a treia zi) si au spus stăpînului lor cauza nestricării schitului. Si numai pentru frica acestei minuni, proprietari au păstrat schitul, fiindcă nu după mult timp si vătavul ce primise sarcina ruinării s-a curmat viata prin focul ce a mistuit o arie de paie a mosiei (vătavul se numea Jan). În a doua jumătate a veacului XIX, schitul începe a decădea, atît din pricina lipsei mijloacelor materiale cît si a nevredniciei soborului, fiind consemnate dosare si judecăti de călugări vagabonzi, hoti si betivi. Si cum nimeni (autoritătile, mosieri, ierarhi ai bisericii) n-a ajutat schitul, odoarele de la Cerebuc au fost duse la Durău. Rămas fără sobor schitul s-a ruinat, dar si datorită netrebniciei oamenilor. Gheorghe Iacomi află o poveste despre Cerebuc petrecută după anul 1900 de la un bătrîn din satul Izvorul Muntelui: „Pe pîrîul Piatra Lupului, mai jos de Cerebuc, lucrau cîtiva unguri la coborîtul lemnului pe uluc. Într-o seară, după ce terminaseră lucru, s-au dus la Cerebuc, care era în ruină si s-au apucat să sape sub masa altarului, cu chip să găsească o comoară sau niste bani ascunsi acolo. Negăsind nimic s-au înfuriat, au stricat icoanele ce mai erau, ba au dat si foc. A doua zi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, toti trei au fost omorîti de lemnele ce săriseră de pe uluc“. Bineînteles că la acea dată nu mai erau icoane la schit căci fuseseră toate duse la Durău si că, mai întotdeauna, aceste traditii, pe lîngă adevăr mai contin si o componentă de plăsmuire populară, mai slabă sau mai accentuată, în functie de scurgerea timpului. Dar, în cazul vechilor schituri si mănăstiri, atunci cînd documentele istoriei nu spun nimic, să lăsăm traditiile si legendele să vorbească si astfel se va închega imaginea unei lumi demult trecute si prea putin cunoscute. Si chiar dacă unii o vor considera nu îndeajuns de reală si nu vom deslusi decît într-o mai mică măsură adevărul istoric, ne vom împărtăsi din frumusetea creatiei populare a munteanului de la Ceahlău, din fantezia, întelepciunea, măsura si bunul său gust. Astăzi, în poiana Cerebuc, este din nou o mănăstire. Acest nou lăcas de cult a renăscut din propria cenusă gratie nevointei staretului Gherontie Munteanu. Locul de închinăciune, avînd anul de pornire 1995, are consemnat la intrare: „În memoria sihastrilor călugări ce s-au nevoit de-a lungul anilor în această parte a Ceahlăului, cu binecuvîntarea IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei si PS Calinic Botosăneanul si cu ajurorul credinciosilor s-a început în 1995 constructia unui nou asezămînt călugăresc pe vechea temelie a schitului Cerebuc“. Turistul, pelerinul sau oamenii locului sositi la muntele Ceahlău, cu interes crestinesc ori o dată pe an cu prilejul hramului bisericii, Sfîntul Prooroc Ilie Tesviteanul, găsesc o poiană ce oferă o priveliste mirifică asupra Ceahlăului si pot afla îndrumare crestină. Dar, prin dialogul cu bătrînii Izvorului Alb pot lesne a se reîntîlni cu povestile muntelui.

Articol realizat de Ion Asavei si Daniel Dieaconu 

postat in Monitorul de Neamt si Roman  28.07.2012