• existenta asezămîntului de la poale de Ceahlău se pierde în negura vremurilor • lui Gheorghe Asachi i se atribuie cea mai veche mărturie directă despre „sfîrsitul“ unui schit în această zonă: „Numele cel frumos al acestui loc, a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost pînă la anul 1704, dar în ziua de Pasti, pe cînd se serba în biserică Sfînta Înviere, un munte de omăt, desfăcîndu-se din vîrful Pionului si surpînd stîncile manine, au îngropat schitul cu toti săhastrii“ • se mai spune că schitul Cerebuc ar fi fost construit pe la 1710 de călugării de la Mănăstirea Pionul după ce o avalansă a distrus Schitul Sahastru de sub Ceahlău •
Cotidianul Monitorul îsi propune ca, periodic, în paginile sale cititorii să găsească articole despre mănăstirile judetului. În acest demers ne ajută profesor dr. Daniel Dieaconu, un istoric pasionat si de ceea ce înseamnă spiritualitea Tinutului Neamtului. Vor putea fi citite materiale în care se vor regăsi lucruri mai putin stiute despre sfintele lăcasuri de cult a căror existentă se pierde în veacuri trecute. Si, poate, demersul nostru va face ca parte dintre cei care află detalii noi să-si îndrepte pasii spre vreo mănăstire sau schit ascuns în codrii Neamtului, în zone de un pitoresc ireal, departe de tumultul cotidian. Oaze de pace spirituală, locurile de mîntuire a fiintei, locuri unde te-nvăluie plăcut linistea vietii monahale, locuri unde te-nconjoară, parcă din văzduh sau de nicăieri, slujba si glasuri domoale de călugări sau maici. În editia de astăzi vă prezentăm schitul Cerebuc.
Schitul Cerebuc a fost de Sfîntul Ilie loc de zăbavă pentru cîteva zeci de oameni, care au tinut să fie prezenti la hramului bisericii. Marea majoritate, trăitori ai satelor din vecinătatea lăcasului de cult, precum Izvoru Muntelui, Izvoru Alb, Secu, Pîrăul Mare sau chiar ai Ceahlăului ori ai Bicazului. Ne-au retinut atentia chipuri de munteni de toate vîrstele, de la prunci coborîti parcă de pe catapeteasma bisericii si pînă la bătrîni aducînd la chip cu sfintii icoanelor de pe peretii proaspăt pictati ai locului de închinăciune. Pînă la vremea ospătului, oferit prin bunăvointa si cu binecuvîntarea staretului Mănăstirii Cerebuc, protosinghelul Gherontie Munteanu, crestinătatea prezentă în poiana de la poalele Ceahlăului a asistat la slujba religioasă oficiată de către părintele Teodosie. „În ziua de prăznuire a Sfîntului Slăvit Prooroc Ilie Tesviteanul trebuie să gîndim la faptul că viata noastră este plină de urcusuri si coborîsuri. Ne înăltăm, cădem si ne înăltăm din nou. Important este însă momentul în care ne aflăm cînd Mîntuitorul ne cheamă la cele vesnice, pentru că în functie de starea în care ne vom afla atunci, asa vom fi judecati“. Acestea au fost parte din vorbele adresate multimii de către predicatorul slujbei Dîntă'iliesti din lăcasul de închinare de la Cerebuc. Si oameni cu dor de desăvîrsire, se vede treaba, au căutat si de astă dată retragerea în vecinătatea muntelui pentru a fi mai aproape de Divinitate. „De fiecare dată de Sfîntul Ilie venim la Cerebuc pentru a face rugă patronului spiritual, stăpînitor al tunetelor si fulgerelor, să ne ferească de rele, dăruindu-ne ploi la bună vreme si vreme prielnică, pentru a putea dobîndi cele folositoare ale acestei vieti“, avea să ne spună Vasile Ungureanu, un om cît Ceahlăul de voinic, oier din Verdele Bicazului, prezent cu întreaga familie la hramul bisericii. Si cum Cerebucul face parte din amplul peisaj religios al Sfîntului Munte Ceahlău, vorbele omului avea să ne trimită cu gîndul la istoria locurilor. Aveam să rememorăm cu usurintă faptul că locul călcat de noi a fost încă din trecut unul de rugăciune si nevointă. Asta, pentru că Cerebucul si întreg Ceahlăul au atras din vechime pe călugării care si-au dorit un trai de nevointă si singurătate în comuniune cu Dumnezeu. Se spune că acestia trăiau în grote sau în colibe, iar atunci cînd iernile erau grele, se adunau la poale de munte, unde ridicau un altar, un paraclis sau un mic schit. Despre primele schituri ale Ceahlăului se stiu putine lucruri, dat fiind numărul mic de documente emise referitoare la aceste lăcasuri de cult. Din această cauză, istoria acestor schituri se sprijină mai mult pe traditiile, care din fericire au fost consemnate de unii oameni de cultură, si din plăsmuirile, de cele mai multe ori fantastice.
Începuturi de sihăstrie si monahism
Despre Sihăstria lui Dragos a scris Emanoil Gregorovitza, profesor si folclorist din Bucovina, la 1908, descriind călătoria sa pe plaiuri moldave din 1900. Călăuza sa în această regiune, un sătean de la poalele Ceahlăului, mos Nicoară, îi povesteste despre întemeierea schitului: „...după traditia crestinească, acolo, în funduă' Izvorului Alb a fost în vremurile vechi un loc de retragere foarte ascuns. Si s-ar fi întîmplat că, pornind Dragos Vodă din Maramures spre Moldova, niste dusmani au răpit-o pe Doamna Maria (doamna viitorului voievod) si au ascuns-o în pestera mare de aici. Aflînd-o pe doamna sa, a pus mai tîrziu de a zidit o bisericută de lemn cu hramul Pogorîrea Sfîntului Duh, nu în pestera numită Groapa Sihastrilor, unde o găsise pe Doamna, ci pe runculetul ce se prelungeste din muntele Ceahlău“. Gregorovitza este si cel ce afirmă că, după cronicele bisericesti, în 1603, un sihastru pe nume Silvestru ar fi zidit pe urmele schitului lui Dragos, o nouă biserică si a închegat un schit, distrus la 1704. Doctorul pietrean Gheorghe Iacomi, un alt împătimit al Muntelui, a aflat de la bătrînii din satul Izvorul Alb despre existenta unui schit în vechime pe aceste locuri, dar ruinele nu se mai văd. Dat fiind faptul că în acea vreme bisericile se ridicau din lemn si transformările de-a lungul secolelor au fost importante urme ale vechiului schit nu s-au descoperit. Viiturile, pădurea oarbă crescută le-ar fi putut acoperi. Si, conform traditiei, o biserică părăsită trebuie lăsată să se risipească în timp, fără a se atinge cel mai mic lucru, iar o alta nouă să se zidească în alt loc, „de temelie“ sau „de pajiste“. Este o traditie păstrată cu sfintenie si astăzi. Iar bătrînii de astăzi din satul Izvorul Alb sînt prea tineri si nu mai stiu despre cele de demult ale locurilor. Într-un document primit de Constantin Turcu de la preotul Alexandru Romanescu din Grinties, datînd din anul 1876, se afirmă că „schitul numit Săhăstrie Veche a fost întemeiat în 1603 de către părintele ascet Andrei Tifui“. Un document din 1611, 12 august, mentionează schitul Cerebuc a cărei biserică a fost făcută de Gheorghe Movilă, mitropolitul, într-o poiană sub Ceahlău, proprietatea Mănăstiri Bisericani. Considerăm că referirea este făcută la Schitul Sahastru, confuzia făcîndu-se prin faptul Schitul Cerebuc s-a ridicat de către un călugăr de la Schitul Sahastru. Mitropolitul Gheorghe Movilă, ctitor în 1595 al Mănăstirii Poienile, se arată interesat de aceste locuri, de sfintenia muntelui si a sihastrilor. Gheorghe Ungureanu, un alt cronicar modern al locului, consideră ca an al pierderii Schitului Sahastru 1706.
...si a fost să fie Cerebucul
Gheorghe Asachi, care ajunge pe aceste locuri în 1838, deci cea mai veche mărturie directă, află că sfîrsitul Schitului Sahastru a fost la 1704: „Trecînd pîrîul Sîrbeni, după un ceas, ajungi la Bîtca numită Piciorul Sahastrului si în urmă, la pîrîul Albu, care le cure într-o vale îngustă, în a cărei mijloc se înaltă chipul antic al Dochiei. Din această strîmtoare suflă un vînt puternic si, precum zice balada, plutesc în aer o multime de vulturi care ies din stîncile învecinate numite Stratul sau Tabăra Vulturilor. Numele cel frumos al acestui loc, a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost pînă la anul 1704, dar în ziua de Pasti, pe cînd se serba în biserică Sfînta Înviere, un munte de omăt, desfăcîndu-se din vîrful Pionului si surpînd stîncile manine, au îngropat schitul cu toti săhastrii si a prefăcut forma acestui loc. O icoană ce a scăpat din această catastrofă, au însemnat locul fostului schit si, mai în urmă, au pricinuit facerea schitului Cerebucul, unde se păstrează pînă astăzi“. Acelasi cărturar confirmă existenta schitului si îl localizează. Toponimele locului arată si ele vechea existentă a schitului: Piciorul Sahastrului, Groapa Sihastrilor, Poiana Sahastru. Despre sfîrsitul schitului s-a aflat si dintr-o însemnare de pe o carte datînd din 1723: „...această sfîntă carte ce se cheamă greceste antologhion, iaste a dumisalei giupînesei Ecaterina, care au fost la un schit la muntele Pionu, care schit s-au risipit în ruptura omătului si moarte încă s-au făcut acolo în risipa bisericii“. Nu întîmplător, Gheorghe Ungureanu crede că Schitul Cerebuc a fost construit de călugării din Mănăstirea Pionul la 1710, după ce o avalansă a distrus Schitul Sahastru de sub Ceahlău, s-ar fi numit Cerebuc după numele staretului de la Mănăstirea Pionul - Cerebus. El îsi amintea că la 1933 de-abia se mai vedeau urmele schitului. Emanoil Gregorovitza prezintă o lungă povestire de dragoste petrecută pe timpul lui Vasile Lupu, cu multe personaje reale sau închipuite. Cerepuha, pisar al lui Timus Hmelinitcki (ginere al lui Vasile Lupu), se retrage pe aceste locuri si sub numele de Ghedeon ajunge staret la Cerebuc, pe care-l înzestrează cu bogătii, lucruri furate de tovarăsii săi cazaci. Pentru păcatele lui si a altora, Dumnezeu i-a pedepsit prin avalansa din 1704. Călugării ce-au scăpat împreună cu oameni din sate au reclădit schitul în dreapta Izvorului Alb. Istoria si legenda se împletesc atunci cînd este cazul unor vechi schituri ale Ceahlăului si devine un lucru dificil a le despărti.
Cerebuc, înflorire si decădere
Putine documente s-au emis (ori s-au păstrat) despre schitul Cerebuc, dat fiind faptul că nu a detinut o mare importantă religioasă si culturală si nici nu era de sine stătător, ci apartinea Mănăstirii Pionul. După 1830, cneazul Gheorghe Cantacuzino, care a deposedat de mosii Mănăstirea Pionul a început a prigoni si Schitul Cerebuc. În Menuariu si inventariu despre fondatiea, esistenta si dota schitului Cirăbucului din plasa Muntele, districtu Neamtu din 1876, aflăm: „Cînd s-a usurpat mosia mănăstirii Hangu (pe care este schitul) de către Cnejii (Principii) Cantacuzini, se aminteste din predanii sigure că au trimis un vătav (de religie catolică - latină) ca să dărîme si să ardă schitul si biserica cu totul, ca să nu mai rămîie urme ale proprietătii mănăstiri Hangu pe acolo; însă după iconomia nevăzutei protectoare a schitului, trimisii cu gînd rău nu s-au oprit din călătorie, dar în locu de a merge la schit, au luat fiecare din ei, osebite directii în pădure, încît, după ce au obosit umblînd, cunoscînd locurile de unde umbla, s-au întors (unii a doua zi, altii a treia zi) si au spus stăpînului lor cauza nestricării schitului. Si numai pentru frica acestei minuni, proprietari au păstrat schitul, fiindcă nu după mult timp si vătavul ce primise sarcina ruinării s-a curmat viata prin focul ce a mistuit o arie de paie a mosiei (vătavul se numea Jan). În a doua jumătate a veacului XIX, schitul începe a decădea, atît din pricina lipsei mijloacelor materiale cît si a nevredniciei soborului, fiind consemnate dosare si judecăti de călugări vagabonzi, hoti si betivi. Si cum nimeni (autoritătile, mosieri, ierarhi ai bisericii) n-a ajutat schitul, odoarele de la Cerebuc au fost duse la Durău. Rămas fără sobor schitul s-a ruinat, dar si datorită netrebniciei oamenilor. Gheorghe Iacomi află o poveste despre Cerebuc petrecută după anul 1900 de la un bătrîn din satul Izvorul Muntelui: „Pe pîrîul Piatra Lupului, mai jos de Cerebuc, lucrau cîtiva unguri la coborîtul lemnului pe uluc. Într-o seară, după ce terminaseră lucru, s-au dus la Cerebuc, care era în ruină si s-au apucat să sape sub masa altarului, cu chip să găsească o comoară sau niste bani ascunsi acolo. Negăsind nimic s-au înfuriat, au stricat icoanele ce mai erau, ba au dat si foc. A doua zi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, toti trei au fost omorîti de lemnele ce săriseră de pe uluc“. Bineînteles că la acea dată nu mai erau icoane la schit căci fuseseră toate duse la Durău si că, mai întotdeauna, aceste traditii, pe lîngă adevăr mai contin si o componentă de plăsmuire populară, mai slabă sau mai accentuată, în functie de scurgerea timpului. Dar, în cazul vechilor schituri si mănăstiri, atunci cînd documentele istoriei nu spun nimic, să lăsăm traditiile si legendele să vorbească si astfel se va închega imaginea unei lumi demult trecute si prea putin cunoscute. Si chiar dacă unii o vor considera nu îndeajuns de reală si nu vom deslusi decît într-o mai mică măsură adevărul istoric, ne vom împărtăsi din frumusetea creatiei populare a munteanului de la Ceahlău, din fantezia, întelepciunea, măsura si bunul său gust. Astăzi, în poiana Cerebuc, este din nou o mănăstire. Acest nou lăcas de cult a renăscut din propria cenusă gratie nevointei staretului Gherontie Munteanu. Locul de închinăciune, avînd anul de pornire 1995, are consemnat la intrare: „În memoria sihastrilor călugări ce s-au nevoit de-a lungul anilor în această parte a Ceahlăului, cu binecuvîntarea IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei si PS Calinic Botosăneanul si cu ajurorul credinciosilor s-a început în 1995 constructia unui nou asezămînt călugăresc pe vechea temelie a schitului Cerebuc“. Turistul, pelerinul sau oamenii locului sositi la muntele Ceahlău, cu interes crestinesc ori o dată pe an cu prilejul hramului bisericii, Sfîntul Prooroc Ilie Tesviteanul, găsesc o poiană ce oferă o priveliste mirifică asupra Ceahlăului si pot afla îndrumare crestină. Dar, prin dialogul cu bătrînii Izvorului Alb pot lesne a se reîntîlni cu povestile muntelui.
Articol realizat de Ion Asavei si Daniel Dieaconu
postat in Monitorul de Neamt si Roman 28.07.2012
