• biserica datează din
anii 1792 - 1793 si a fost ridicată de românii „ungureni“, care au trecut
muntii pentru a scăpa de prigoana religioasă si deznationalizării împărătesei
Maria Tereza • „Un lucru ce o deosebeste poate de celelate bisericute din lemn,
apartinînd secolului al XVIII-lea, este faptul că biserica noastră, pe care o
conservăm cu sfintenie ca pe un giuvaer al ortodoxiei românesti, păstrează
icoane vechi din perioada ridicării sale de către descălecătorii ungureni, dar
si de către urmasii lor, vietuitori ai anilor 1852 sau 1891, care au simtit
nevoia lăuntrică să adauge la zestrea lăcasului lor de închinăciune noi podoabe
artistice reprezentînd chipuri de sfinti“, am aflat de la preotul Dimitrie
Pintilie •
Ori de cîte ori luăm drumul unui asezămînt de cult,
pentru prezentarea sa în paginile publicatiei noastre, ne pregătim să intrăm
curati într-o altă poveste. De astă dată, inima ne-a îndemnat să ne apropiem
duios si cu răbdare de Biserica de lemn din Grinties, cu hramul Duminica
tuturor sfiintilor, ridicată într-o poiană de pe malul pîrîului cu acelasi
nume. Aflasem din cronici că aveam de-a face cu cel mai vechi monument de
arhitectură religioasă de pe cuprinsul comunei, iar de la bătrînii locului că
povestea acestui lăcas de închinăciune, de-i vom trece pragul cu evlavie, ni se
va deschide tainic, precum inima unei fiinte coborîte din negura vremii. Si,
într-adevăr, au avut dreptate.
Lăcas ce dăinuie datorită strădaniei preotului
Grigorie
Timidă si firavă arhitectonic, dar măreată duhovniceste,
bisericuta ne-a primit smerită, tăcută si curată, precum o fecioară, iar în
umbra sa, tînăr si plin de ospitalitate crestină, părintele Dumitru Pintilie,
păstorul de suflete, cel care, aflînd rostul descinderii noastre la biserica
îngrijită astăzi de sine, întru ortodoxie, avea să ne preia si să ne conducă
subtil în tainele acesteia. „Ati făcut popas crestinesc la biserica primei
parohii din Grinties. Acesta a fost cel mai important loc de închinăciune din
comunitatea noastră pînă la ridicarea bisericii din satul Poiana, la 1864.
Biserica datează din anii 1792 - 1793. Despre vechimea bisericii, pe care cu
vrednicie si smerenie încerc s-o slujesc, ne vorbeste pomelnicul ctitoricesc
păstrat si astăzi în altar, ca obiect de mare valoare documentară, scris cu
litere chirilice de către pictorul bisericii Teodosie Zugravul. Pomelnicul este
datat 1794, la finalizarea lucrărilor de constructie, apare sub forma unui
triptic scris si pictat pe lemn de paltin si enumeră pe toti cei care au
contribuit la ridicarea acestei biserici. Citirea lui ne prezintă faptul că
satul Grintiesu Mare si această biserică s-au ridicat de către românii
ardeleni, numiti îndeobste „ungureni“, ce au fugit din calea opresiunii, a
catolicizării si deznationalizării initiate de împărăteasa Maria Tereza.
Conform înscrisului, primul preot al bisericii a fost Grigorie, sosit împreună
cu 17 familii din Ardeal si care la început a sustinut serviciul religios
într-una dintre case. Despre preotul Grigorie se consemnează în acelasi
pomelnic că pentru ridicarea bisericii sfintia-sa «au dat osteneală mai multă
decît toti». Deci, asa cum spuneam, dacă la sosirea pe aceste meleaguri
refugiatilor ungureni li se oficiau slujbele religioase într-o casă de crestin,
mai apoi, cînd comunitatea a crescut si obstea s-a mărit, ortodocsii au purces
la ridicarea unui lăcas de cult, imigrantii ardeleni alăturîndu-se autohtonilor
în această necesară înfăptuire. Revenind la pomelnicul ctitoricesc, mai doresc
să adaug că se mai află un nume, acela al preotului Iacov, despre care credem
că or va fi fost împreunăslujitor cu preotul Grigorie, or o fi fost păstor de
suflete în altă parte si s-a alăturat în refugiu oamenilor ce au ajuns pe valea
Grintiesului“, ne-a povestit părintele Pintilie care, desi ceva mai nou printre
credinciosii din Grinties, se vede treaba că si-a însusit cu respect fată de
înaintasi istoria bisericii si a comunitătii în care si-a aflat linistea
duhovnicească.
S-au păstrat icoanele originale
Încă de la intrarea în biserica veche de pe Grintiesu
Mare, cum spun localnicii, avea să ne impresioneze frumusetea catapetesmei,
care desi acoperită de „colbul“ vechimei sale, lăsa să se întrevadă figurile
sfintilor, ce ne priveau cu duiosie crestină de la înăltimea credintei lor.
„Catapeteasma bisericii păstrează icoanele originale pictate de un artist
foarte talentat, pe nume Teodosie Zugravul, care după cum observati are un stil
propriu, specific secolului al XVIII-lea si care ne onorează cu operele sale.
În special icoanele împărătesti, cele ale Mîntuitorului si Maicii Domnului,
icoana hramului Duminica tuturor sfintilor si cea a Sfîntului Ierarh Nicolae,
care sînt realizate cu migală si mare atentie. Apoi, si celelalte registre ale
icoanelor au tinuta lor artistică, după cum si întregul ansamblu arhitectonic
al catapetesmei. De dată mai recentă, realizate în 1835, sînt icoanele de pe
usile diaconesti, dar nu mai putin frumoase din punct de vedere artistic. Ca
mai toate bisericile tărănesti de pe văile Bistritei si Bistricioarei, ridicate
în veacul al XVIII-lea si am în vedere biserica din Galu, cea din Dreptu,
biserica din Răpciuni, azi la Muzeul Satului din Bucuresti, biserica din
Tulghes, Bistricioara, Ceahlău-Schit, biserica din Grintiesu Mare,
impresionează prin frumusete si simplitate, asta confirmînd faptul că avem de-a
face cu o operă a mesterilor locali. Această ctitorie religioasă a fost
construită din bîrne de brad, în planul triconc, specific perioadei la care am
făcut referire. Cît priveste pridvorul si clopotnita, s-au dovedit a fi o
adăugire reusită, realizată odată cu operatiunile de renovare de la sfîrsitul
secolului al XIX-lea, conform unui al doilea pomelnic ctitoricesc datat 1891,
renovare însemnînd si învesmîntarea bisericii cu scîndură de brad. Referitor la
arhitectura bisericii, mesterii au respectat părtile componente ale unui lăcas
de cult, în proportii reduse, pridvor, pronaos, naos si altar. În pronaos si
naos, mesterii au realizat un plafon cu calotă sferică din opt laturi, la bază
din scînduri îmbinate în coadă de rîndunică. Stranele sunt sculptate din lemn
de paltin. Valoarea bisericii este întregită de pictura originală a
iconostasului si a icoanelor mari executate în ulei, pe lemn, acestea
păstrîndu-se în conditii bune pînă astăzi. Un lucru ce o deosebeste poate de
celelalte bisericute din lemn, apartinînd secolului al XVIII-lea, este faptul
că biserica noastră, pe care o conservăm cu sfintenie ca pe un giuvaer al
ortodoxiei românesti, păstrează icoane vechi din perioada ridicării sale de
către descălecătorii ungureni, dar si de către urmasii lor, vietuitori ai
anilor 1852 sau 1891, care au simtit nevoia lăuntrică să adauge la zestrea
lăcasului lor de închinăciune noi podoabe artistice reprezentînd chipuri de
sfinti“, ne-a mai povestit preotul Dimitrie Pintilie.
„Ceea ce este simplu, este si valoros“
Iar noi simtim la rîndu-ne nevoia să mai adăugăm la
spusele sale că din zestrea bisericii din Grintiesu Mare fac parte, spre
bucuria clerului local si mîndria grintiesenilor iubitori de slovă scrisă si
unele cărti religioase vechi, precum un Evanghelistar, datat 1826, un
Liturghier din 1860 si un Octoih de dată ceva mai apropiată, anul aparitiei
fiind 1912. Asadar, văzînd tot ce presupune biserica din lemn din Grinties,
considerăm suficient pentru a simti emotia împăcării cu noi însine. Doream,
însă, să mai descoperim si alte aspecte legate de rolul si rostul unei
bisericute vechi în viata religioasă a comunitătii, acum, cînd nasc împrejurul
nostru adevărate catedrale. Si de la cine oare puteam să aflăm acest lucru,
decît de la interlocutorul nostru, părintele Pintilie. „Ceea ce este simplu,
este si valoros. Ne reprezintă si ne asează în fata lui Dumnezeu asa cum
sîntem. Consider că nu trebuie să ne împopotonăm pentru a iesi din anumite
tipare. Credinta este una singură, fie că intri în comuniune cu Dumnezeu
într-un lăcas de cult de mare simplitate, fie că te închini într-o catedrală,
precum cele metropolitane. Eu, ca slujitor al Domnului, cînd am intrat în
această modestă, dar plină de duh sfînt ctitorie bisericească, am simtit că trebuie
să continui cu respect si responsabilitate ceea ce au săvîrsit cu nevointă si
smerenie înaintasii truditori ai credintei, ce au păstorit grintiesenii de-a
lungul celor peste două veacuri. Da, acestea sînt cuvintele care îmbracă cel
mai bine sentimentele si trăirile mele“, a mărturisit cu emotie parohul. Si
fiindcă a fost adusă vorba despre înaintemergătorii săi întru păstorirea
sufletelor parohiei l-am rugat pe preotul Pintilie să refacă istoria bisericii
si din acest punct de vedere. „Din informatiile mele au trecut prin această
biserică slujind cu credintă si nevoind în duhovnicie 11 preoti. Primii, asa
cum arată pomelnicul ctitoricesc, au fost preotii Grigorie si Iacov, pe la
sfîrsitul secolului al XIX-lea a slujit preotul Gheorghe Baltă, urmat, începînd
cu anul 1904 de către părintele Alexandru Romanescu, un preot cu o tinută
voievodală, ce a păstorit pînă prin 1943. Apoi a fost părintele Vasile Maftei,
un om de o modestie rară si o mare calitate morală, de altfel singurul ce a
tinut să fie înmormîntat în cimitirul satului alături de părintii săi. I-au
urmat preotii Ioan Ilie si Sebastian Benza, iar din 2001, prin binecuvîntarea
lui Dumnezeu, mă învrednicesc a sluji eu. Consider că a fost o onoare pentru
mine să le urmez, dar si o obligatie în a le continua nevointa si truda“.
Locuri aparent pline de liniste patriarhală, dar în
realitate pline de vigoarea trecutului
Si discutiile nu s-au oprit aici, chiar dacă
descinsesem în zonă interesati mai cu seamă de Biserica de lemn Grinties, unul
din multele obiective cu valoare de patrimoniu de pe văile Bistritei si
Bistricioarei. Atît preotul, cît mai cu seamă profesorul Daniel Dieaconu,
ultimul grintiesean sadea, aveau să ne mai spună si cîte ceva despre comuna în
care am petrecut cu rost cîteva clipe de zăbavă: „Teritoriul comunei Grinties
de astăzi a apartinut în vechime mai multor stăpîni, laici sau ecleziastici,
fiind numeroase disputele între mănăstiri si boieri, procese nesfîrsite,
conflictele ajungînd uneori pînă la violentă. În secolul al XV-lea, acest
domeniu situat la granita cu Transilvania a fost în întregime domnesc, dar prin
danii succesive el a intrat în posesia mănăstirilor, atît cele mari ale
Moldovei, Neamt si Bistrita, cît si a unor noi lăcasuri de cult ridicate chiar
în regiunea de la poalele Ceahlăului: Mănăstirea Hangu-Buhalnita, Mănăstirea
Pionul, Schitul Cerebuc, Mănăstirea Durău, Schitul Sofia. În veacul al
XVII-lea, boierii Cantacuzini devin stăpîni ai unor întinse teritorii pe
domeniul Hangului si timp de aproape două secole îsi vor disputa mosiile cu
mănăstirile regiunii. Toponimul Grinties se consideră că se datorează
termenului german «Die Grentze», însemnînd granită, dat de către locuitorii
austrieci din Imperiul Habsburgic, care îsi întinseseră hotarele dincoace de
«cumpăna apelor» (în 1792), încălcînd vechiul hotar al Moldovei lui Stefan cel
Mare, la Prisecani, în vestul comunei Grinties fiind instituite pichete de
grăniceri si vamă, realitate ce a durat pînă la 1918. Procesul de populare a
acestor asezări de pe valea Bistricioarei a fost unul lent, dar continuu,
strîns legat de apropierea de Transilvania, fiind consemnate din vechime
legături comerciale, desfăsurate prin trecătoarea Prisecani. Schimburile de
populatie de o parte si cealaltă a Carpatilor s-au desfăsurat pe poteci, de
cele mai multe ori stiute doar de localnici si care erau numite «vama cucului».
Oierii transhumanti, numiti tutuieni, au fost o prezentă sezonieră obisnuită,
multi dintre ei stabilindu-se pe aceste locuri, atunci cînd situatia politică
si socială din Transilvania nu le-a mai oferit posibilitatea de a practica
străvechea lor îndeletnicire. Au întemeiat sate noi ori s-au asezat în cele
deja existente. Mai ales în secolul al XVIII-lea se înregistrează un aflux mare
de fugari care s-a asezat în sate precum Schit, Grinties, Galu, Cîrnu, Tarcău,
Izvorul Alb. Ungurenii au fost bine primiti de către autorităti, dată fiind
densitatea redusă a populatiei. Catagrafiile, începînd cu cea din 1772, îi
consemnează pe ardeleni, pe unii cu nume, pe altii cu porecla, cum ar fi,
bîrsan, ungurean, sălăgean, almăsan si lista ar putea continua. Asta spre
exemplificare, pentru a ajunge de fapt de unde am plecat. Descălecarea
ungurenilor ardeleni în zonă si ctitorirea lăcasurilor de cult ortodox, în
general, si a bisericutei grintiesene, în particular“, aveam să aflăm de la cei
doi, preotul Pintilie si istoricul Dieaconu. Cu tolba plină de informatii si cu
sufletul încărcat de istorie crestină ne-am retras sfiosi spre ale noastre. Nu
însă fără a reflecta profund la trecutul unor locuri aparent pline de liniste
patriarhală, dar în realitate pline de vigoarea trecutului.
Articol realizat de Ion Asavei si Daniel Dieaconu
postat in Monitorul de Neamt si Roman 22.09.2012
