Catedrala din lac, istorii noi si vechi
• din apele lacului de acumulare au „răsărit“ si-n acest an rămăsitele pămîntesti ale bisericii din Hangu • lăcasul de cult, unul impunător, a fost dinamitat înainte de finalizarea lucrărilor la barajul de la Bicaz • se spune că biserica s-ar fi ridicat pe locul uneia vechi din lemn pomenită într-un document al lui Stefan cel Mare din 1458 • „Nu uităm cît om trăi ce-o fost atunci, da' cînd ruinele bisericii ies la lumină, ne apucă mai mare jalea“, spune trist Constantin Manolache din Hangu •
Seceta din această iarnă si o dată cu
ea scăderea nivelului apei din Lacul Izvoru Muntelui au făcut ca
zidurile fostei biserici din Hangu să iasă iarăsi la lumină. Numai că de
data aceasta trăitorii locului parcă n-au mai încercat emotiile
întîlnirilor trecute cu fostul lor lăcas de cult. La descinderea
noastră, mai acum vreo două săptămîni, cîteva zile în urmă, pe la
rămăsitele pămîntesti a ceea ce fusese cîndva biserica din Hangu, ne-am
întîlnit doar cu linistea profundă a locului, cu cîtiva iubitori de
istorie modernă, precum Daniela Ursu, Liliana Pîntea si noi, doi
gazetari, cu propriile noastre emotii acumulate cu prilejul vizitelor
anilor trecuti. Schimbăm cîteva vorbe în treacăt, ca o dată cu
singurătatea ce ne-a învăluit, să ne revină în minte, ca un ecou pierdut
in depărtări, vorbele fostului cronicar al locului Teoctist Galinescu:
„Cînd vîntul bate si frunzisul codrilor freamătă, iar apele lacului
văluresc, auzim dangăt de clopote. Sigur sînt cele ale bisericii din
Hangu, dinamitată si scufundată“. Noi am auzit doar linistea istoriei,
ce a fost extrem de crudă cu asa-numita Catedrală din Hangu si-n general
cu gospodarii Văii Muntelui. Asadar, Tara Hangului, cum a fost numită
zona ce se întinde de la Bicaz spre Largu, a găzduit din vechime
sihăstrii, schituri si mănăstiri, fiind o adevărată Meteoră românească
împreună cu lăcasurile monahale ale Ceahlăului. În poienele din munti
s-au ridicat sihăstrii si schituri în vremea primilor musatini, iar apoi
mănăstiri domnesti sau boieresti precum Pionul, Buhalnita, Durăul. În
secolul al XVIII-a si prima jumătate a secolului al XIX-a s-au ridicat
bisericile tărănesti din lemn, bijuterii de arhitectură populară precum
cele de la Farcasa, Bistricioara, Grinties. Încă din a doua jumătate a
veacului al XIX-lea au început să se ridice biserici mari de zid,
monumentale, precum cele din Poiana Grintiesului, Bistricioara, Ceahlău -
Schit si Gura Hangului. Cea din urmă numită, subiectul articolului
nostru, biserica de la Gura Hangului a impresionat prin maiestuozitate,
dar si printr-o istorie tristă, printr-o existentă efemeră. Sînt multi
autorii care spun că biserica s-ar fi ridicat pe locul vechii bisericute
din lemn pomenită într-un document al lui Stefan cel Mare din 1458,
distrusă de vremuri si de oameni. Catedrala a fost rezultatul efortului
sătenilor care si-au dorit un lăcas de cult măret în mijlocul „Sesului
Hangului“, o zonă ce începea să semene cu un adevărat orăsel.
Ultima slujbă a fost pe 21 mai 1959
Ideea a apartinut preotului Toader Gheorghiu, de loc din
Călugăreni, sub păstorirea căruia s-a sfiintit si locul viitoarei
biserici, dar cel care a desăvîrsit lucrarea a fost preotul Mihai
Coroamă, ce a dorit ridicarea unei biserici din beton armat, care să
dăinuie în veacurile următoare. Pe Valea Hangului a fost o veche cale
ferată forestieră a unor evrei ce-au detinut aici o fabrică pe care însă
au părăsit-o, iar hanganii au strîns sinele ce apoi le-au dăruit pentru
constructia bisericii. Seful de lucrări a fost un inginer italian, în
acele vremuri cei mai priceputi la constructii din piatră si betoane,
iar muncitorii au fost localnicii, unii plătiti, dar cei mai multi
făcînd clacă. Era biserica lor pe care o vedeau crescînd an de an. Dar
s-a hotărît ca între munti să apară o „mare“ care să „dea tării lumină“.
Si au dispărut sate si gospodării, dar si biserici si cimitire. Oamenii
si-au strîns mortii si cimitirele. Unele biserici au scăpat, precum cea
veche de la Răpciuni sau bisericuta de la Hangu mutată la Chiriteni,
dar catedrala de beton armat a fost sortită distrugerii. Era prea mare,
prea impozantă, prea crestină ca să rămînă. Ultima slujbă a fost la 21
mai 1959, iar apoi obiectele bisericesti, carapeteasma au fost trimise
la Pîngărăcior unde preotul Mihai Galinescu ridica o nouă biserică.
Inginerii Iacoban si Lupan au pariat că 70 de încărcături de trotil
declansate simultan vor dărîma biserica, dar abia au făcut niste
crăpături minore. Spuneau oamenii că mai mult s-a cheltuit pentru
distrugere decît pentru ridicare, dar pînă la urmă au reusit. Comunistii
atei au mai transformat în ruine un lăcas de trăire crestină. Preotul
Mihai Coroamă n-a precupetit nici un efort pentru a salva biserica, dar
aprobările au venit prea tîrziu... În 1977 apele lacului au scăzut
foarte mult, ruinele au iesit la suprafată si preotul din Chiriteni a
hotărît să tină slujba de Înviere pe locul vechii biserici. Si multime
multă a venit să plîngă vechea biserică si mortii si casele si
gospodăriile. Aparitia din cînd în cînd din negura unui trecut trist a
ruinelor lăcasului de cult, cum s-a petrecut si-n acest an, răscoleste
suconstientul vîrstnicilor locului pînă la durere, care retrăiesc prin
asta vremuri de mult apuse. Vremurile în care si-au văzut catedrala
sufletului înăltată dar si culcată la pămînt, iar mortii dusi cu spatele
pe dealurile din jur si pusi spre adormirea vesniciei în gropi comune.
„Nu uităm cît om trăi ce-o fost atunci, da' cînd ruinele bisericii
noastre ies la lumină, ne apucă mai mare jalea. Eu cred că din vreme-n
vreme Dumnezeu face în asa fel ca noi, cei mai bătrîni, să mai vedem o
dată mîndretea noastră de biserică, pe care ne-am dorit-o atunci din tot
sufletul. Ce să mai zic? Cînd o văd, mă cutremur“, ne-a povestit
Constantin Manolache din Hangu. Vorbele sale înfioară. Nu întelegem însă
de ce atîta liniste... Să fie doar uitarea asternută pe jumătatea de
veac trecută de la făptuirea unui gest necugetat prin care a fost
distrus un lăcas de cult, să fie necredinta în cele sfinte ale
contemporanilor nostri? Numai Dumnezeu stie. Iesirea din adîncuri a
bisericii din timp în timp, sigur, se săvîrseste spre aducere aminte si
băgarea de seamă a nu se mai repeta. De asta sîntem siguri.
| Ion ASAVEI, Daniel DIEACONU |
