Constantin Turcu – biografia unui fiu
de seamă al munţilor Neamţului
Autor articol
Monitorul de Neamţ şi Roman
În
satele de la poalele muntelui Ceahlău, traiul a fost greu în vechime pentru
plăieşii graniţei, pentru păstori, pentru tăietorii de lemne, plutaşi sau
călugării. Erau în munte şi la graniţa Moldovei şi moşiile erau ale marilor
mănăstiri sau boieri. Încă din Evul Mediu erau amintiţi muntenii de la Ceahlău,
cei iscusiţi în mînuirea „sîneţelor şi baltagelor“, iar la
jumătatea secolului al XIX-lea Alecu Russo admira acel „genius loci“, inteligenţă nativă, cu
care era înzestrat „hanganul“,
locuitorul de pe Bistriţa şi din poienile codrilor nesfîrşiţi ai Ceahlăului şi
Grinţieşului. De la el afla frumoasele poveşti ale „Pietrei Teiului“ şi „Stîncii
Corbiţei“
„Nu pot. Eu cît sînt, atîta
sînt“
Domnul academician Dinu C.
Giurescu, îndrumător al tezei mele de doctorat, care ne-a onorat cu prezenţa sa
pe Valea Muntelui în anul 2010, elogia activitatea ştiinţifică şi amintea prietenia
pe care i-au oferit-o „moş
Ghiţă“ (G.T. Kirileanu) şi „Costică“ Turcu, două personalităţi
emblematice pentru munţii noştri, după opinia marelui istoric, la care
subscriem. La 1 septembrie 1942 a fost încadrat prin concurs ca arhivist
principal, subdirector, la arhivele din Iaşi, unde a activat timp de 20 de ani
îmbogăţind zestrea de documente. De asemenea a activat şi ca cercetător
ştiinţific la Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol“. Preocupările sale au fost
vaste: istorie literară, istoria culturii, istorie, arhivistică, monografii de
sate, toponimie, cercetări economice, culegeri de documente etc. La arhivele
ieşene de la Golia, lui Gheorghe Ungureanu, pe atunci director, i s-a mai
adăugat un nemţean şi nu de orideunde, ci de la poale de Ceahlău, care cu
acribie şi tenacitate a încercat să salveze cît mai multe documente din oraşe
şi sate, din poduri şi arhive locale, căci un al doilea „mare război“ începuse. Timp de 20 de ani
a îmbogăţit zestrea arhivelor ieşene şi a ghidat o uriaşă muncă de fişare,
invenatariere, tezaurizare a documentelor. De o constituţie fizică delicată, se
mirau ceilalţi cum de putea dispune de atîta putere de muncă. Dacă era întrebat
care era motivul pentru care nu se odihnea, el răspundea: „Nu pot. Eu cît sînt, atîta sînt“. Dar
munca neostoită i-a afectat sănătatea. În ultima lui scrisoare, trimisă lui
Dimitrie Stăhiescu, scria: „Cu sănătatea stau destul de prost. Aparatul
digestiv mă necăjeşte rău de cîteva luni. Am slăbit cam 8 kilograme. Deci am
scăzut la 50 kg. Nu ştiu ce va mai fi cu mine. Sfîrşitul? Ce e mai rău e că
nu-mi pot vedea activitatea mea. La 16-17 mai, am fost la Piatra şi am ţinut o
comunicare despre «Toponimia latină din judeţul Neamţ». Îţi trimit ilustrata de
acolo“. Pe verso-ul ilustratei scria: „16-17 mai, simpozion Petrodava, 2000 ani“,
apoi „Salutări
din urbea tinereţii noastre temerare“. La 29 noiembrie 1980 s-a
întîmplat „sfîrşitul“,
pe care parcă-l prevăzuse Constantin Turcu. Iaşul – oraşul adoptiv – i-a
oferit, cu generozitate, lăcaşul de veci. Prietenii au tipărit în 1982 un volum
comemorativ în care au scris C. Botez, I. Chelcea, A. Golimas, D.L. Stăhiescu,
I. Mâţă, Gh. Sibiechi şi alţii, dar din păcate într-un tiraj mic pentru o
astfel de lucrare care este un elogiu binemeritat. Mulţumim d-lui inspector
Nicolae Dumitraşcu pentru informaţii şi lucrare şi sperăm ca la iniţiativa lui
şi a altor prieteni ai lui Constantin Turcu să se reediteze lucrarea. În
lucrările noastre de istorie locală am citat adesea pe Constantin Turcu.
Spusele sale erau întotdeauna adînci şi bine fundamentate şi a fost alături de
Constantin Matasă şi Gheorghe Ungureanu autorul primelor monografii istorice a
munţilor Neamţului. Constantin Turcu scria în anul 1939, dînd glas „preocupărilor
de cultură regională“: „Judeţul Neamţ e pomenit cu acest nume în istoria
ţării din anul 939, într-o cronică rusă a lui Nestor, apoi după întemeierea Moldovei,
şi în documentele lui Alexandru cel Bun, din 1428. Domnitorul pomeneşte de
circa 20 de aşezări şi biserici pe care le face danie ctitoriei sale,
Mănăstirea Bistriţa, ceea ce însemna că este vorba de o stăpînire nouă peste o
veche aşezare de populaţie băştinaşă care-şi ducea viaţa ei neştiută de nimeni,
în codrii seculari şi merei de pe malurile ascunse ale Bistriţei“.
„Aşezat în creerii munţilor,
străbătut de ape cristaline şi înveşmîntat în codrii seculari şi de nepătruns…“
Constantin Turcu menţiona,
referindu-se la ţinutul său natal (folosim termenul de ţinut care a fost
specific Moldovei, cel de judeţ fiind folosit în Ţara Românească, abia în
timpul lui Cuza, Neamţul primeşte titlul de judeţ, n.n.): „Aşezat în creerii munţilor, străbătut de ape cristaline
şi înveşmîntat în codrii seculari şi de nepătruns, ţinutul acesta a oferit
locuitorilor lui o mare uşurinţă de vieaţă şi o mare siguranţă împotriva
tuturor primejdiilor care s-au abătut asupra sa“. Călătorind prin
munţii Neamţului cu Dumitru Almaş şi Mihai Mancaş, ajunge pe muntele Ceahlău şi
exclamă: „Mioriţa
n-ar fi fost niciodată cunoscută în lumea cultă acum mai bine de un veac dacă
romanticii nu scotoceau munţii şi nu stăteau de vorbă cu ciobanii…“. De
altfel el prezenta în 1939 o variantă a baladei „Mioriţa“, aşa cum o aflase Alecsandri de
la baciul Udrea din Ceahlău: „Băluţă, Băluţă,/ Albă la pieliţă/ Neagră la
cosiţă/ Neagră la străiţă/ Ce-mi urci pe Bistriţă (…)/ Acolo-n calea ta/ N-ai
văzut badea?/ Ba l-oi fi văzut,/ Nu l-am cunoscut!“. Călător pe valea
Bicazului arată legătura de veacuri a românilor de o parte şi de alta a
munţilor, chiar dacă graniţe nedrepte au fost puse încă din Evul Mediu pe „cumpăna
munţilor“: „De
laşi spre miazănoapte mănăstirea Durăul şi cobori Ceahlăul pe la miazăzi, dai
de Cheile Bicazului. Cheile Bicazului nu ţin de judeţul Neamţ, căci sînt la
hotarele lui, dincolo. Dar ele se leagă de acest judeţ, căci toată valea
Bicazului este aici. Cum urcă peştii în susul apei, aşa merg oamenii la chei
dinspre valea Bistriţei, şi cum curge apa la vale aşa coboară ei spre Piatra de
care îi leagă aproape toate nevoile vieţii. În chei te simţi mic, pe Ceahlău te
simţi biruitor, stai deasupra, calci pe crestele lui cele mai înalte. Orizontul
ţi-e larg. Vezi şesul Prutului şi inima Ardealului. În chei eşti copleşit de
uriaşele ziduri pe unde şi-a săpat cărare spumoasă şi şerpuitoare apa
Bicazului, pe care acum vreo sută de ani a încercat din nou să o înece lacul
din creştetul Cheilor“. Constantin Turcu scria într-o perioadă în care
pe valea Bicazului se pusese iar vameşii graniceri, la 1941. Nu a publicat
foarte mult fiindcă era prea modest şi prea ocupat să-i ajute pe alţii să
cerceteze, să scrie, să publice. Articolele şi studiile sale abordează o paletă
tematică largă. Sînt numeroase cele dedicate munţilor noştri şi considerăm că o
reeditare a lor merită tot efortul. O merită Constantin Turcu şi o merită şi
munţii noştri, muntenii noştri, care astfel şi-ar cunoaşte mai bine istoria.
Biblioteca comunală din Grinţieş îi poartă numele. Menţionăm că în anul 2015,
Asociaţia Filateliştilor din Piatra Neamţ a publicat un volum conţinînd
biografia lui Constantin Turcu şi o parte din opera sa care a fost dedicată
Ţinutului Neamţului, la volumul omagial contribuind Nicolae Dumitraşcu, care a
oferit bibliotecii grinţieşene mai multe dintre revistele cu studiile lui
Turcu, nepoata sa, Viorel Nicolau, Doina Gheorgheasa din Broşteni şi Silviu
Văcaru, cercetător la Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol“ din Iaşi, unul dintre
exegeţii operei sale (volumul poate fi consultat pe academia.edu). O
recunoaştere minoră a unui om care merită mult mai mult.
(a sprijinit aparitia articolului Ion Asavei)
