România se apropie de centenarul celui mai important an al istoriei ei:
1918. Demn de remarcat că s-a înteles acest fapt de la nivel înalt si
pînă la cel judetean si rămîne de văzut cum va fi el „implementat“ la
nivel local si cum autoritătile locale vor răspunde directivelor
judetene. Sperăm că electoralul nu-si va face loc în cadrul acestor
manifestări. Un rol important ar trebui să-l aibă profesorii de istorie
din fiecare localitate, care, cu sigurantă au realizat articole sau
studii de istorie locală, unii dintre ei chiar autori de monografii,
unele dintre ele de mare valoare. „Marele Război“ si „Marea Unire“ ar
trebui să fie în aceste monografii si dacă nu, să se facă demersuri în
acest sens. De altfel, Asociatia Profesorilor de Istorie din Neamt a
început actiunile în acest sens desfăsurînd un proiect, sprijinit de
Consiliul Judetean, dedicat primului război mondial în Neamt si s-au
realizat 30 de studii excelente cuprinse într-un volum, dar Neamtul are
mai bine de 70 de localităti si fiecare ar trebui să aibă studiul său
dedicat acestor evenimente cruciale pentru istoria acestui neam.
Asociatia Profesorilor de Istorie din Neamt pregăteste un proiect de
mare anvergură pentru anul 1918, urmărindu-se un parteneriat cu
profesorii de istorie din Basarabia, elevi basarabeni urmînd să vină în
ospetie în judetul Neamt, să desfăsoare mai multe activităti de omagiere
a Marii Uniri. Nu vor lipsi din cercetările istorice ce vor fi
realizate de profesori si elevi care vor continua efortul început anul
acesta. Si, fără discutie, Neamtul a cunoscut în perioada 1916-1918, tot
ceea ce înseamnă războiul, cu toate ororile sale, cu fronturi, bejenii,
rechizitii, case si gospodării distruse, tati si frati care nu s-au mai
întors acasă. Asupra acestor fapte ne vom concentra în rîndurile
următoare, acordînd atentie zonei numite generic „Valea Muntelui“. La 15
august 1916, clopotele din Vechiul Regat au început să sune: România
intra în război. În perioada neutralitătii, statul român se pregătea de
război si se concentra asupra trecătorilor spre Transilvania. Neamtul
era un judet cu granită al Moldovei si de aici plecau două mari pasuri
spre Transilvania: pasul Bicaz si pasul Tulghes. Prin acestea, dar si
prin alte trecători mai mici, au trecut la 15 august soldatii români din
Armata a IV-a a generalui Prezan cîntînd un nemuritor „Treceti
batalioane române Carpatii“ si cu „inima la trecători“ i-au asteptat
românii ardeleni cu pîine, sare si... vinars si succesele militare au
venit într-o primă fază, chiar dacă cu mari sacrificii. Documentele
vremii amintesc că în satele nemtene de granită au început să curgă
cărutele pline cu răniti. Divizia 14 română condusă de generalul
Paraschiv Vasilescu a trecut granita de-a lungul văilor Bicazului si
Bistricioarei, ocupînd Almasul, Tulghesul, Bilborul si apoi Toplita, ca
Brigada 4 Mixtă să ocupe si orasul Gheorghieni.
Pe Valea Bistricioarei, la Sângeroasa
Dar faptul că în ciuda promisiunilor armata rusă nu a initiat contraofensiva în Bucovina, divizia română a fost pusă în dificultate, dîndu-se lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înăltimi, în conditiile unui frig cumplit, astfel că multi dintre soldati au degerat.
De mare importantă au fost luptele de la Pietrele Rosii, astăzi în comuna Grinties, cînd un batalion din regimentul 56 a avut 80 de morti. Dar, după lupte intense pe platourile Călimanilor si Hăsmasului, după trei ofensive reusite, generalul Constantin Prezan stăpînea înăltimile muntilor Ghurgiu si Harghita. Între satele Tulghes si Grinties, pe Valea Bistricioarei, s-a dat o luptă cumplită între români si unguri. S-a ajuns la luptă la baionetă si înclestările au ajuns pînă în apele rîului de s-au umplut malurile de lesuri, iar apa pleca rosie la vale. Locului si astăzi îi zice Sângeroasa, iar trupurile soldatilor români, în număr de 66 care au putut fi găsite au fost înmormîntate lîngă vechea bisericută greco-catolică. Dezastrul de Turtucaia a făcut ca multe trupe să fie dislocate în Dobrogea, iar Armata de Nord, izolată si atacată de trupe austro-ungare si germane, a fost silită, desi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiati s-au îndreptat în cărute spre Roman, găzduiti în conditii grele. Preotul Alexandru Romanescu din Grinties nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul si ne-am dus la Grumăzesti pentru că satele Grinties si Poiana au fost teatru de război între noi si nemti. Pe 30 noiembrie au venit rusii si au stat aici pînă în primăvara lui 1918 cînd s-a făcut la ei revolutia“. Octavian Goga rostea si el cu profetice cuvinte: „De peste granita cea nouă, /Ca o sălbatică urgie, /Strigînd spre tarina Moldovei, /Un munte s-a pornit să vie... Si va să-nsemne cronicarul,/ Atunci o zi vijelioasă, /Ceahlăul n-a rămas la dusmani, / Ceahlăul s-a întors acasă“. La 1 decembrie 1918, între cei 1.228 de delegati din comunele Transilvaniei s-au aflat si săteni din Bicazu Ardelean, care au votat pentru România Mare si ca să nu mai fie granită între români si pîrîul Chisirig să nu mai despartă Bicazele. Armata română înainta victoriasă pînă la Budapesta, iar în urma sa refugiatii ardeleni si cei moldoveni din satele de granită se întorc la gospodăriile lor pe care le găsesc distruse. Au fost distruse scoli, precum cele din Mădei si Borca, poduri si chiar biserici, precum cea din satul Corbu. La 1 decembrie 1918 se făcea România Mare, iar satele din muntii Neamtului nu mai erau la hotare, ci în mijloc de tară, iar locuitorii nu mai treceau de o parte si de alta prin „vama ursului“, ci pe drumurile pietruite din trecători. În România Mare, Ferdinand I Întregitorul s-a tinut de cuvîntul dat sodatului-tăran în transeele de la Mărăsesti: a făcut reforma agrară si electorală. Războiul lăsase în urma sa suferintă si lipsuri, dar românii îsi vedeau împlinit visul de veacuri - unirea - si, mai mult, aveau un pămînt al lor care să-l muncească si să-l apere. Cei mai multi dintre noi, de prin sate, am mostenit pămîntul primit atunci. După toate cele spuse considerăm că sînt multe de sărbătorit si poate că noi, nemtenii, si noi, românii, poate vom trece peste toate care ne despart si ne vom bucura împreună.
Pe Valea Bistricioarei, la Sângeroasa
Dar faptul că în ciuda promisiunilor armata rusă nu a initiat contraofensiva în Bucovina, divizia română a fost pusă în dificultate, dîndu-se lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înăltimi, în conditiile unui frig cumplit, astfel că multi dintre soldati au degerat.
De mare importantă au fost luptele de la Pietrele Rosii, astăzi în comuna Grinties, cînd un batalion din regimentul 56 a avut 80 de morti. Dar, după lupte intense pe platourile Călimanilor si Hăsmasului, după trei ofensive reusite, generalul Constantin Prezan stăpînea înăltimile muntilor Ghurgiu si Harghita. Între satele Tulghes si Grinties, pe Valea Bistricioarei, s-a dat o luptă cumplită între români si unguri. S-a ajuns la luptă la baionetă si înclestările au ajuns pînă în apele rîului de s-au umplut malurile de lesuri, iar apa pleca rosie la vale. Locului si astăzi îi zice Sângeroasa, iar trupurile soldatilor români, în număr de 66 care au putut fi găsite au fost înmormîntate lîngă vechea bisericută greco-catolică. Dezastrul de Turtucaia a făcut ca multe trupe să fie dislocate în Dobrogea, iar Armata de Nord, izolată si atacată de trupe austro-ungare si germane, a fost silită, desi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiati s-au îndreptat în cărute spre Roman, găzduiti în conditii grele. Preotul Alexandru Romanescu din Grinties nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul si ne-am dus la Grumăzesti pentru că satele Grinties si Poiana au fost teatru de război între noi si nemti. Pe 30 noiembrie au venit rusii si au stat aici pînă în primăvara lui 1918 cînd s-a făcut la ei revolutia“. Octavian Goga rostea si el cu profetice cuvinte: „De peste granita cea nouă, /Ca o sălbatică urgie, /Strigînd spre tarina Moldovei, /Un munte s-a pornit să vie... Si va să-nsemne cronicarul,/ Atunci o zi vijelioasă, /Ceahlăul n-a rămas la dusmani, / Ceahlăul s-a întors acasă“. La 1 decembrie 1918, între cei 1.228 de delegati din comunele Transilvaniei s-au aflat si săteni din Bicazu Ardelean, care au votat pentru România Mare si ca să nu mai fie granită între români si pîrîul Chisirig să nu mai despartă Bicazele. Armata română înainta victoriasă pînă la Budapesta, iar în urma sa refugiatii ardeleni si cei moldoveni din satele de granită se întorc la gospodăriile lor pe care le găsesc distruse. Au fost distruse scoli, precum cele din Mădei si Borca, poduri si chiar biserici, precum cea din satul Corbu. La 1 decembrie 1918 se făcea România Mare, iar satele din muntii Neamtului nu mai erau la hotare, ci în mijloc de tară, iar locuitorii nu mai treceau de o parte si de alta prin „vama ursului“, ci pe drumurile pietruite din trecători. În România Mare, Ferdinand I Întregitorul s-a tinut de cuvîntul dat sodatului-tăran în transeele de la Mărăsesti: a făcut reforma agrară si electorală. Războiul lăsase în urma sa suferintă si lipsuri, dar românii îsi vedeau împlinit visul de veacuri - unirea - si, mai mult, aveau un pămînt al lor care să-l muncească si să-l apere. Cei mai multi dintre noi, de prin sate, am mostenit pămîntul primit atunci. După toate cele spuse considerăm că sînt multe de sărbătorit si poate că noi, nemtenii, si noi, românii, poate vom trece peste toate care ne despart si ne vom bucura împreună.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
http://mont.ro/stiri/?editia=20171114&pagina=1&articol=45087
