Constantin Turcu – biografia unui fiu de seamă al munţilor Neamţului

Autor articol

 Prof. dr. Daniel Dieaconu

Monitorul de Neamţ şi Roman

4 mai 2018

În satele de la poalele muntelui Ceahlău, traiul a fost greu în vechime pentru plăieşii graniţei, pentru păstori, pentru tăietorii de lemne, plutaşi sau călugării. Erau în munte şi la graniţa Moldovei şi moşiile erau ale marilor mănăstiri sau boieri. Încă din Evul Mediu erau amintiţi muntenii de la Ceahlău, cei iscusiţi în mînuirea „sîneţelor şi baltagelor“, iar la jumătatea secolului al XIX-lea Alecu Russo admira acel „genius loci“, inteligenţă nativă, cu care era înzestrat „hanganul“, locuitorul de pe Bistriţa şi din poienile codrilor nesfîrşiţi ai Ceahlăului şi Grinţieşului. De la el afla frumoasele poveşti ale „Pietrei Teiului“ şi „Stîncii Corbiţei“

, iar Vasile Alecsandri culegea la un foc de stînă pe Ceahlău o neasemuită baladă „Mioriţa“. N-are de ce să ne mire că arheologul şi istoricul preot Constantin Matasă era din Răpciuni, arhivistul şi istoricul Gheorghe Ungureanu era din satul Schit, Gavriil Galinescu, renumitul muzicolog, era din Hangu, iar Constantin Turcu era din satul Izvoru Alb. Asupra ultimului numit, Constantin Turcu, concentrăm atenţia acestui articol omagial. Este datoria mea de trăitor al acestor locuri şi de onorat primitor al „Premiului pentru etnografie şi folclor – Constantin Turcu“ acordat de „Revista Valea Muntelui“. Premiul a primit acest nume ca o recunoaştere a activităţii închinate istoriei acestor locuri de către renumitul lingvist, etnograf, istoric şi arhivist. La13 februarie 1903, vedea lumina zilei Constantin Turcu, cel de-al doilea copil al familiei Năstase şi Isabela Turcu din satul Izvoru Alb, comuna Buhalniţa, nu departe de bătrînele schituri Sahastru şi Cerebuc, despre care va scrie mai tîrziu cu frumoase şi adînci cuvinte. Şcoala elementară a urmat-o la Grinţieş, comuna Bistricioara, iar gimnaziul la Hangu, unde directorul Gavriil Galinescu, văzîndu-l lipsit de mijloace materiale, dar isteţ, l-a luat ca ajutor la secretariatul şcolii, scutindu-l de taxele şcolare ale acelor vremuri. În 1922 s-a înscris la Liceul „Petru Rareş“ din Piatra Neamţ, căruia, de altfel, i-a dedicat o importantă parte din viaţa şi activitatea sa. Directorul liceului, V.A. Trifu, aflînd că se pricepe la treburile de cancelarie, l-a luat la ţinerea contabilităţii comitetului şcolar, ceea ce însemna pentru tînărul liceean scutirea de taxe şi o mică remuneraţie bănească. În 1929 devenea absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti şi a Seminarului Pedagogic Universitar şi se reîntorcea ca profesor de română şi istorie, dar şi ca secretar, la Liceul „Petru Rareş“. Prin strădaniile sale, „Anuarul Liceului Petru Rareş din Piatra Neamţ“ a devenit o lucrare ştiinţifică care urmărea un scop mărturisit: realizarea unei monografii ample a regiunii, dorinţă pe care o avea şi alt muntean de-al nostru de seamă, Gheorghe Ungureanu, cu care, de altfel, Constantin Turcu va colabora eficient. Articolele sale sunt document şi model şi invităm pe doritorii de publicistică prin reviste de cultură să ia aminte la felul în care acesta scria, la rigoare, la curaj, la tenacitatea de a răscoli pe cele de demult. Activitatea sa în domeniul istoric şi arhivistic a atras stima unor mari personalităţi precum Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Ştefan Ştefănescu, G.T. Kirileanu, Constantin Bobulescu şi alţii.

„Nu pot. Eu cît sînt, atîta sînt“

Domnul academician Dinu C. Giurescu, îndrumător al tezei mele de doctorat, care ne-a onorat cu prezenţa sa pe Valea Muntelui în anul 2010, elogia activitatea ştiinţifică şi amintea prietenia pe care i-au oferit-o „moş Ghiţă“ (G.T. Kirileanu) şi „Costică“ Turcu, două personalităţi emblematice pentru munţii noştri, după opinia marelui istoric, la care subscriem. La 1 septembrie 1942 a fost încadrat prin concurs ca arhivist principal, subdirector, la arhivele din Iaşi, unde a activat timp de 20 de ani îmbogăţind zestrea de documente. De asemenea a activat şi ca cercetător ştiinţific la Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol“. Preocupările sale au fost vaste: istorie literară, istoria culturii, istorie, arhivistică, monografii de sate, toponimie, cercetări economice, culegeri de documente etc. La arhivele ieşene de la Golia, lui Gheorghe Ungureanu, pe atunci director, i s-a mai adăugat un nemţean şi nu de orideunde, ci de la poale de Ceahlău, care cu acribie şi tenacitate a încercat să salveze cît mai multe documente din oraşe şi sate, din poduri şi arhive locale, căci un al doilea „mare război“ începuse. Timp de 20 de ani a îmbogăţit zestrea arhivelor ieşene şi a ghidat o uriaşă muncă de fişare, invenatariere, tezaurizare a documentelor. De o constituţie fizică delicată, se mirau ceilalţi cum de putea dispune de atîta putere de muncă. Dacă era întrebat care era motivul pentru care nu se odihnea, el răspundea: „Nu pot. Eu cît sînt, atîta sînt“. Dar munca neostoită i-a afectat sănătatea. În ultima lui scrisoare, trimisă lui Dimitrie Stăhiescu, scria: „Cu sănătatea stau destul de prost. Aparatul digestiv mă necăjeşte rău de cîteva luni. Am slăbit cam 8 kilograme. Deci am scăzut la 50 kg. Nu ştiu ce va mai fi cu mine. Sfîrşitul? Ce e mai rău e că nu-mi pot vedea activitatea mea. La 16-17 mai, am fost la Piatra şi am ţinut o comunicare despre «Toponimia latină din judeţul Neamţ». Îţi trimit ilustrata de acolo“. Pe verso-ul ilustratei scria: „16-17 mai, simpozion Petrodava, 2000 ani“, apoi „Salutări din urbea tinereţii noastre temerare“. La 29 noiembrie 1980 s-a întîmplat „sfîrşitul“, pe care parcă-l prevăzuse Constantin Turcu. Iaşul – oraşul adoptiv – i-a oferit, cu generozitate, lăcaşul de veci. Prietenii au tipărit în 1982 un volum comemorativ în care au scris C. Botez, I. Chelcea, A. Golimas, D.L. Stăhiescu, I. Mâţă, Gh. Sibiechi şi alţii, dar din păcate într-un tiraj mic pentru o astfel de lucrare care este un elogiu binemeritat. Mulţumim d-lui inspector Nicolae Dumitraşcu pentru informaţii şi lucrare şi sperăm ca la iniţiativa lui şi a altor prieteni ai lui Constantin Turcu să se reediteze lucrarea. În lucrările noastre de istorie locală am citat adesea pe Constantin Turcu. Spusele sale erau întotdeauna adînci şi bine fundamentate şi a fost alături de Constantin Matasă şi Gheorghe Ungureanu autorul primelor monografii istorice a munţilor Neamţului. Constantin Turcu scria în anul 1939, dînd glas „preocupărilor de cultură regională“: „Judeţul Neamţ e pomenit cu acest nume în istoria ţării din anul 939, într-o cronică rusă a lui Nestor, apoi după întemeierea Moldovei, şi în documentele lui Alexandru cel Bun, din 1428. Domnitorul pomeneşte de circa 20 de aşezări şi biserici pe care le face danie ctitoriei sale, Mănăstirea Bistriţa, ceea ce însemna că este vorba de o stăpînire nouă peste o veche aşezare de populaţie băştinaşă care-şi ducea viaţa ei neştiută de nimeni, în codrii seculari şi merei de pe malurile ascunse ale Bistriţei“.

„Aşezat în creerii munţilor, străbătut de ape cristaline şi înveşmîntat în codrii seculari şi de nepătruns…“

Constantin Turcu menţiona, referindu-se la ţinutul său natal (folosim termenul de ţinut care a fost specific Moldovei, cel de judeţ fiind folosit în Ţara Românească, abia în timpul lui Cuza, Neamţul primeşte titlul de judeţ, n.n.): „Aşezat în creerii munţilor, străbătut de ape cristaline şi înveşmîntat în codrii seculari şi de nepătruns, ţinutul acesta a oferit locuitorilor lui o mare uşurinţă de vieaţă şi o mare siguranţă împotriva tuturor primejdiilor care s-au abătut asupra sa“. Călătorind prin munţii Neamţului cu Dumitru Almaş şi Mihai Mancaş, ajunge pe muntele Ceahlău şi exclamă: „Mioriţa n-ar fi fost niciodată cunoscută în lumea cultă acum mai bine de un veac dacă romanticii nu scotoceau munţii şi nu stăteau de vorbă cu ciobanii…“. De altfel el prezenta în 1939 o variantă a baladei „Mioriţa“, aşa cum o aflase Alecsandri de la baciul Udrea din Ceahlău: „Băluţă, Băluţă,/ Albă la pieliţă/ Neagră la cosiţă/ Neagră la străiţă/ Ce-mi urci pe Bistriţă (…)/ Acolo-n calea ta/ N-ai văzut badea?/ Ba l-oi fi văzut,/ Nu l-am cunoscut!“. Călător pe valea Bicazului arată legătura de veacuri a românilor de o parte şi de alta a munţilor, chiar dacă graniţe nedrepte au fost puse încă din Evul Mediu pe „cumpăna munţilor“: „De laşi spre miazănoapte mănăstirea Durăul şi cobori Ceahlăul pe la miazăzi, dai de Cheile Bicazului. Cheile Bicazului nu ţin de judeţul Neamţ, căci sînt la hotarele lui, dincolo. Dar ele se leagă de acest judeţ, căci toată valea Bicazului este aici. Cum urcă peştii în susul apei, aşa merg oamenii la chei dinspre valea Bistriţei, şi cum curge apa la vale aşa coboară ei spre Piatra de care îi leagă aproape toate nevoile vieţii. În chei te simţi mic, pe Ceahlău te simţi biruitor, stai deasupra, calci pe crestele lui cele mai înalte. Orizontul ţi-e larg. Vezi şesul Prutului şi inima Ardealului. În chei eşti copleşit de uriaşele ziduri pe unde şi-a săpat cărare spumoasă şi şerpuitoare apa Bicazului, pe care acum vreo sută de ani a încercat din nou să o înece lacul din creştetul Cheilor“. Constantin Turcu scria într-o perioadă în care pe valea Bicazului se pusese iar vameşii graniceri, la 1941. Nu a publicat foarte mult fiindcă era prea modest şi prea ocupat să-i ajute pe alţii să cerceteze, să scrie, să publice. Articolele şi studiile sale abordează o paletă tematică largă. Sînt numeroase cele dedicate munţilor noştri şi considerăm că o reeditare a lor merită tot efortul. O merită Constantin Turcu şi o merită şi munţii noştri, muntenii noştri, care astfel şi-ar cunoaşte mai bine istoria. Biblioteca comunală din Grinţieş îi poartă numele. Menţionăm că în anul 2015, Asociaţia Filateliştilor din Piatra Neamţ a publicat un volum conţinînd biografia lui Constantin Turcu şi o parte din opera sa care a fost dedicată Ţinutului Neamţului, la volumul omagial contribuind Nicolae Dumitraşcu, care a oferit bibliotecii grinţieşene mai multe dintre revistele cu studiile lui Turcu, nepoata sa, Viorel Nicolau, Doina Gheorgheasa din Broşteni şi Silviu Văcaru, cercetător la Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol“ din Iaşi, unul dintre exegeţii operei sale (volumul poate fi consultat pe academia.edu). O recunoaştere minoră a unui om care merită mult mai mult.

(a sprijinit aparitia articolului Ion Asavei)

Gheorghe Panu, un împătimit al Ceahlăului şi un oaspete statornic al Durăului pînă la moarte

Autor articol

 Prof. dr. Daniel Dieaconu

4 noiembrie 2018, Monitorul de Neamţ şi Roman

Gheorghe Panu a fost una dintre marile intelegenţe ale neamului românesc, un spirit vizionar, democrat, de multe ori neînţeles, de multe ori părăsit de prieteni şi tovarăşi de luptă politică. A fost considerat „fripturist“ şi „traseist“ politic, dar noi insistăm pe consecvenţa ideilor sale politice, pe care a încercat să le implementeze printr-un partid sau altul. Ideile sale nu erau schimbătoare. A fost legat de judeţul Neamţ, de Ceahlău, de Durău. Acesta este motivul pentru care ne-am concentrat asupra figurii sale – a fost una dintre marile personalităţi, care, deşi nu era nemţean, a iubit judeţul nostru şi şi-a dat osteneala pentru propăşirea lui. S-a născut la Galaţi în 1848, fiu al ofiţerului Vasile Panu din Vaslui, aghiotantul lui Alexandru Ioan Cuza. Face şcoala primară şi liceul în Iaşi, apoi se înscrie la universitate, unde studiază literele. După ce devine membru al Junimii (1872) , primeşte o bursă cu ajutorul lui Titu Maiorescu şi pleacă la studiu la Paris, împreună cu Vasile Conta şi Alexandru Lambrior. Cu siguranţă, Titu Maiorescu avea ochi pentru tineri valoroşi, dar avea şi de unde alege în Moldova acelor ani. Studiază istoria, literele şi ştiinţele juridice la Paris şi Bruxelles, unde îşi ia doctoratul în drept. După întoarcerea în ţară devine procuror, apoi avocat. Este însă pasionat de lupta politică şi intră, firesc, la gruparea conservatorilor junimişti, dar o părăseşte alăturîndu-se Partidului Naţional Liberal, devenind şeful de cabinet al ministrului de Interne, C. A. Rosetti – 1881 şi deputat al acestui partid, calitate în care susţine votul universal, face o alianţă cu deputaţii socialişti şi condamnă vehement pe deputaţii antisemiţi. Editează mai multe ziare: Lupta, 1884, Cronica, Ziua, Săptămîna din 1891, revistă pe care o scoate singur, şi colaborează la multe alte publicaţii: Convorbiri Literare, Epoca, Epoca Literară, Liberalul. Ziarul Lupta avea în perioada de apariţie cel mai mare tiraj, iar revista Săptămîna, pe care o scria singur, era citită cu nesaţ de intelectualii români. În ziarul Lupta pe care-l conducea, în 1887, a publicat pamfletul „Omul periculos“. Articolul critica decizia regelui de a încheia o nouă convenţie comercială cu Imperiul Austro-Ungar, acuzîndu-l de a fi „cătană nemţească“, „ulan prusian“, „izvorul tuturor relelor“, „samsarul tuturor trădărilor“, „suflet blestemat“. Acest fapt a atras mînia lui Carol I. În calitate de director al ziarului, Gheorghe Panu fost chemat în instanţă pentru ofensa adusă regelui, a fost găsit vinovat şi a fost condamnat la pedeapsa maximă de doi ani de închisoare şi la o amendă de 5. 000 lei. Ca să nu fie închis, Panu a fugit la Paris. În 1888, este ales ca deputat la Iaşi, pe listele opoziţiei anti-liberale şi se întoarce în ţară, dar este arestat la graniţă şi adus la Piatra Neamţ în închisoare. Nicu Albu, prefect al Neamţului la acea dată, apropiat lui Panu, a făcut ca arestul să-i fie uşor, alături fiindu-i şi adeptul politic, viitorul primar şi memorialist, Dimitrie Hogea. Regele Carol l-a graţiat după 10 zile, iar pietrenii l-au condus în triumf spre gară.

Adăposturi montane, drumuri, tel, serviciu de poştă…

Gheorghe Panu a fost de două ori deputat (1881, 1888) şi o dată senator (1892). În 1888 şi-a creat propriul partid, Partidul Democrat Radical. Ca adept al radicalismului a promovat republicanismul, votul universal, antidinasticismul, reforme agrare, impozit progresiv, regim vamal protecţionist, restrîngerea prerogativelor regale, drepturi pentru muncitori, juriu pentru delicte de presă etc. Şi-a dorit foarte mult să ajungă ministru dar, din anumite motive, acest lucru nu s-a întîmplat, unul dintre ele fiind conflictul cu regele care îi refuză candidatura la un post de ministru, afirmînd că „un om care nu s-a supus legilor ţării nu poate fi ministru“, făcînd aluzie la fuga sa în Franţa pentru a scăpa de răspunderea legală. Ca istoric se remarcă prin lucrările: „Studii asupra atîrnării sau neatîrnării politice a românilor“, „Portrete şi tipuri parlamentare“, „Amintiri de la Junimea din Iaşi“, „Cercetări asupra stării ţăranilor în vremurile trecute“. Venea în Neamţ la prietenul său Calistrat Hogaş, făcea de obicei vizite la mănăstiri, la Tîrg, la Piatra, la Bălţăteşti şi Oglinzi, pînă în 1890, cînd s-a îndreptat pentru prima dată spre Durău. Căci a devenit un împătimit al Ceahlăului şi un oaspete statornic al Durăului pînă la moartea sa, în 1910. La început a stat în gazdă la Răpciuni la un gospodar, dar şi-a făcut apoi o casă proprie la Durău. Făcea excursii lungi pe Ceahlău, dar şi în zonele dimprejur, pînă la Borsec sau Vatra Dornei. Pe Ceahlău a făcut un prim adăpost lîngă stînca Panaghia, mai sărăcăcios şi două mai mari cu paturi la Stănile şi la Mesteceni. A fost un pionier al turismului pe muntele Ceahlău. Era vizitat de Caragiale, Delavrancea, Coşbuc, Morţun, dr. Istrati, Al. Bădărău ş. a. Aici, la Durău, a scos multe numere ale revistei pe care o scria singur – „Săptămîna“, atît de citită în epocă. Influenţa sa a făcut să se înceapă şoseaua pe valea Schitului, s-au făcut poduri şi podeţe. S-a refăcut la cererea sa drumul de la Hangu spre Bicaz, cu mare folos pentru muntenii de la poale de Ceahlău. La stăruinţa sa s-a făcut linie telică, cu post telic şi serviciu de poştă regulat pînă la Durău. Prietenia cu stareţul Teofan a făcut ca influenţa lui Panu să se răsfrîngă şi asupra schitului care a fost ridicat la rangul de mănăstire, a găsit fondurile necesare pentru repararea bisericii şi a clopotniţei în timpul ministerelor lui Spiru Haret şi dr. C. Istrati. Dimitrie Hogea îşi amintea că Panu a intervenit împotriva prinţului Sturdza ca să nu taie pădurea de brazi din jurul Durăului, care aducea un farmec deosebit aşezării şi organele silvice şi boierul i-au dat pînă la urmă dreptate aprigului apărător al Durăului. Cancerul la intestine care-l măcina nu a putut fi tratat la Paris. Şi nici nu mai avea bani pentru medicii de la Paris, căci nu mai putea să muncească. „Grozav lucru e sărăcia, avea să zică, niciodată n-am simţit-o ca acum“. A murit sărac, nelăsînd urmaşilor mare lucru. Guvernul liberal a hotărît funeralii naţionale, presa a avut numeroase articole elogioase pentru un mare „sămănător de idei“. Demn de remarcat faptul că regele Carol I a hotărît din mijloacele sale particulare o mică pensie pentru văduva Panu. Casa de la Durău a fost vîndută către Ministerul Cultelor şi a devenit arhondaric al mănăstirii. Puţini mai ştiu asta astăzi, au mai rămas cîteva fotografii, cîteva cărţi poştale. Oamenii locului nu ştiu de Gheorghe Panu, de şederea sa la Durău şi de mult binele făcut zonei. Stă scris doar pe o placă de marmură rezemată de un perete lăturalnic al clopotniţei de la Durău despre faptul că a fost „un mare ajutător al schitului“. Cam atît. Puţin pentru un om atît de mare, poate cel mai important care s-a legat statornic de aceste locuri şi de aceea am ridicat acest articol pentru mai multă ştiinţă şi preţuire şi astfel neuitare.

(a sprijinit realizarea articolului Ion Asavei, bibliotecar, Bicaz)

De Centenar, la Grințieș (II)

            La 5 decembrie 2018, la Grințieș, au continuat manifestările dedicate Centenarului prin cântec și voie bună, dar și printr-o retrăire a vremurilor de acum o sută de ani prin intermediul muzei Clio. O întâlnire cu istoria.

            Primarul comunei, Vasile Alexandroaia, a fost primul care a urcat pe scena Casei de Cultură grinţieşene pentru un mesaj de bun venit şi pentru o succintă evidenţiere a importanţei evenimentului ce-l sărbătorim şi cu emoţie şi-a prezentat invitaţii. De la Iaşi, de la Piatra Neamţ, de la Ceahlău, de la Borca, de la Bicazul Ardelean sau Poiana Teiului, Bicaz şi Pipirig. A urmat o scurtă rugăciune de binecuvântare a întrunirii prin preoţii Ionel Cuţuhan, protopop de Ceahlău, şi Andrei Fabian.

            Gazde au fost Andreea Afrăsinei şi Elena Alexandroaia, eleve în clasa a VIII-a, care au susţinut, cu emoţie, dar şi cu patos, eseul lor dedicat războiului de întregire. Profesorul Gheorghe Radu de la Piatra Neamţ, autor a mai multor cărţi şi a peste 5000 de articole în lunga sa carieră de documentarist, a prezentat o nouă carte despre Marea Unire, insistând pe personalităţile nemţene cu rol important în acest crucial în istoria românilor. Profesorul Vasile Amariei, directorul Liceului Borca, deşi neistoric, dar bine documentat, a prezentat, cu emoţie greu stăpânită, un eseu în care face o paralelă între românii de la 1918 şi cei de la 2018. Un exerciţiu de imaginaţie pe care vi-l sugerăm.

            Un aşteptat moment artistic a fost susţinut de corurile reunite ale şcolilor din Ceahlău şi Grinţieş condus de de prof. Bianca Ciubotaru, cu cântece patriotice. Delegaţia de la Ceahlău, numeroasă şi purtând frumoase costume populare a cuprins pe director prof. Angela Ruştioru şi pe profesorul de istorie Ciprian Tănase, care a prezentat o scurtă cronologie a războiului şi unirii, de interes pentru tinerii ascultători.

            Vedeta ştiinţifică a întâlnirii, ne permitem să folosim acest termen, a fost cercetătorul ştiinţific al Centrului de istorie şi civilizaţie al Academiei Române, filiala Iaşi, dr. Corneliu Ciucanu, care şi-a mărturisit rădăcinile ardelene, strămoşii săi din zona Ciucului trecând munţii şi stabilindu-se la Buhalniţa. De bună seamă că strămoşii săi de acum două-tre secole au trecut pe la Grinţieş, venind prin trecătoarea Tulgheş. Expozeul său a fost unul cu mare încărcătură emoţională, o „istorie cu duh”, cum îi place domniei sale să spună, şi cum să nu fii pătruns de cele ce le spui sau de cele ce le auzi când eroii poveştilor sunt strămoşii noştri de acum 100 de ani, soldaţi-ţărani, ce s-au umplut de glorie pe câmpurile de luptă din trecătorile Moldovei,  generali de seamă, un rege loial şi o regină „bărbată”, sau preoţi militari ce au urmat pe soldaţi în tranşee îngheţate sau în iureşuri victorioase de baionetă.

            Director la Bicazul Ardelean, un învăţător gospodar de la Bistra, Dan Ioan Husari a urcat pe scenă să povestească despre străbunicii săi aleşi de obştea satului să-i reprezinte la Alba Iulia şi aceştia au ajuns acolo după o săptămână de mers cu căruţa ca să strige: „Noi vrem să ne unim cu ţara!”, la fel ca 100.000 de voci de români transilvăneni. Strănepotul i-a căutat pe urmaşii celorlalte familii bicăjene ce-au mers în 1918 la Alba Iulia şi au refăcut drumul. E drept, cu microbuzul, dar cu la fel de înaltă simţire românească.

Un cuvânt duhovnicesc pentru o astfel de sărbătoare a neamului şi a bisericii româneşti a pregătit protopopul Ionel Cuţuhan, preot la Grinţieş, care a dedicat alocuţiunea sa rolului bisericii ortodoxe în devenirea istorică a neamului românesc.

            Un moment artistic superb au produs tinerii chitarişti din Bicazul Ardelean conduşi de Marius Coşerariu, interpret, compozitor şi interpret,  de meserie poliţist… Folkul lor de tip manifest aşa cum l-a propus generaţia Cenaclului Flacăra a ridicat publicul în picioare şi sala a cântat odată cu scena. Şi cum să nu o faci când auzi versurile lui Păunescu pe muzica lui Emilian Onciul:

            „Nu-i român cel ce nu simte

            Ca pe propriul crez moral

            Cele trei cuvinte sfinte

            Mamă, tată şi Ardeal!”…

            Şi, nota bene, cei mai prinşi de cântece au fost elevii din Grinţieş şi Ceahlău care şi-au completat cu succes pe colegii lor de dincolo de Ceahlău. Marius Coşerariu nu a putut să nu-l omagieze pe ziaristul Ion Asavei, întors în comuna unde a copilărit. Şi a cântat pe versurile cunoscutului ziarist, care dovedeşte şi talent şi simţire de poet. Căci nu deageaba este slujitor al bibliotecii cu mare nume – Mihai Eminescu.

            Ne-am bucurat de istorie şi de cântec istoric şi am simţit că patriotismul este la el acasă în satele de la poale de Ceahlău. Şi cum să nu fie aşa, căci munteanul a fost întotdeauna iubitor de libertate şi de ţară…

De Centenar, la Tulgheș. Întâlnire cu istoria

                

            Centenarul Marii Uniri de la 1918 a fost primit cu fast și cu bucurie în localitățile urbane și rurale ale României, dar considerăm că trăirea adevărată românească a fost mai puternică în satele țării, unde patriotismul nu e desuet, nu e festivist și demagogic. În comuna Tulgheș, în partea de nord-est a județului Harghita, la sfârșit de noiembrie și început de decembrie au fost zile de mare simţire românească. Au fost cântece patriotice, fanfară, defilări, paradă de costume populare, artificii, dans şi multă voie bună.

            Tulgheşul, veche localitate românească, aparţinând Moldovei lui Alexandru cel Bun și Ştefan cel Mare, a fost raşluită de către austrieci ca parte a unei lungi fâşii de codrii printr-o înţelegere de noncombat cu turcii antrenaţi într-un război cu ruşii. Şi la 1769, Maria Tereza, împărăteasa din familia de Habsburg primea un bogat dar fără să plătească cu nimic, recunoscând chiar ea nedreptatea ce-o făcuse Moldovei. O înţelegere diplomatică, un act de corupţie şi mai marii timpului făceau tranzacţii cu pământ românesc. Şi Tulgheşul a devenit comună chezaro-crăiască şi aşa a fost până la 1918.

            Pe 4 decembrie 2018, s-a defăşurat ultima parte a complexului proiect de sărbătorire a centenarului iniţiat pentru tulgheşeni de primarul Marcel Vancu: o conferinţă-simpozion dedicată istoriei acelor zbuciumate vremuri: „Marele Război” şi „Marea Unire” cu invitaţi de prestigiu din  lumea ştiinţifică şi universitară. Intelectualitatea zonei, dar nu numai, s-a adunat în cocheta sală de şedinţe a Primăriei şi Consiliului Local Tulgheş pentru a primi în mijlocul ei pe prof.univ.dr. Cătălin Turliuc, Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, pe cercet. şt. dr. Corneliu Ciucanu, de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie a Academiei Române, Filiala Iaşi, pe prof. Gheorghe Radu, muzeograf, arhivist şi scriitor de la Complexul Muzeal Neamţ, din partea gazdelor şi cu rol de moderator, prof.dr. Daniel Dieaconu. A lipsit universitarul din Chişinău Ion Gumenâi, unul  din luptătorii pentru românism din Basarabia prigonit de regimul Dodon, care a avut un  atac de inimă şi era internat la spital. Nu e de mirare după toate câte le-a avut de suferit pentru că a vrut Basarabia alături de România.

            Geopolitician de prestigiu, Cătălin Turliuc a fost invitat de să se refere la la contextul european care a generat „marele război” şi care a condus la întregirea neamului românesc. În prelegerea sa au fost evocate figuri marcante ale luptei românilor, cu zbaterile, fastul şi nefastul, durerea şi deznădejdea, furia şi speranţa. Marea Unire nu a fost conjuncturală, spunea domnia sa, nici un favor al marilor puteri, ci rezultat al unei lupte susţinute, cu pierderi umane care ne plasau, procentual, pe un nedorit loc trei, după Serbia şi Austria. A fost nevoie de generali patrioţi şi iscusiţi (deşi au fost şi trădători şi cozi de topor), de un rege loial, de o regină cu suflet mare românesc, de un eroic soldat ţăran. De biserică, cum avea să afirme Corneliu Ciucanu, cu sute de preoţi militari prezenţi în tranşee, cu ierarhi vrednici, cu călugăriţe ce-au luat bonete de infirmiere, de mari doamne ce munceau în spitale şi la Crucea Roşie. De un mitropolit ca Pimen Georgescu, de un Iorga, care cu ziarul său ce ajungea în tranşee a însufleţit lupta soldaţilor. De niște generali precum cei evocați de prolificul scriitor Gheorghe Radu: Dăscălescu, Mărdărescu, Chirnoagă, Coroamă, Averescu, Grigorescu și încă alții.

            Tulgeșul a fost parte a pasului montan prin care a trecut la 1916, în august, Armata a IV-a condusă de generalul Prezan, spre Transilvania, să o elibereze. S-a cântat „Treceţi batalioane române Carpaţii”, dar entuziasmul s-a domolit în faţa îndărătniciei austro-maghiare. Şi s-au dus lupte cumplite pe munţii Bistriţei până ce vârfurile au îngheţat la sfârşit de noiembrie. La Valea Frumoasă, în memoria unei lupte cumplite s-a numit locul Sângeroasa şi la fel a fost pe Higheş sau la Runc. Au fost fapte de arme rememorate de Daniel Dieaconu şi de profesorul tulgheşean de istorie, pensionar, Mihai Ungureanu, care a amintit din spusele bunicilor şi străbunicilor săi şi ai soţie sale, din familia Pop, trăitori ai acelor vremuri de suferinţă, dar şi de împlinire românească. De peste munte, de la Bicazul Ardelean, profesorul Dan Ioan Husari a prezentat povestea străbunicilor săi participanţi la Marea Adunare naţională de la Alba Iulia din partea comunei după un drum de o săptămână cu căruţa şi, de asemenea, povestea preotului martir Victor Barna. Să amintim şi faptul că Viorel Nicolau, cartofil nemţean, a oferit celor prezenţi posibilitatea de-a urmări pe ecran peste 500 de cărţi poştale de la începutul veacului al XX-lea, dar şi prin clasoarele cu care a venit la manifestare, de mare valoare colecţionistică.

            Primarul Marcel Vancu  a considerat manifestarea, care s-a întins pe durata a trei ore, ca fiind densă şi erudită, complexă şi de înaltă ţinută ştiinţifică. Şi plină de învăţăminte. Un succes. Şi-a manifestat dorinţa ca din cele aflate, din istorie, să învăţăm cu toții, să nu mai repetăm greşelile înaintaşilor, dar să ne ridicăm la înălţimea efortului, luptei și entuziasmului celor ce-au făcut Marea Unire. Să fim mai buni, fiecare făcându-ne datoria cât mai bine pentru comunitatea în care trăim şi pentru ţara care ne uneşte între hotarele ei…

Foto: Paul Cristinoiu

La Grințieș - sărbătoarea Centenarului.

O Românie de fier şi piatră

                Sărbătoarea tuturor românilor a îmbrăcat forme dintre cele mai diverse în satele şi oraşele ţării, după simţire, după înţelegere, după putere şi, de ce nu, după fondurile existente în cadrul comunităţii… La Grinţieş, în mica comună de la poalele muntelui omonim, la hotarul de vest al judeţului, sărbătoarea a fost una aparte. Grinţieşul a fost în vechime o comună de graniţă, aici începând Imperiul Habsburgic şi apoi cel austro-ungar, iar apoi, în ani de tristă amintire, 1940-1944, aici s-a întins cu o nedreaptă graniţă – Ungaria. În primul război mondial, pe la Grinţieş au trecut trupe din Armata a IV-a Română, s-au dus lupte grele pe culmi şi apoi a venit retragerea, cu refugierea populaţiei spre satele de câmpie. Şi-au venit apoi ruşii, cu o ocupaţie nemernică, deşi erau aliaţii românilor, de aproape doi ani. A fost multă suferinţă şi bejenie…

            Grinţieşenii nu şi-au uitat înaintaşii care şi-au adus obolul de sânge pentru o Românie Mare, cei care nu au vrut graniţă la Prisecani, la capătul comunei. În faţa şcolii s-a ridicat o cruce comemorativă care se ridică dintr-o hartă a României mari, străjuită de doi lei. Alături, elevii au adus piatră din albia pârâului şi au conturat o Românie de piatră care a căpătat apoi însemne tricolore. O Românie de fier şi piatră…

            Doi preoţi tineri au venit să facă slujba de sfiinţire şi alături de ei au cântat elevii şcolii, care au continuat apoi cu versuri patriotice. Au cuvântat primarul comunei, Viorel Alexandroaia, şi au prezentat eseuri Anastasia Cotârgăşanu, Andreea Afrăsinei şi Elena Alexandroaia. Şi ce frumos s-a înălţat din piepturi de copii:

            „Ţine minte, fiul meu

            Că există Dumnezeu

            Şi un jurământ ne leagă

            Ţara noastră nu-i întreagă,

            Însă asta doar până-ntr-o zi.

            Când vei fi şi tu bărbat

            Să te simţi mereu soldat,

            Pentru vechile hotare,

            Pentru România Mare!”.

            Manifestările comemorative vor continua la Grinţieş. Pe 5 decembrie sa va ţine un simpozion – „Marele Război şi Marea Unire în munţii Neamţului”, cu istorici de prestigiu de la Iaşi, Piatra-Neamţ, Bacău şi Chişinău, cu participarea şcolilor Bicazul Ardelean, Ceahlău, Crăcăoani, Borca şi Ceahlău, profesori şi elevi, urcând la tribună să ne vorbească despre strămoşi vrednici şi despre un popor care a făcut o Românie mare şi puternică.