Festivalul Haiducilor 2019 afiș de promovare

concurs de matemetică distractivă "Ştefan Ţifui" Grinţieş

invitatie la conferinta

Teatru folcloric haiducesc. Pe cale de dispariție?!

Un alt An Nou, alte sărbători de iarnă, dar tot mai puține tradiții ancestrale care să fie ascultate pe la case de gospodari. Fie că gospodarii nu mai primesc alaiurile, fie că nu mai are cine să mai umble din poartă-n poartă ca odinioară. Teatrul folcloric al sărbătorilor de iarnă este cel mai vitregit. Aproape că a dispărut din satele nemțene și el are o istorie seculară pe aceste locuri, în special cel haiducesc, la care ne vom referi în rândurile următoare.

Teatrul folcloric haiducesc a apărut în lumea veche românească odată cu haiducii. Deşi am fi tentaţi a crede că s-a născut mai întâi în mediul rural, am aflat că era la început un apanaj al orăşenilor. Se jucau astfel de piese în cârciumile din mahalale, la târguri, bâlciuri şi iarmaroace, cu actori amatori şi scenarii anonime. Dar şi mediile mai elevate erau sensibile la acest fel de artă, bineînţeles, sub o altă formă. La 1858 s-a făcut chiar şi un vodevil – „Tunsu Haiducul”, realizat de S. Mihăilescu, în rolul principal fiind celebrul Matei Millo. În august 1911, când jandarmeria era în alertă maximă alergând pe urmele lui Pantelimon Toader, la Bucureşti, la grădina de vară „Raşca”, se juca o piesă de teatru în trei acte cu actorul Victor Antonescu în rolul principal. „Pantelimon de la Raşca” s-a jucat la 24 august 1911 şi, după cum anunţa afişul, oferea comic şi dramatic din belşug.

            Dacă teatru folcloric haiducesc s-a născut la oraş, cei care i-au îmbogăţit zestrea şi l-au păstrat, transmiţându-l din generaţie în generaţie, au fost oamenii satului. Ei au fost creatorii baladelor şi, atunci când au preluat arhitectura dramatică, au adăugat doine şi cântece neştiute de orăşeni. Alături de versuri ce erau cunoscute din cărţile lui Russo, Alecsandri, G. Dem-Teodorescu, au pus altele neştiute de mulţi. Piesele de teatru folcloric conţin fragmente din baladele lui Jianu, Tunsu, Bujor, Codreanu, Miu Copilul, Radu Anghel, Gheorghelaş, Ion ăl Mare, publicate în culegeri de folclor, dar în fiecare zonă sunt şi unele ale locului. Ba mai mult, după cum remarca V. Adăscăliţei, celebrul haiduc de origine sârbă Baba Novac din timpul lui Mihai Viteazul, adoptat în întregime de români, a ajuns la început de secol XX să apară  în piese de teatru folcloric din nordul Moldovei, dar ca un erou local, luptând pentru năzuinţe autohtone. Timpul şi-a pus pecetea asupra creaţiei şi schimbările au fost de multe ori după vremuri şi de aceea apar, pentru cunoscători, inadvertenţe şi chiar exprimări ridicole (prea actualizate, cu elemente argotice etc.)

         

   În judeţul Neamţ, teatrul folcloric haiducesc a cunoscut o desfăşurare şi o dezvoltare cum n-a mai fost în alt judeţ şi acest fapt a fost ilustrat cel mai bine de H.B. Oprişan, care a făcut cercetări, a cules piese în perioada 1940-1967, din întreg spaţiul românesc, dar în special din acest judeţ. Cercetătorul amintit a descoperit piese de teatru folcloric haiducesc „Jianu” şi „Bujor” şi în judeţul Teleorman, în Muntenia (puţine cazuri), în Oltenia (cu un „inventar” destul de sărac, uimitor), dar şi pe Valea Trotuşului. În judeţul Suceava circulă atât „Banda lui Bujor”, cât şi „Banda lui Darie” (sau „Ceata lui Darie”), un haiduc vestit, originar din acest judeţ.

Teatrul folcloric haiducesc a apărut mai întâi în oraşe, în Piatra-Neamţ, Roman sau Târgu-Neamţ, fiind consemnat în presă încă înainte de 1900, iar la începutul secolului al XX-lea a început să se răspândească şi în sate. Prima piesă cunoscută a fost „Jianu”, care la 1904 era jucată pentru prima dată la Bicaz de un grup de tineri de la şcoala profesională din acea comună rurală aflată la intrarea în munţi, artizanii fiind Haralambie Iosifescu şi Vasile Breţcanu. La 31 decembrie 1904, „Jianu” a ajuns la Administraţia Domeniilor Coroanei, unde au primit două monede de 5 lei de argint, iar apoi au fost chemaţi de gospodarii impresionaţi de costume, de cântece, de atmosfera pe care o degajau „actorii”. Haralambie Iosifescu a terminat în 1906 şcoala profesională şi s-a întors în satul natal, Poiana Teiului, ducând cu el şi piesa, făcând un adevărat turneu în Largu, Topoliceni, Galu, Bistricioara, Răpciune, în 1907 închegându-se o trupă şi la Bistricioara, condusă de Vasile Alexandrescu, care a fost coleg cu Iosifescu la Bicaz. La 1908, „Jianu” ajunge şi la Borca şi Sabasa, o piesă întocmită de Niculae Vartic. În această perioadă, se formează „bante” şi la Tarcău şi astfel se ajunge ca unele dintre ele să fie silite să organizeze adevărate „turnee”, în special pe valea Bicazului. Din Mărceni, Bicaz, a mers o bandă condusă de Vasile Marc pe valea Bicazului, unde se încetăţeneşte după 1920, la Bicazu Ardelean. La Hangu, „Jianu”, apare la 1936, adus de învăţătorul Teoctist Galinescu de la Şcoala Normală din Piatra-Neamţ. În comuna Ceahlău se joacă prima dată în 1921, iniţiatorul fiind Ghiţă Ciocănel (n. 1898).

„Banda lui Bujor” a apărut mai târziu, după război, deşi spre deosebire de olteanul Iancu Jianu, Ştefan Bujor a haiducit în Moldova. Această piesă de teatru folcloric urmează modelul „Jianului”. S-a răspândit pe o zonă largă, descoperindu-se chiar şi în Vlaşca şi Teleorman, pe Valea Trotuşului, în Transilvania şi, bineînţeles, în Moldova, în judeţul Neamţ cunoscând cea mai largă dezvoltare. La 1919, apărea „Banda lui Bujor” la Ceahlău, mai apoi la Grinţieş, Poiana Teiului, Hangu, Borca, iar mai târziu şi în comunele de „şes”.

În judeţul Neamţ, graţie etnologului George Brăescu, au fost cercetate şi publicate multe din piesele de teatru folcloric ale zonei şi nu doar „Jienii” şi „Bujorul”, ci şi „Banda lui Pantelimon”, „Banda lui Coroiu”, „Banda lui Mihai Florea”, „Haiducii din Carpaţi”, „Banda lui Luncan”, „Banda lui Grozea”, chiar şi „Banda lui Terente”, culese din sate de la Borca la Costişa şi de la Icuşeşti la Drăgăneşti sau Grinţieş.

Piesa „Banda lui Bujor” a circulat şi circulă încă în satele Grinţieşului, o comună situată pe coronamentul lacului Bicaz, la poalele munţilor Ceahlău şi Grinţieş, lângă vechea graniţă a Moldovei cu Ardealul timp de câteva trecute veacuri. S-a transmis din generaţie în generaţie şi actorii amatori, care se prezintă în faţa gospodarilor de Anul Nou, nu sunt numai bărbaţi, oameni în putere, ci şi copii, care şi-au făcut banda lor şi merg din casă-n casă, mai nou participând şi la festivaluri şi concursuri, în 2001 primind „Premiul I” la secţiunea „Teatru folcloric” al Festivalului şi concursului „Steaua sus răsare”, organizat de Centrul „Carmen Saeculare” din Piatra-Neamţ, repetând isprava şi în decembrie 2010, iar în 2012 au participat, cu mare succes, banda compusă din gospodarii Grinţieşului. În 2009, într-un decor mirific pe pârâul Bradului, printre nămeţi s-a filmat de UNU Tv, apoi în 2012 şi 2013 au fost EST Tv şi UNU Tv să-i filmeze, iar la lansarea cărţii „Haiduci şi tâlhari” din 2013, piesa a fost filmată şi prezentată de TVR 3.

În 2016, Cristian Tabără a dedicat o emisiune „Exclusiv în România” pentru „Teatru haiducesc… ca la Grinţieş”, iar apoi în 2017 să participe la prima ediţie a „Festivalului Haiducilor”, desfăşurat într-o poiană sub muntele Grinţieşului. Anul acesta s-au auzut din nou cântece haiduceşti în Poiana lui Vasile cel Mare şi o emisiune „Descriptio Moldaviae” a fost realizată de Vasile Arhire. Iar gospodarii din Grinţieş au făcut un grup folcloric – „Ceata lui Vasile cel Mare” şi au cântat doine haiduceşti precum  „Frunză verde de negară”, „Cântecul Grinţieşului”, „Mugur mugurel”, „Pe poteca din pădure” la Crăcăoani, la Corbu, la Dămuc cu mare succes la public, dovadă că vestiţii haiduci de odinioară nu au fost uitaţi…

Părintele Nicolae Grebenea, o mare personalitate a rezistenţei anticomuniste

Autor articol

 Prof. dr. Daniel Dieaconu

17 martie 2018

Monitorul de Neamţ şi Roman

 

Părintele Nicolae Grebenea a fost una dintre marile personalităţi ale rezistenţei anticomuniste, unul dintre marii duhovnici şi mărturisitori ai neamului românesc. Deşi originar din Ardeal, a fost legat de Moldova şi judeţul Neamţ prin perioada cît a fost cadru didactic la Bicazu Ardelean şi apoi prin activitatea duhovnicească din oraşul Piatra Neamţ. Cartea sa, „Amintiri din întuneric“, se constituie o sugestivă frescă a lumii româneşti interbelice, dar şi o memorialistică a deţinutului politic din închisorile comuniste, iar apoi a proscrisului, a omului aflat în permanenţă în atenţia Securităţii, anchetat, şicanat şi chiar iradiat. La vîrsta de 96 de ani, atunci cînd am avut privilegiul de a sta de vorbă cu domnia-sa (a murit la vîrsta de 101 ani) dovedea aceeaşi acurateţe a gîndirii pe care a demonstrat-o în amintitul volum ce a cunoscut două ediţii. Părintele Iustin Pârvu, la cererea de a-l caracteriza, a spus: „Ce să zic despre el?! A fost un om bun dacă Dumnezeu l-a dăruit îndelungat în zile“. Era şi părerea bătrînilor din satul Bicazu Ardelean, care au învăţat carte de la el. L-am întrebat pe părintele Nicolae Grebenea cum îl poate defini pe părintele Iustin. Mi-a răspuns că este „un român adevărat, verde, din creierul munţilor“. Versurile lui Radu Gyr, pe care l-a cunoscut în închisoare, au fost şi pentru el un Crez: „Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,/ Să sune scrîşnetul hain/ Şi mii de lacăte la uşe,/ Eu cum am fost aşa rămîn“. Nicolae Grebenea a văzut lumina lumii la Răşinari, în judeţul Sibiu, la 25 octombrie 1905, un vechi sat românesc de la poalele munţilor, ca al optulea din cei nouă fraţi, dintr-un tată macedonean. A făcut şcoala la Răşinari, avîndu-l pe protopopul Emilian Cioran, tatăl marelui Emil Cioran, profesor la disciplina istorie, dar nu are amintiri frumoase din şcoală. A fost student la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, avîndu-l între alţii ca profesor pe tînărul Dumitru Stăniloaie. Îşi încheie însă studiile la Cernăuţi. Este delegat al Mitropoliei Sibiului să organizeze, din 1936 pînă în 1938, parohia de la Bicazu Ardelean şi înfiinţează aici primul cuib legionar. Dar Carol al II-lea era în conflict cu legionarii şi este arestat, ajungînd în lagărul de la Vaslui. Este prima sa întemniţare, sub regele Carol al II-lea. Este arestat în 12 februarie 1942 şi dus la Bucureşti, la Interne. Cea de-a doua întemniţare sub Antonescu. Cunoaşte apoi Aiudul, în timpul comuniştilor. A treia întemniţare, sub regimul celei de-a treia dictaturi. De la Aiud este adus la Penitenciarul Ploieşti, de la Ploieşti din nou la Aiud, apoi la Baia Sprie, unde se întîlneşte cu părintele Iustin Pârvu. Aici, în Săptămîna Mare a Patimilor Domnului, unii deţinuţi propun părintelui să serbeze Învierea, să facă o slujbă în mină. Părintele acceptă propunerea, hotărîţi să suporte toţi la nevoie consecinţele, deoarece rugăciunea era aspru pedepsită de administraţie. În noaptea Sfintei Învieri, din toate piepturile a răsunat cîntecul de biruinţă: „Hristos a Înviat!“. Nimeni nu i-a deranjat, chiar gardienii ascultau în linişte slujba făcută de aceşti deţinuţi în fundul pămîntului. L-a cunoscut şi pe părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cu care petrece 3 săptămîni în închisoarea de la Aiud şi tot aici l-a cunoscut pe Radu Gyr, Nichifor Crainic, pe Constantin Gane, pe Ilie Rădulescu sau Petre Pandrea.

Prigoana după închisoare şi iradierea

În închisorile comuniste a fost unul dintre cei care au menţinut starea de spirit şi moralul tineretului atunci cînd acesta se afla derutat şi deznădăjduit în faţa greutăţilor şi mai ales a reeducării şi extreminării. Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic le-au dăruit tinerilor din închisori poeziile, iar Nicolae Grebenea sau Traian Trifan le-au oferit sfatul şi tăria de a rezista. Părintele Iustin Pârvu l-a cunoscut în închisoare. Nicolae Grebenea era mai în vîrstă decît mulţi dintre deţinuţi şi avea experienţa temniţelor din timpul lui Carol al II-lea şi Antonescu. Fusese la Vaslui atunci cînd regele Carol al II-lea a declanşat „Noaptea cuţitelor lungi“ şi a decimat elita legionară. După cum remarca părintele Iustin Pârvu, comuniştii erau uimiţi de capacitatea de a rezolva problemele a părintelui Grebenea, de spiritul său organizatoric şi deţinuţii ştiau că „dacă părintele Grebenea a spus aşa, atunci aşa trebuie să fie…“ Şi tinerii aveau nevoie de aşa ceva. La Baia Sprie, în lagăr, Iustin Pârvu a fost alături de Nicolae Grebenea în declanşarea grevei care a condus la dispersarea coloniei în temniţele din ţară. În 28 iulie 1964 este eliberat din închisoare cu mulţi dintre cei care au supravieţuit şi hirotonit preot în parohia Spini, filia Şona, Tîrnava Mică, la 8 km de Blaj, la 1 octombrie 1964. În anul 1970 vine la Piatra Neamţ şi este numit preot la Vlădiceni (filia Dîrloaia) o parohie cu oameni nevoiaşi (280 de familii), perioadă în care este percheziţionat, supravegheat de Securitate, anchetat. Din 1964 a fost atacat şi urmărit permanent de Securitate, chemat mereu la sediile din Roman şi Piatra Neamţ, fiind considerat un pericol pentru regim şi aceasta pentru prestigiul deosebit pe care-l avea printre supravieţuitorii temniţelor comuniste, dar nu numai. Era un om care impunea. În cartea sa de memorii povesteşte cum a fost iradiat la Securitate şi cum a scăpat cu ajutorul ierburilor de leac după trei săptămîni de zile, provocînd uimirea şi spaima securiştilor care îl credeau mort. Trece la cele veşnice mulţi ani mai tîrziu, la aproape 101 ani, alegînd să se despartă de cele lumeşti la 2 iulie 2006, de ziua viteazului voievod, Sfîntul Ştefan cel Mare. Cercetînd istoria rezistenţei anticomuniste am avut onoarea să-l cunosc la Mănăstirea Haşca şi să-mi împărtăşească din gîndurile sale. Mi-a oferit cartea şi şi-a manifestat nemulţumirea că la mutarea din Piatra Neamţ a pierdut două dintre caietele sale de însemnări de tip jurnal care ar fi continuat cartea. În 2006, într-o discuţie cu un pasionat de istorie îmi manifestam regretul la aflarea morţii părintelui. M-a întrebat dacă este vorba de Nicolae Grebenea, cel ce a fost preot la Piatra şi nu mică mi-a fost surpriza cînd s-a oferit să-mi aducă două caiete ale părintelui, care au cunoscut o adevărată odisee…

„Am ars în dureri mari. Flăcări m-au perpelit şi mi-au mîncat anii mai tineri“

Vă oferim cîteva însemnări din caiete şi sperăm ca într-un timp nu prea lung să putem să le facem cunoscute celor interesaţi în întregime.

27 februarie1983: Situaţia privind alimentarea populaţiei cu alimentele necesare pentru hrană s-a îngreuiat mult în ultimul timp. Cozile sînt mari şi aşteptarea îndelungată pînă să ajungă să-ţi procuri cele de trebuinţă; ele uneori sînt foarte obositoare prin îmbulzeala ce se produce pentru păstrarea rîndurilor. Totodată sînt împreunate cu nemulţumiri ce uneori izbucnesc în ieşiri nervoase nestăpînite. Şi, deşi nimeni nu moare de foame, azi, la noi, temerile, neliniştea, agitaţia, apar în mod evident şi se manifestă turbulent. Nu e plăcut să asişti la astfel de scene. Iar acestea apar zilnic, fiindcă trebuinţele de alimentaţie sînt zilnice. Situaţia aceasta tristă şi pentru mine foarte dureroasă, mă face să întrerup continuarea jurnalului, spre a evita descrierea unor stări şi lucruri deloc plăcute, ce n-ar putea fi evitate în descrierea situaţiei de la noi. 20 ianuarie 1984. O împrejurare cu totul deosebită mă obligă să reiau jurnalul pe care voisem a-l amîna pînă la un moment în care criza de alimentare de la noi va dispărea, dar care n-a sosit încă. Eu nu mă schimbasem, rămăsesem acelaşi cetăţean paşnic al ţării, liniştit şi la locul meu, aşa cum fusesem şi înainte. Mă încadrasem în viaţa socială actuală şi ca preot pensionar trăiam destul de retras, servind rareori la unele biserici unde eram invitat a servi şi unde, cîteodată, ţineam şi predica. Predica mea a fost totdeauna liberă, nu citită, la obiect, fără aluzii politice, însufleţită însă şi cu tendinţa de întări credinţa şi a o prezenta ca singura pîrghie de susţinere a moravurilor să nu se prăbuşească şi ca pe o forţă nebiruită în întărirea avîntului spre fapte bune, generoase şi altruiste. Totodată, prezentam credinţa ca pe o putere ce întăreşte sufletul prin liniştea în care îl aşază cînd îşi pune toată încrederea în Dumnezeu. Iar, ca urmare a acestei linişti interioare, corpul se întăreşte şi el, nervii rămîn sănătoşi şi întreagă sănătatea corpului e afectată favorabil. Nu uram pe nimeni! Suferisem. Am ars în dureri mari. Flăcări m-au perpelit şi mi-au mîncat anii mai tineri. Mi-au redus destul viaţa. Cu toate acestea nu purtam nici o duşmănie, nici o ură, nici un dor de răzbunare. Depăşisem toate acestea. Nu voiam nimănui răul, nici celor ce nu l-au făcut, nici celor ce se mai ţineau de mine şi puteau să ni-l mai facă. Dobîndisem pacea, ea era o comoară scumpă a sufletului meu şi o cîştigasem cu 30-40 de ani înainte. În ceea ce priveşte instalarea regimului comunist la noi, consideram că e un fapt care s-a făcut cu permisiunea lui Dumnezeu. Examinasem problema în temniţă, deja în primii ani ai instalării în Europa şi la noi. Şi am ajuns la următoarea concluzie: În voinţa lui Dumnezeu vedem două aspecte: ceea ce vrea Dumnezeu, ceea ce doreşte să fie, adică să se întîmple, iar al doilea aspect, ceea ce Dumnezeu permite să se întîmple în lume. Căci nimic nu se petrece fără voia lui Dumnezeu. În cazul comunismului, Dumnezeu nu l-a dorit – căci el e materialist şi ateizant – dar i-a permis desfăşurarea în lume, ca o necesitate, poate pentru un progres material şi social în lume şi pentru păcatele noastre.