În
zona montană a judeţului Neamţ circulă şi în zilele noastre legende şi balade
despre Vasile cel Mare, haiducul care s-a făcut cunoscut prin faptele sale de
vitejie la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Personajul a fost pomenit şi în
scrierile lui Sadoveanu sau Alecu Russo.
Vasile cel Mare face parte din galeria haiducilor despre care bătrânii îşi mai
amintesc şi acum, chiar dacă faptele sale au avut loc cu mai bine de două
secole în urmă. Sursele istorice sunt destul de sărace atunci când vine vorba
despre acest personaj pomenit în folclorul din zona comunei Grinţieş şi în
scrierile lui Mihail Sadoveanu şi Alecu Russo. Profesorul Daniel Dieaconu,
doctor în istorie, i-a acordat o atenţie specială lui Vasile cel Mare în
lucrarea „Tâlhăria şi haiducia la români. Jefuitorii cu arme”, unde apar
referinţe documentate despre isprăvile acestui personaj. În lucrarea amintită,
istoricul spune că Vasile cel Mare se făcuse cunoscut la sfârşitul veacului al
XVIII-lea în munţii Neamţului şi Sucevei, haiducul fiind de loc de undeva din
zona Vatra Dornei. Supranumele de „cel Mare” era dat de săteni după statura sa
impozantă. „Dacă în documentele vremii nu apare, este prezent însă în creaţii
populare, în balade sau în piese de teatru livresc, unele edite, dar şi unele
inedite (le-am putut afla de la bătrâni de pe valea Bistriţei sau în caiete de
însemnări ale învăţătorilor şi preoţilor)”, arată profesorul Dieaconu.
Tradiţiile
despre bandele de haiduci se păstrează şi acum la Grinţieş
Tradiţiile despre bandele de haiduci se păstrează şi acum la Grinţieş
Citeste mai mult:
adev.ro/o3plx5
O tradiţie a obştii evreieşti din Târgu-Neamţ arată că Vasile cel Mare era de
meserie tâmplar (stoler). El ar fi ridicat pe la 1792 sinagoga de lemn din
oraşul de la poalele Cetăţii Neamţ, dar mai târziu, luând calea codrului, a
devenit „spaima ovreilor”. Toată vara-n Grinţieş Şi iarna stoler la Ieşi” -
cântec popular aflat dintr-un sat de la poalele muntelui Grinţieş Cum a
transformat haiducul "Stânca Dracului" în Piatra Teiului Vasile cel
Mare apare în scrierile lui Alecu Russo şi în povestirile lui Mihail fiind
prezentat drept haiducul justiţiar. Călător în munţii Neamţului, Russo a scris
la 1839, nu la mult timp de perioada în care trăia haiducul, legenda stâncii Pietrei
Teiului. Povestirea spunea că însuşi Scaraoţchi ar fi desprins stânca din
vârful muntelui Ceahlău şi ar di aruncat-o în Bistriţa ca să-i blocheze cursul
şi să înece oamenii. „A fost odată în munţii noştri un voinic între voinici,
groaza graniţelor, ispravnicii, zapcii, cazacii şi toţi ciocoii îi ziceau hoţ,
iar ciobanii îi ziceau Vasile cel Mare. După ce Vasile cel Mare (pe capul lui
se pusese 1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de puşcă cu ispravnicii, după
ce prăda vreun călugăr bogat şi pustia câteva sate ungureşti la graniţă, după
ce spărgea vreo mănăstire şi dobora cu baltagul lui ascuţit pe vreun cazac
încăpăţânat, venea cu tovarăşii săi aici lângă piatra asta şi se luau la
întrecere să vadă cine a svârli mai sus baltagul. Într-o zi bărdiţa s-a înfipt
în vârful uriaşului şi-a rămas în ramurile teiului şi acolo-i şi astăzi”, este
legenda publicată în revista de folclor Şezătoarea într-un număr din anul 1898.
Piatra Teiului din comuna Poiana Teiului
Îi scăpa pe români din calea austriecilor
Despre Vasile cel Mare se scria într-o
revistă de la sfârşitul veacului al XIX-lea că ar fi fost dintr-un sat din
Bucovina, Ciocăneşti sau satul Boului. Cu toate acestea, faptele sale de
haiducie aveau loc în Neamţ, la graniţa Moldovei cu Imperiul Habsburgic.
„Vasile cel Mare a fost un vestit haiduc ce-şi avea sălaşul pe muntele
Grinţieşului, dar care hălăduia în munţii de-a lungul graniţei cu Ardealul, de
la Dorna şi până la Tarcău. Faptele sale erau povestite de săteni şi de multe
ori bieţii sărmani îi cereau sprijinul împotriva împilării boierilor, avarilor
egumeni”. Profesorul Dieaconu a aflat din publicaţia respectivă că s-ar fi
însoţit cu alţi doi haiduci, Andrei şi Ştefan Rusu, amintiţi şi în povestirile
lui Sadoveanu). „Se spunea că deseori trecea de partea cealaltă a hotarului, cum
spuneau bătrânii, prin „vama ursului”, pe cărările ştiute doar de ciobani,
fugărit de poteri sau după pradă. Împreună cu alţi haiduci (Grigorie, Onu, Nica
Păun) îi treceau munţii pe românii ardeleni (aşa numiţii )ce nu
puteau suporta împilarea austriecilor sau pe cei care s-au alăturat răscoalei
lui Horea şi erau urmăriţi de trupele chezaro-crăieşti”, aminteşte profesorul
Daniel Dieaconu. În lucrarea amintită, este menţionată şi mărturia lui Ilie
Şandru, publicist şi istoric literar, care a aflat că Vasile cel Mare l-ar fi
pedepsit pe preotul Mihăilă Tăslăoanu pentru că a trecut la „uniaţie”
(greco-catolici). „L-a cetluit de-un brad după ce-i luase hainele şi l-a lăsat
să suporte un frig aprig. Preotul a fost unul dintre strămoşii lui Octav Codru
Tăslăoanu, scriitorul şi omul politic, luptătorul pentru unire, originar din
acest sat din munţi”.
Cu o ghioagă a alungat o şatră de ţigani
Vasile cel Mare
este prezentat şi ca un duşman al ţiganilor lăieşi (nomazi). În revista
„Şezătoarea” din 1898 se amintea cum i-a alungat din satul Pârâul Pântei de
lângă Borca, iar o întâmplare similară ar fi avut loc la Poiana Largului.
„Într-o primăvară, spre sfârşit, aşa cam prin mai, în prundul de la gura
Largului s-au oprit mai multe corturi de ţigani. Erau fierari, potcovari,
femeile umblau cu ghicitul şi copii erau trimişi la cerşit prin sate. Ar fi
fost de folos ţiganii pentru săteni să le repare uneltele sau să le facă altele
noi, dar aceştia nu se mulţumeau cu ce câştigau cinstit, ci s-au apucat şi de
furat”, este cadrul de început al legendei. Istoricul spune că la început,
ţiganii nomazi furau de la săteni păsări de curte, apoi câte o oaie şi chiar şi
vitele de pe islazuri. Oamenii n-au reuşit să-i alunge, pentru că ţiganii erau
mulţi, dar au aflat de Vasile cel Mare, care îi ajuta pe sărmani şi i-au cerut
ajutorul. „Haiducul, o cruce de român, a coborât în sat pe jos şi cu palmele
goale şi s-a îndreptat spre corturile ţiganilor. A întrebat de cel mai iscusit
fierar şi pe nicovală i-a zvârlit un galben strălucitor cu zimţi: .
Ţiganul se apucă de lucru şi a doua zi sculele erau gata. Vasile cel Mare luă
ghioaga şi porni să izbească şi să dărâme corturile şi căruţele. Se făcu o
vânzoleală şi un vacarm cumplit” Urmărit de ţiganii care se adunaseră, Vasile
cel Mare a fugit atunci spre dealul Petru-Vodă şi pentru că era iute de picior,
i-a lăsat în urmă într-un şir lung, deoarece „unii fugeau mai tare, alţii mai
încet” „Când văzu că se răsfirară îndeajuns, haiducul se întoarse cu ghioaga
asupra lor. Cum se apropia unul, cum îl pălea, în aşa fel încât să nu se mai
ridice repede. Şi astfel, nu în mult timp umplu poteca ce şerpuia pe lângă
pârâul Largu cu ţigani care urlau de furie şi gemeau de durere. Vasile cel Mare
ajunse la locul unde îşi legase din vreme calul, se urcă pe el şi se întoarce
către ţigani: - Să vă strângeţi căruţele şi bordeiele şi până dimineaţă să nu
mai găsesc picior de ţigan pe aceste locuri, căci de nu, o să vin cu toată
banda şi n-o să vă fie bine! Ţiganii au înţeles că nu e lucru de şagă cu
haiducii şi au părăsit ţinutul şi s-au îndreptat către Târgu-Neamţ”, arată
profesorul doctor în istorie. Despre moartea haiducului tradiţia spune că,
aflându-se la Crucea (Suceava) cu tovarăşii săi Ştefan şi Andrei Rusu, a văzut
trei corbi şi a prezis că va muri. Haiducul ar fi fost surprins dormind în
codru şi „ştiindu-se că suma pusă pe capul lui era mare, un l-a omorât,
i-a tăiat capul şi l-a dus la stăpânire”, se mai arată în lucrarea profesorului
Dieaconu.
Articol
ziarul adevarul
21.01.2016
Florin Jbanca
