Perioada medievală şi începutul epocii moderne: Ţiganii din spaţiul românesc în scrierile călătorilor străini

• Scris de  dr. Daniel Deaconu
• Imprimare 
• E-mail 
• 1 comentariu

Evaluaţi acest articol

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

(17 voturi)

În spaţiul românesc, ţiganii au sosit la sfârşitul veacului al XIV-lea, aşa după cum o arată documentele de cancelarie domnească, care îi menţionează pe robii ţigani ai domniei, ai boierilor şi ai mănăstirilor. Alături de robii ţigani, în Moldova, sunt amintiţi şi robii tătari, iar în Ţara Românească, cei bulgari, dar de la sfârşitul veacului al XVI-lea, robia devine o instituţie a statului care îi cuprindea exclusiv pe ţigani, proveniţi din prizonierii de război, din danii, moşteniri sau cumpărări, puțini fiind cei liberi, dezrobirile fiind rare. Sunt menţionaţi în documentele de cancelarie domnească, care surprind în special latura juridică şi, de asemenea, de către călătorii străini, atenţi mai mult la trăsăturile lor fizice, la înfăţişare, la tradiţii sau la traiul lor patriarhal.

Interesul străinului pentru „tipuri omeneşti ciudate sau măreţe...”

Călătorii străini care au surprins imagini ale societăţii româneşti medievale au acordat o atenţie însemnată locuitorilor acestor meleaguri, români sau aparţinând altor etnii. Ţiganii nu puteau lipsi, călătorii străini fiind interesaţi de situaţia lor juridică şi socială deosebită, dar şi de pitorescul şi exotismul acestei populaţii. Nicolae Iorga, care a înţeles rolul Istoriei românilor prin călători, remarca interesul străinului pentru „tipuri omeneşti ciudate sau măreţe: ţiganul supt toate aspectele lui de maimuţă umană, lângă demnitatea sigură a ţăranului nostru, lângă neastâmpărul raselor orientale”¹.

Scrierile călătorilor străini au contribuit la conturarea portretului ţiganului român şi, folosind referirile lor, vom încerca să prezentăm cât mai multe dintre trăsăturile care i-au definit, dorind să surprindem specificitatea acestui neam cu o existenţă seculară pe aceste locuri. O primă mărturie a unui călător străin despre o populaţie care ar fi putut fi ţigană datează din 1445, când Vlad Dracul a trecut în nordul Dunării 12 000 de oameni, Jehan de Wawrin considerând că ar fi fost ţigani². Fapt care ar putea fi real, mai ales că cercetările recente (dar nu numai), mai ales în domeniul lingvisticii, au arătat că ţiganii au ajuns în spaţiul românesc din Peninsula Balcanică. Până la sfârşitul veacului al XVI-lea, ţiganii nu mai sunt amintiţi în scrierile călătorilor străini, de altfel şi mărturiile despre ţările române sunt destul de puţine. Christian Chasaeus ajunge în Transilvania la 1571 şi îi află aici pe ţiganii „lipsiţi de orice drept omenesc”³.

Importantă este menţiunea lui François de Pavie, baron de Fourquevaux, din 1585, care face referiri la ţiganii din Moldova şi care consideră că ţiganii şi-ar trage originea din aceste teritorii. El emite o ipoteză nouă, în acele vremuri se credea că ţiganii vin din Egipt. Remarcă existenţa mai multor colibe din paie situate la marginea Iaşului şi faptul că femeile moldovence şi cele ţigane au portul asemănător. Consemnăm şi părerea sa, naivă însă: „Doar aceasta este deosebirea între aceste fiinţe rătăcitoare şi femeile moldovence, anume că acestea sunt albe şi bălaie şi acelea negre, dar în mod artificial, folosind la spălat decocţi de burieni”. El îi menţionează pe ţiganii domneşti care plăteau o dajdie anuală domniei şi pe ţiganii mănăstireşti, foarte mulţi în unele mănăstiri moldave din timpul lui Petru Şchiopul, când el s-a aflat în această ţară ca diplomat de carieră⁴.

Călăi, negustori şi un... domnitor

Despre domnul Moldovei, Ştefan Răzvan, la origine ţigan, s-a scris de către mai mulţi autori impresionaţi de ascensiunea sa fulminantă, de faptele-i vitejeşti şi de sfârşitul tragic pe care l-a avut. Un alt domn, care i-a urmat în scaunul Moldovei la începutul secolului al XVII-lea, Ştefan Tomşa, a rămas în memoria urmaşilor ca unul dintre cei mai cruzi voievozi. El avea mereu alături un călău ţigan şi râzând îi arăta acestuia pe boieri, zicând că s-au îngrăşat berbecii şi că trebuie înjunghiaţi, după cum scria T. Alberti, negustor italian⁵. Şi în Transilvania, după reprimarea răscoalei anului 1514, din ordinul lui Zapolya, călăii ţigani l-au pus pe un tron de fier pe Gheorghe Doja, confecţionat tot de ei, cu un sceptru, o coroană de fier, înroşite în foc şi apoi au fost siliţi să mănânce din carnea friptă alături de tovarăşii săi. Călăii ţigani sunt amintiţi în documentele vremii până la 1847, Gavril Buzatu, un ţigan rob mănăstiresc, a fost ultimul călău din istoria ţărilor româneşti⁶.

În Transilvania, ţiganii erau recunoscuţi ca meşteşugari, sunt amintiţi ca făcând tunuri, fiind iscusiţi armurieri, de aceea erau în marea lor majoritate servitori regali, cu o largă autonomie, după cum o confirmă documente datând din vremea lui Sigismund de Luxemburg, Matei Corvin, Vladislav al II-lea⁷. Nicolaus Olahus îi află pe ţigani în anul 1536 în regiunea Crişanei, ca cerşetori, iar în 1564, italianul Giovanandrea Gromo găseşte în secuime pe ţiganii care erau utilizaţi în muncile agricole⁸.

De o mare importanţă pentru istoria românilor sunt scrierile lui Paul din Alep, care a fost în ţările române pe la jumătatea secolului al XVII-lea, însoţind ca secretar particular pe patriarhul Macarie al Antiohiei. El remarcă că „boierii mai au o mulţime de sclavi negri cumpăraţi pe care poporul îi strigă: Arap! Arap!”. Sunt fără îndoială ţigani care au primit de la români mai multe nume sau porecle: faraon, balaoacheş, hamiţi, harapi etc. Paul din Alep îi amintea şi pe nenumăraţii ţigani robi ai boierului Preda Brâncoveanu (peste 1500), mulţi dintre ei erau servitori şi meşteşugari de curte, lăutari şi artişti, dar erau şi ţigani nomazi, care străbăteau ţara cu meşteşugul lor, datorând şase dinari stăpânului în ziua de Sfântul Gheorghe⁹.

O civilizaţie a satului

Secolul al XVIII-lea aduce în ţările române mulţi călători străini care lasă posterităţii interesante descrieri ale spaţiului românesc şi ale locuitorilor săi, din rândul cărora nu puteau lipsi ţiganii. Ei remarcă cosmopolitismul oraşelor şi târgurilor româneşti, atât în ţările române extracarpatice, cât şi în Transilvania şi Banat. Ţiganii sunt întâlniţi şi în oraşe, dar în număr mai mic, ei preferând mediul rural, fiind o adevărată civilizaţie a satului. În Bucureşti, la 1793, H. von Reimers îi vede pretutindeni pe uliţe, remarcând că mulţi dintre ei lucrau în florării¹⁰. B. Haquet remarca în Iaşul anului 1788 pe „locuitorii străini ai capitalei: greci, armeni, evrei, uneori şi ceva unguri, slavi şi ţigani”, iar D. Sestini găseşte în Sibiu şi Alba-Iulia, pe lângă saşi şi români, pe greci, armeni, moravi, poloni, ruţi, evrei, sârbi şi ţigani. L. Spallanzani menţiona şi el pe locuitorii străini ai oraşelor şi îi remarca pe ţiganii din mahalale care erau fierari şi lăutari¹¹. F. Griselini scria despre ţiganii din Banat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi politica de sedentarizare a împărătesei Maria Tereza: “Deoarece legile le oprea intrarea în oraşe şi mai cu seamă în localităţile înconjurate de ziduri, ţiganii rămăseseră la viaţa lor rătăcitoare şi dezorganizată, tocmai prin aceea, atât timp condamnaţi, până ce glorioasa împărăteasă-regină, nelăsând niciun mijloc neîncercat spre a popula Banatul, le permise şi lor a se statornici a-şi instala locuinţe permanente, deşi în afara circonferinţei satelor celorlalte naţiuni, dar totuşi în apropierea lor şi a poseda pământ”¹².

Tagmele ţigăneşti

Referitor la împărţirea pe tagme ţigăneşti şi la îndeletnicirile ţiganilor aflăm mai multe menţiuni în operele călătorilor străini. L.P. Baltasar von Campenhausen, prezent în ţările române în perioada 1787-1791, crede că nici într-o ţară din Europa nu sunt atâţia ţigani şi îi împarte astfel: lingurari, care locuiau la sate şi lucrau în agricultură; ursari; lăieşi, care locuiau în corturi, erau făurari, femeile se ocupau cu ghicitul; burcaşi, o castă cumplită, care trăiau vara prin păduri, iar iarna pe grămezile de gunoi ale satelor şi oraşelor, furau cai cărora le schimbau culoarea¹³.

L. Spallanzani scria în 1785 despre trei categorii de ţigani pe care i-a aflat în Transilvania: cei care trăiau în mahalalele oraşelor, fiind lăutari sau fierari; cei ce trăiau în corturi şi se ocupau cu fabricarea unor obiecte mărunte şi care erau nomazi, numiţi ţigani egipteni şi “care de cele mai multe ori erau hoţi”¹⁴.

B. Haquet consemna că ţiganii se îndeletniceau cu prelucrarea aramei, a fierului şi a metalelor nobile, pe care le lucrau în corturile lor, nevasta şi copiii fiind cei care puneau în mişcare foalele. Cei săraci făceau linguri, coşuri, pe care le purtau din casă-n casă şi astfel mai şi cerşeau¹⁵. Al. Langeron, francez, general în armata rusă, ajunge în ţările române la 1790, participând la nesfârşitele războaie ruso-austro-turce, vede aici pe ţigani ca fiind cei mai mulţi din Europa şi îi împarte în robi boiereşti (în special servitori) şi domneşti (lăutari, geambaşi etc.)¹⁶ Cu toţii remarcă existenţa a două categorii de ţigani: cei sedentari, stabiliţi pe moşii boiereşti sau mănăstireşti, lucrând în agricultură, fiind meşteşugari sau servitori, şi cei nomazi care străbăteau ţara cu meşteşugul lor. Pentru această perioadă nu sunt vădite diferenţe importante între ţiganii din cele trei ţări române, dar în Transilvania şi Bucovina, la sfârşitul perioadei medievale, începe să se facă simţită politica de sedentarizare a autorităţilor habsburgice. J. Lebprecht găsea în Transilvania „două categorii şi anume: aceia cu domiciliul stabil, care se ocupă în parte cu agricultura, parte cu meşteşuguri şi mai ales cu fierăria, iar o parte îşi scot traiul din lăutărie, progresează bine şi duc o viaţă liniştită, apoi sunt ţiganii aşa-numiţi de şatră, care nu sunt stabili şi care cutreieră toată ţara”¹⁷.

O împărţire complexă şi judicioasă a făcut F. von Bauer, la 1778. Robii domniei erau rudari, ursari şi lăieşi; rudarii sunt lemnari, plătesc un impozit în aur, ursarii se numesc aşa după urşii cu care umblă prin ţară să câştige un ban, sunt, de asemenea, potcovari; lăieţii lucrează arama şi se îndeletnicesc, de altfel, cu tot felul de meşteşuguri brute. O altă categorie sunt vătraşii sau cei care trăiesc în case, sunt scutiţi de impozite şi lucrează pentru stăpânii lor¹⁸. Consulul prusian de la Iaşi, de la răscruce de secole, L. Kreuchely von Schwertberg, scria ambasadorului de la Istanbul, von Militz, despre ţiganii din principate care i-au atras atenţia prin numărul lor mare şi prin îndeletnicirile specifice. El afla de la autorităţi despre 700 de sălaşe de ţigani domneşti rudari, 100 de sălaşe de băieşi sau aurari ce scoteau aurul din pietre, 1000 de sălaşe de aurari ce nu aveau dreptul să se mute, 800 de sălaşe de ţigani lingurari, 700 de sălaşe de lăieşi, la care se adăugau robii mănăstirilor şi boierilor, neputând estima numărul lor¹⁹.

„Aristocraţia” ţigănească

Englezul Wilkinson, care ajunge în Ţara Românească în timpul lui Caragea-Vodă, menţionează două clase distincte: nomazii, erau liberi “să umble peste tot cu condiţia să nu părăsească ţara şi să plătească un tribut, 40 de piaştri pentru persoanele de peste 15 ani”, se ocupau cu fabricarea şi vânzarea de unelte de fier, muzică şi zidărie²⁰.

O castă deosebită, putem spune chiar o adevărată „aristocraţie a ţiganilor” erau aurarii, numiţi şi rudari sau băieşi. Erau ţigani înzestraţi cu unele privilegii şi autonomie în schimbul unei dări în aur. Aceşti aurari au atras atenţia prin meşteşugul lor deosebit şi astfel s-au păstrat mai multe mărturii scrise de prinţesa von Neuschotz, H. Grellman, De Gerando, Demidoff sau S. Kolosari etc., care prezentau pe ţiganii aurari din toate cele trei ţări române. Griselini îi aminteşte pe ţiganii aurari din Banat, dar şi pe cei din Moldova şi Ţara Românească, pe care a fost interesat să-i cunoască, robi domneşti care plăteau domnului o cantitate de aur culeasă din râurile care străbăteau ţara. Procedeul de lucru era spălarea nisipului şi pietrişului aduse de ape din munţi²¹. L. Kreuchely menţionează pe ţiganii domneşti „ce aveau rostul de a culege aur, care se găseşte mai ales primăvara după topirea zăpezilor în râurile din Țara Românească, dar mai ales în Dâmboviţa, care aduce aurul cel mai curat. Fiecare aurar, astfel se numesc, trebuie să aducă pe an un dram de aur, acesta este impozitul lui”²².

Se pare că Dâmboviţa aducea cele mai însemnate nisipuri aurifere; la fel de importante pentru aurari (care nu erau numai ţigani, ci şi români sau unguri) erau şi Crişurile care aduceau nisipuri cu aur din munţii Apuseni şi, de asemenea, şi Bistriţa. Geologul austriac B. Haquet, care ajunge în 1763 la Vatra-Dornei, vede pe ţiganii care culeg aur din acest râu²³. Deşi aurarii păreau a deţine o situaţie privilegiată, mai ales pe la jumătatea veacului al XIX-lea, când resursele de aur păreau să se sfârşească, traiul lor era la fel de greu ca cel al vătraşilor, dar spre deosebire de aceştia, beneficiau de libertatea de a se mişca dintr-un loc în altul. M.A. Demidoff descria pe aurarii pe care i-a cunoscut în călătoria sa din anul 1846: ,,... din singuraticele aşezări din jurul acestor râuri, cei care ne-au interesat mai mult sunt aurarii, împrăştiaţi pe prunduri sau pe insule izolate, aceşti sărmani, spălând fără încetare nisipurile Dunării, culeg părticele de aur ce le rostogoleşte fluviul”. El descrie şi procedeul prin care se obţinea aurul: „Pe un plan înclinat căptuşit cu pâslă sau un postav ordinar curge neîncetat apa care trece mai înainte printr-o grămadă de nisip şi pietriş grămădit pe o leasă în partea mai ridicată a instalaţiei; astfel fluturaşii microscopici ai preţiosului metal sunt opriţi de ţesătură. Ne-am apropiat să vedem pe aceşti nenorociţi care fără alt adăpost decât enorma claie de păr de pe cap se ocupă cu această muncă fără sfârşit şi călăuza noastră ne-a asigurat că bieţii oameni, care lucrează toată ziua expuşi la străşnicia cerului, abia câştigă pe zi 15 bani franţuzeşti”²⁴.

Lăutarii

Fără îndoială, cei care i-au impresionat cel mai mult pe străinii care au ajuns pe aceste meleaguri au fost lăutarii ţigani, preţuiţi pentru meşteşugul lor la curţile boiereşti şi la curtea domnească. Baronul von Campenhausen aflase că doar ţiganii care făceau parte din rândul ursarilor erau autorizaţi „să facă muzică”. Despre ursari amintea şi francezul F. Recordon, care îi întâlnise la întretăierea marilor drumuri unde se organizau târgurile locale. Ei făceau urşii să joace în sunetul instrumentelor: „Fie cu tamburinele, fie bătând tactul cu un fel de pinteni mari pe care îi leagă de călcâie şi care fac mult zgomot când se lovesc între ei”²⁵. Lăutarii ţigani erau nelipsiţi de la curţile domneşti şi de la ceremoniile publice. Nu cântau doar la ospeţe, ci şi la înmormântări, dansul şi cântul amestecându-se cu bocetele²⁶. Pentru occidentali, această muzică nu era foarte plăcută, ei fiind învăţaţi cu alte linii melodice, nu cu acestea specific orientale, dar nu puteau să nu remarce talentul lăutarilor şi capacitatea lor de a improviza²⁷. Fratele şahului Persiei, care a fost ambasador la curtea lui Napoleon I, a trecut în 1810 prin Bucureşti, la drumul său de întoarcere. S-a mirat de gustul pentru muzică al ţiganilor lăutari, mai ales pentru ritmurile şi instrumentele orientale; remarca faptul că aceştia cântau din sirinx şi era de părere că i-ar fi putut întrece şi pe perşi, care erau specialişti la acest instrument²⁸.

O mare notorietate a căpătat întâlnirea pe tărâm muzical dintre celebrul compozitor maghiar Franz Liszt şi ţiganul Barbu Lăutarul, petrecută în 1847, la curtea marelui boier Alecu Balş. Compozitorul a improvizat un marş unguresc, primit cu aplauze frenetice. Barbu Lăutarul, care a ascultat cu atenţie şi admiraţie, a redat cu mare acurateţe compoziţia lui Liszt, provocându-i acestuia o impresie deosebită. Evenimentul a fost relatat pe larg în presa vremii²⁹.

Exotismul ţiganilor

Portretul fizic şi psihic al ţiganului român se poate desprinde din scrierile călătorilor străini. Cei care trag atenţia sunt nomazii, care sunt prezentaţi cu înfăţişarea lor exotică, cu portul lor deosebit, cu îndeletnicirile lor specifice, cu tradiţiile lor neînţelese. B. Haquet remarca părul negru ca tăciunele, ochii negri şi mari cu privire ascuţită şi adesea sălbatică. Doreau să trăiască liberi, fără constrângeri, având doar „nişte noţiuni superstiţioase şi proaste despre religie, la care nu se prea gândeau”³⁰. F. Griselini este cel care oferă cele mai multe informaţii despre ţiganii din Banatul timişan, urmărind viaţa lor cotidiană. „Înfăţişarea lor extraordinară este întrutotul uniformă. Au ochii negri strălucitori, de care culoare este şi părul lor negru şi creţ; culoarea feţei măslinie şi buzele roşii, dinţii foarte albi, faţă mai mult ovală, obrajii puţin umflaţi, bărbie ascuţită şi fruntea îngustă; la statură bine făcuţi, niciunul pântecos”, scria el³¹. Un englez, William Macmichael, mergând spre Moscova în anul 1817 îi vede pe ţiganii care „sunt oameni înalţi şi negri” şi constată asemănarea limbii lor cu limbile din Industan şi remarcă „iubirea lor pentru hainele roşii”³². Şi von Bauer îi consideră „un popor rătăcitor, care n-are nicăieri o patrie” şi care se află în Moldova în număr mare. Ei au o limbă proprie, dar ştiu şi româneşte şi sunt creştini³³. Este ceea ce spune şi Griselini, ţiganii vorbeau româneşte, dar între ei foloseau un dialect ce nu aparţinea „nici limbii ungureşti, nici sârbeşti, greceşti, turceşti, armeneşti, nici limbii unei alte naţiuni învecinate, europene sau asiatice”. Referitor la religie, constata că ţiganii adoptă religia dominantă a regiunii sau a statului: „Ei sunt supuşi aceloraşi prejudecăţi , superstiţii ca şi valahii... Numai atât că ei ţin severul post al bisericii greceşti cu o mai mare scrupulozitate”³⁴.

Robert Kunisch mărturisea că „s-a îndrăgostit de naivitatea şi de copilăreasca spontaneitate a ţiganului care nu se plânge” şi credea că ţiganii erau păstrătorii cei mai fideli ai cântecelor, legendelor şi vrăjitoriilor³⁵.

„Erau vânduţi ca boii”

Situaţia juridică şi socială a ţiganilor din ţările române nu putea să nu atragă atenţia străinilor, care o prezintă şi o condamnă, unii dintre ei cu vehemenţă. Scrierile lor confirmă marginalitatea acestei etnii şi nişte condiţii de multe ori subumane. Contele Karacsay scria că în Moldova, „în sate se află multe familii de robi ţigani... Soarta lor este de a fi robi în toată puterea cuvântului”³⁶. Contele d’Antraigues nota despre ţiganii robi boiereşti: „Boierii sunt stăpâniii lor cei mai absoluţi. După plac îi vând şi-i ucid ca pe nişte vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex”³⁷. Jean Louis Parrant, trimis al republicii iacobine franceze în principate se întreba retoric: „Ce se mai poate spune despre aceste numeroase turme (căci nu pot fi numite altfel) de fiinţe încă şi mai nenorocite care sunt puse pe aceeaşi treaptă cu vitele de povară şi adesea tratate mult mai rău decât ele de către stăpânii barbari a căror odioasă aşa-zis proprietate sunt?!”³⁸.

În 1794, un student englez, John B.S. Moreit of Rokeby, ajunge la Turnu-Roşu şi este impresionat de faptul că la acea vreme ţiganii „mai erau vânduţi ca boii”. Despre negoţul cu robi ţigani scria şi W. Wilkinson la 1810: „Cu ei nu se face un negoţ după toate regulile; nu există obiceiul să fie puşi în vânzare. Sunt vânduţi şi cumpăraţi pe ascuns, preţul obişnuit al unui rob de orice sex fiind de cinci-şase sute de piaştri”³⁹. Se pare că acesta a surprins o scurtă perioadă când se făceau astfel de vânzări, fie a fost mai puţin informat, căci sunt mulţi dintre cei care descriu târgurile în care se făcea comerţ cu ţigani, cu strigare şi licitaţie. Un scriitor german, care şi-a semnat operele cu pseudonimul Ermitul din Gauting, descria lupta disperată a unei fete de ţigan, care a fost vândută unui tânăr boier şi căruia nu-i păsa de tinereţea ei şi de bocetele familiei. Străinul înduioşat şi-a dorit să o elibereze pe fată, dar nu a putut înfrânge cerbicia noului stăpân ce fusese atras de frumuseţea fetei şi căreia îi promitea biciul în caz că nu i-ar fi satisfăcut poftele. Ermitul din Gauting credea că între cei 40 000 de ţigani din Muntenia „sunt de aceia care, deprinşi cu biciul zilnic, şi-ar fi pierdut şi mâinile pentru un sadic capriciu al stăpânului”⁴⁰.

Un memoriu care a produs o vie impresie în ţară şi în Occident a fost realizat de Emile Kohly de Guggsberg, perceptor al comisului Gherghel din Botos şi tipărit în anul 1841. Selectăm din spusele sale referitoare la robia ţiganilor din ţările române: „Cu acestea din urmă trebuie să se sfârşească cu desăvârşire mizeria şi robia. Robia reprezintă cea mai mare ruşine pentru ţară, pata cea mai neagră în faţa străinului. Veţi îndrăzni vreodată să vă număraţi printre neamurile civilizate, atât timp cât se va putea citi într-unul din jurnale voastre: De vândut ţigancă tânără?!”⁴¹.

O generaţie de excepţie care a pornit revoluţia paşoptistă şi a realizat „Mica Unire”, având în frunte pe eminentul om politic Mihail Kogălniceanu, a reuşit să înfrângă concepţiile feudale ale boierimi şi ale Bisericii şi la jumătatea veacului al XIX-lea ţiganii au fost dezrobiţi, cu câţiva ani înainte de a se aboli sclavia negrilor în Statele Unite ale Americii.

Insert

„Un popor rătăcitor, care n-are nicăieri o patrie” (von Bauer)

„Soarta lor este de a fi robi în toată puterea cuvântului” (Contele Karacsay)

„Boierii sunt stăpâniii lor cei mai absoluţi. După plac îi vând şi-i ucid ca pe nişte vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex” (Contele d’Antraigues)

„Sunt vânduţi şi cumpăraţi pe ascuns, preţul obişnuit al unui rob de orice sex fiind de cinci-şase sute de piaştri” (John B.S. Moreit of Rokeby)

„Robia reprezintă cea mai mare ruşine pentru ţară, pata cea mai neagră în faţa străinului” (Emile Kohly de Guggsberg)

Note

1. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, IV, Edit. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1929, p. 9.

2. Călători străini despre ţările române (în continuare Călători străini...), vol. I, ed. de M. Holban, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 112-113.

3. G. Potra, Contribuţiuni la istoria ţiganilor din România, Bucureşti, 1939, p. 97.

4. Călători străini ..., vol. III, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 183; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 162.

5. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Edit. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 201.

6. A. Fraser, Ţiganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 125; D. Dieaconu, Ţiganii din România, scurtă istorie veche a unei etnii puţin cunoscute, în „Catharsis”, anul V, nr. 2, Piatra-Neamţ, p. 17.

7. V. Achim, Ţiganii în istoria României, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 60; A. Fraser, Ţiganii, p. 125.

8. Călători străini ..., I, ed. de M. Holban, Bucureşti, 1968, p. 499; Călători străini ..., II, ed. de M. Holban, P. Cernovodeanu, M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Bucureşti, 1970, p. 322.

9. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 16; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 243.

10. Călători străini ..., vol. X, partea 2, Ed. Academiei, Bucureşti, 2001, p. 1167.

11. Călători străini ..., vol. X, partea 1, Ed. Academiei, Bucureşti, 2000, p. 362, p. 773; Călători străini ..., X, 2, p. 842.

12. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, Bucureşti, 1926, p. 146.

13. Călători străini ..., X, 2, p. 858.

14. Călători străini ..., X, 1, p. 773.

15. Călători străini ..., X, 2, p. 862.

16. Călători străini ..., X, 2, p. 941.

17. Călători străini ..., X, 1, p. 746.

18. Călători străini ..., X, 2, p. 859.

19. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 31.

20. Călători străini ..., X, 2, p. 157.

21. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, p. 295.

22. Oraşul românesc şi lumea rurală. Realităţi locale şi percepţii europene la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, Ed. Istros, Brăila, 2004, p. 84.

23. C. Turcu, Preocupări de cultură regională, III, 1935, Iaşi, p. 10.

24. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 34.

25. Călători străini ..., X, 2, p. 883; Călători străini .... Secolul XIX, I, p. 653.

26. Călători străini ..., X, 2, p. 888; p. 1153.

27. Călători străini ..., X, 1, p. 436.

28. M. Kogălniceanu, Schiţe despre ţigani, Iaşi, 1900, p. 20.

29. C. Bobulescu, Lăutarii noştri, Bucureşti, 1922, pp. 161-166.

30. C. Turcu, Preocupări de cultură regională, III, 1935, Iaşi, p. 17.

31. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, p. 147.

32. G. Potra, Contribuţiuni..., p. 100.

33. Călători străini ..., X, 1, p. 149.

34. F. Griselini, Istoria Banatului Timişan, p. 148.

35. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, IV, Edit. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1929, p. 43

36. Oraşul românesc şi lumea rurală..., p. 84.

37. Călători străini ..., X, 1, p. 300.

38. Călători străini ..., X, 2, p. 1312.

39. N. Djuvara, Între Occident şi Orient, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 292.

40. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, IV, p. 29.

41. Ibidem, p. 67.

Publicat in revista Istorie si civilizatie in 2012

Haiduci si tîlhari • istoricul Daniel Dieaconu si cîtiva colaboratiri au lansat un interesant volum de carte • este vorba despre „Haiduci si tîlhari - Contributii de mitologie si antropologie istorică“ • lansarea a avut loc la Grinties, evenimentul stîrnind interes maxim • Scriitorul Daniel Dieaconu, doctor în istorie, avîndu-i alături în ale cercetării pe Viorel Nicolau, Alexandru Ioan Ungureanu si Emil Pedemonte Juncănaru, a scos săptămîna trecută pe piata editorială o nouă carte, cea de-a 22-a din ampla sa operă, purtînd titlul „Haiduci si tîlhari - Contributii de mitologie si antropologie istorică“. Lucrarea a fost lansată sîmbătă, 2 martie, la Căminul Cultural Grinties în prezenta unor oaspeti de seamă si a unui public local cu interes fată de slova scrisă si drag de istoria locului si nu numai. Activitatea, care s-a dovedit pînă la urmă un adevărat maraton cultural-artistic, l-a avut ca prezentator pe învătătorul Ilie Alexandru, ce avea să invite în scenă pentru a vorbi publicului despre carte, pe rînd, pe primarul localitătii, doctorul Vasile Alexandroaia, sustinătorul moral si material al mai multor proiecte culturale locale, pe preotul Dumitru Pintilie, de la Parohia Grintiesu Mare, pe Viorel Nicolau, seful Editurii Cetatea Doamnei, sub auspiciile căreia a apărut lucrarea si pe criticul literar Constantin Tomsa, cel ce a prezentat grintiesenilor o analiză pertinentă a continutului lucrării. Totodată, publicului i s-a oferit prilejul de a-l asculta si pe autorul cărtii, prof. dr. Dieaconu, care în cîteva vorbe si-a exprimat bucuria de a fi adunat la Grinties un public numeros si de calitate pentru a-i fi alături la împlinirea sa editorială. Dorind să dea o importantă deosebită evenimentului, gazdele au tinut să-i aibă ca invitati în ale cîntecului haiducesc pe tînărul acordeonist Emanuel Axinte, elev la Liceul de Artă Victor Brauner si fiu al satului, pe Ion Bustihan, rapsod local, Constantin Ionescu si Ion Diaconu, interpreti de muzică de petrecere si pe interpreta de muzică populară Dana Dăncilă din Suceava. La acestia s-au alăturat o parte a elevilor grintieseni aducînd în prezent cîteva din cîntecele haiducesti de altădată. Rînd pe rînd, toti acestia aveau să reverse peste public frînturi din talentul lor alcătuind în final un spectacol ce avea să să tină trează atentia spectatorilor nu mai putin de patru ore. Si cum motivul întîlnirii culturale de la Grinties a fost subiectul cărtii, mai precis haiducii vremurilor demult apuse, firesc a fost ca de o atentie deosebită să se bucure renumita de-acum Bandă a lui Bujor, care a deschis si încheiat spectacolul.  „Care ar fi trăsăturile care diferentiază pe tîlharul ordinar de haiduc“  Cît priveste cartea lansată, aceasta, conform spuselor autorilor îsi doreste să acopere o zonă mai putin bătătorită a istoriografiei, haiducia si tîlhăria, concentrîndu-se asupra celor două fenomene fără vreo delimitare strictă. „O astfel de temă, care să surprindă istoria haiduciei si a tîlhăriei în spatiul românesc, nu a beneficiat de o cercetare serioasă. (...) Fiind o temă la care istoriografia a rămas datoare fată de beletristică, cele mai importante pentru cercetare au fost creatiile populare, un bogat tezaur de balade, doine, cîntece, povesti si legende. Haiducii si faptele lor au intrat si în literatura cultă, încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea, iar la sfîrsitul veacului deja devenise „la modă“ nuvelele haiducesti. Am încercat să ilustrăm caractere generale ale fenomenului: cine a ajuns în codri, cine erau cei care trebuie pedepsiti, căpitanul, ceata, femeile-haiduci, înfătisarea, armele, însusirile suprafiresti, legăturile dintre codru, popor si haiduci sau tîlhari, dorind a afla care ar fi trăsăturile care diferentiază pe tîlharul ordinar de haiduc“, se arată în Introducerea cărtii. Lucrarea a fost prefatată de către prof. dr. Lucian Strochi, care prin dibăcia sa scriitoricească, a trecut haiducia prin cultura natională, alăturînd-o mitologiei românesti. „Mitul haiduciei intră în relatie directă cu celelalte patru: cu mitul descălecării pentru că haiducul stăpîneste un teritoriu al său, fiind si un erou civilizator, pe lîngă un erou justitiar; cu mitul jertfei întru creatie, pentru că haiducul se jertfeste pentru valorile sale; cu mitul Zburătorului - pentru că este replica feminină într-un mit initiatic, dragostea fiind înlocuită cu lupta si cu moartea; cu Miorita pentru că haiducul se află într-o relatie directă, dependentă cu natura si cu moartea“, afirmă prefatatorul. „Încă de la început, studiul monografic alcătuit de către cei patru autori pune întrebări esentiale precum haiduci si hoti, haiduci si tîlhari, si numai citind această carte veti afla un răspuns sustinut de o documentere fundamentată stiintific“, a spus printre altele criticul literar Constantin Tomsa la întîlnirea din Grinties, invitînd cu elegantă la lectură întreg publicul prezent în sală. Si pe altii cu interes pentru lectură. Publicat in Monitorul de Neamt 06.03.2013 (Ion ASAVEI)

Biserica din Grintiesu Mare - o biserică smerită ce impresionează prin frumusete si simplitate

• biserica datează din anii 1792 - 1793 si a fost ridicată de românii „ungureni“, care au trecut muntii pentru a scăpa de prigoana religioasă si deznationalizării împărătesei Maria Tereza • „Un lucru ce o deosebeste poate de celelate bisericute din lemn, apartinînd secolului al XVIII-lea, este faptul că biserica noastră, pe care o conservăm cu sfintenie ca pe un giuvaer al ortodoxiei românesti, păstrează icoane vechi din perioada ridicării sale de către descălecătorii ungureni, dar si de către urmasii lor, vietuitori ai anilor 1852 sau 1891, care au simtit nevoia lăuntrică să adauge la zestrea lăcasului lor de închinăciune noi podoabe artistice reprezentînd chipuri de sfinti“, am aflat de la preotul Dimitrie Pintilie • 

Ori de cîte ori luăm drumul unui asezămînt de cult, pentru prezentarea sa în paginile publicatiei noastre, ne pregătim să intrăm curati într-o altă poveste. De astă dată, inima ne-a îndemnat să ne apropiem duios si cu răbdare de Biserica de lemn din Grinties, cu hramul Duminica tuturor sfiintilor, ridicată într-o poiană de pe malul pîrîului cu acelasi nume. Aflasem din cronici că aveam de-a face cu cel mai vechi monument de arhitectură religioasă de pe cuprinsul comunei, iar de la bătrînii locului că povestea acestui lăcas de închinăciune, de-i vom trece pragul cu evlavie, ni se va deschide tainic, precum inima unei fiinte coborîte din negura vremii. Si, într-adevăr, au avut dreptate. 

Lăcas ce dăinuie datorită strădaniei preotului Grigorie 

Timidă si firavă arhitectonic, dar măreată duhovniceste, bisericuta ne-a primit smerită, tăcută si curată, precum o fecioară, iar în umbra sa, tînăr si plin de ospitalitate crestină, părintele Dumitru Pintilie, păstorul de suflete, cel care, aflînd rostul descinderii noastre la biserica îngrijită astăzi de sine, întru ortodoxie, avea să ne preia si să ne conducă subtil în tainele acesteia. „Ati făcut popas crestinesc la biserica primei parohii din Grinties. Acesta a fost cel mai important loc de închinăciune din comunitatea noastră pînă la ridicarea bisericii din satul Poiana, la 1864. Biserica datează din anii 1792 - 1793. Despre vechimea bisericii, pe care cu vrednicie si smerenie încerc s-o slujesc, ne vorbeste pomelnicul ctitoricesc păstrat si astăzi în altar, ca obiect de mare valoare documentară, scris cu litere chirilice de către pictorul bisericii Teodosie Zugravul. Pomelnicul este datat 1794, la finalizarea lucrărilor de constructie, apare sub forma unui triptic scris si pictat pe lemn de paltin si enumeră pe toti cei care au contribuit la ridicarea acestei biserici. Citirea lui ne prezintă faptul că satul Grintiesu Mare si această biserică s-au ridicat de către românii ardeleni, numiti îndeobste „ungureni“, ce au fugit din calea opresiunii, a catolicizării si deznationalizării initiate de împărăteasa Maria Tereza. Conform înscrisului, primul preot al bisericii a fost Grigorie, sosit împreună cu 17 familii din Ardeal si care la început a sustinut serviciul religios într-una dintre case. Despre preotul Grigorie se consemnează în acelasi pomelnic că pentru ridicarea bisericii sfintia-sa «au dat osteneală mai multă decît toti». Deci, asa cum spuneam, dacă la sosirea pe aceste meleaguri refugiatilor ungureni li se oficiau slujbele religioase într-o casă de crestin, mai apoi, cînd comunitatea a crescut si obstea s-a mărit, ortodocsii au purces la ridicarea unui lăcas de cult, imigrantii ardeleni alăturîndu-se autohtonilor în această necesară înfăptuire. Revenind la pomelnicul ctitoricesc, mai doresc să adaug că se mai află un nume, acela al preotului Iacov, despre care credem că or va fi fost împreunăslujitor cu preotul Grigorie, or o fi fost păstor de suflete în altă parte si s-a alăturat în refugiu oamenilor ce au ajuns pe valea Grintiesului“, ne-a povestit părintele Pintilie care, desi ceva mai nou printre credinciosii din Grinties, se vede treaba că si-a însusit cu respect fată de înaintasi istoria bisericii si a comunitătii în care si-a aflat linistea duhovnicească. 

S-au păstrat icoanele originale 

Încă de la intrarea în biserica veche de pe Grintiesu Mare, cum spun localnicii, avea să ne impresioneze frumusetea catapetesmei, care desi acoperită de „colbul“ vechimei sale, lăsa să se întrevadă figurile sfintilor, ce ne priveau cu duiosie crestină de la înăltimea credintei lor. „Catapeteasma bisericii păstrează icoanele originale pictate de un artist foarte talentat, pe nume Teodosie Zugravul, care după cum observati are un stil propriu, specific secolului al XVIII-lea si care ne onorează cu operele sale. În special icoanele împărătesti, cele ale Mîntuitorului si Maicii Domnului, icoana hramului Duminica tuturor sfintilor si cea a Sfîntului Ierarh Nicolae, care sînt realizate cu migală si mare atentie. Apoi, si celelalte registre ale icoanelor au tinuta lor artistică, după cum si întregul ansamblu arhitectonic al catapetesmei. De dată mai recentă, realizate în 1835, sînt icoanele de pe usile diaconesti, dar nu mai putin frumoase din punct de vedere artistic. Ca mai toate bisericile tărănesti de pe văile Bistritei si Bistricioarei, ridicate în veacul al XVIII-lea si am în vedere biserica din Galu, cea din Dreptu, biserica din Răpciuni, azi la Muzeul Satului din Bucuresti, biserica din Tulghes, Bistricioara, Ceahlău-Schit, biserica din Grintiesu Mare, impresionează prin frumusete si simplitate, asta confirmînd faptul că avem de-a face cu o operă a mesterilor locali. Această ctitorie religioasă a fost construită din bîrne de brad, în planul triconc, specific perioadei la care am făcut referire. Cît priveste pridvorul si clopotnita, s-au dovedit a fi o adăugire reusită, realizată odată cu operatiunile de renovare de la sfîrsitul secolului al XIX-lea, conform unui al doilea pomelnic ctitoricesc datat 1891, renovare însemnînd si învesmîntarea bisericii cu scîndură de brad. Referitor la arhitectura bisericii, mesterii au respectat părtile componente ale unui lăcas de cult, în proportii reduse, pridvor, pronaos, naos si altar. În pronaos si naos, mesterii au realizat un plafon cu calotă sferică din opt laturi, la bază din scînduri îmbinate în coadă de rîndunică. Stranele sunt sculptate din lemn de paltin. Valoarea bisericii este întregită de pictura originală a iconostasului si a icoanelor mari executate în ulei, pe lemn, acestea păstrîndu-se în conditii bune pînă astăzi. Un lucru ce o deosebeste poate de celelalte bisericute din lemn, apartinînd secolului al XVIII-lea, este faptul că biserica noastră, pe care o conservăm cu sfintenie ca pe un giuvaer al ortodoxiei românesti, păstrează icoane vechi din perioada ridicării sale de către descălecătorii ungureni, dar si de către urmasii lor, vietuitori ai anilor 1852 sau 1891, care au simtit nevoia lăuntrică să adauge la zestrea lăcasului lor de închinăciune noi podoabe artistice reprezentînd chipuri de sfinti“, ne-a mai povestit preotul Dimitrie Pintilie. 

„Ceea ce este simplu, este si valoros“ 

Iar noi simtim la rîndu-ne nevoia să mai adăugăm la spusele sale că din zestrea bisericii din Grintiesu Mare fac parte, spre bucuria clerului local si mîndria grintiesenilor iubitori de slovă scrisă si unele cărti religioase vechi, precum un Evanghelistar, datat 1826, un Liturghier din 1860 si un Octoih de dată ceva mai apropiată, anul aparitiei fiind 1912. Asadar, văzînd tot ce presupune biserica din lemn din Grinties, considerăm suficient pentru a simti emotia împăcării cu noi însine. Doream, însă, să mai descoperim si alte aspecte legate de rolul si rostul unei bisericute vechi în viata religioasă a comunitătii, acum, cînd nasc împrejurul nostru adevărate catedrale. Si de la cine oare puteam să aflăm acest lucru, decît de la interlocutorul nostru, părintele Pintilie. „Ceea ce este simplu, este si valoros. Ne reprezintă si ne asează în fata lui Dumnezeu asa cum sîntem. Consider că nu trebuie să ne împopotonăm pentru a iesi din anumite tipare. Credinta este una singură, fie că intri în comuniune cu Dumnezeu într-un lăcas de cult de mare simplitate, fie că te închini într-o catedrală, precum cele metropolitane. Eu, ca slujitor al Domnului, cînd am intrat în această modestă, dar plină de duh sfînt ctitorie bisericească, am simtit că trebuie să continui cu respect si responsabilitate ceea ce au săvîrsit cu nevointă si smerenie înaintasii truditori ai credintei, ce au păstorit grintiesenii de-a lungul celor peste două veacuri. Da, acestea sînt cuvintele care îmbracă cel mai bine sentimentele si trăirile mele“, a mărturisit cu emotie parohul. Si fiindcă a fost adusă vorba despre înaintemergătorii săi întru păstorirea sufletelor parohiei l-am rugat pe preotul Pintilie să refacă istoria bisericii si din acest punct de vedere. „Din informatiile mele au trecut prin această biserică slujind cu credintă si nevoind în duhovnicie 11 preoti. Primii, asa cum arată pomelnicul ctitoricesc, au fost preotii Grigorie si Iacov, pe la sfîrsitul secolului al XIX-lea a slujit preotul Gheorghe Baltă, urmat, începînd cu anul 1904 de către părintele Alexandru Romanescu, un preot cu o tinută voievodală, ce a păstorit pînă prin 1943. Apoi a fost părintele Vasile Maftei, un om de o modestie rară si o mare calitate morală, de altfel singurul ce a tinut să fie înmormîntat în cimitirul satului alături de părintii săi. I-au urmat preotii Ioan Ilie si Sebastian Benza, iar din 2001, prin binecuvîntarea lui Dumnezeu, mă învrednicesc a sluji eu. Consider că a fost o onoare pentru mine să le urmez, dar si o obligatie în a le continua nevointa si truda“. 

Locuri aparent pline de liniste patriarhală, dar în realitate pline de vigoarea trecutului 

Si discutiile nu s-au oprit aici, chiar dacă descinsesem în zonă interesati mai cu seamă de Biserica de lemn Grinties, unul din multele obiective cu valoare de patrimoniu de pe văile Bistritei si Bistricioarei. Atît preotul, cît mai cu seamă profesorul Daniel Dieaconu, ultimul grintiesean sadea, aveau să ne mai spună si cîte ceva despre comuna în care am petrecut cu rost cîteva clipe de zăbavă: „Teritoriul comunei Grinties de astăzi a apartinut în vechime mai multor stăpîni, laici sau ecleziastici, fiind numeroase disputele între mănăstiri si boieri, procese nesfîrsite, conflictele ajungînd uneori pînă la violentă. În secolul al XV-lea, acest domeniu situat la granita cu Transilvania a fost în întregime domnesc, dar prin danii succesive el a intrat în posesia mănăstirilor, atît cele mari ale Moldovei, Neamt si Bistrita, cît si a unor noi lăcasuri de cult ridicate chiar în regiunea de la poalele Ceahlăului: Mănăstirea Hangu-Buhalnita, Mănăstirea Pionul, Schitul Cerebuc, Mănăstirea Durău, Schitul Sofia. În veacul al XVII-lea, boierii Cantacuzini devin stăpîni ai unor întinse teritorii pe domeniul Hangului si timp de aproape două secole îsi vor disputa mosiile cu mănăstirile regiunii. Toponimul Grinties se consideră că se datorează termenului german «Die Grentze», însemnînd granită, dat de către locuitorii austrieci din Imperiul Habsburgic, care îsi întinseseră hotarele dincoace de «cumpăna apelor» (în 1792), încălcînd vechiul hotar al Moldovei lui Stefan cel Mare, la Prisecani, în vestul comunei Grinties fiind instituite pichete de grăniceri si vamă, realitate ce a durat pînă la 1918. Procesul de populare a acestor asezări de pe valea Bistricioarei a fost unul lent, dar continuu, strîns legat de apropierea de Transilvania, fiind consemnate din vechime legături comerciale, desfăsurate prin trecătoarea Prisecani. Schimburile de populatie de o parte si cealaltă a Carpatilor s-au desfăsurat pe poteci, de cele mai multe ori stiute doar de localnici si care erau numite «vama cucului». Oierii transhumanti, numiti tutuieni, au fost o prezentă sezonieră obisnuită, multi dintre ei stabilindu-se pe aceste locuri, atunci cînd situatia politică si socială din Transilvania nu le-a mai oferit posibilitatea de a practica străvechea lor îndeletnicire. Au întemeiat sate noi ori s-au asezat în cele deja existente. Mai ales în secolul al XVIII-lea se înregistrează un aflux mare de fugari care s-a asezat în sate precum Schit, Grinties, Galu, Cîrnu, Tarcău, Izvorul Alb. Ungurenii au fost bine primiti de către autorităti, dată fiind densitatea redusă a populatiei. Catagrafiile, începînd cu cea din 1772, îi consemnează pe ardeleni, pe unii cu nume, pe altii cu porecla, cum ar fi, bîrsan, ungurean, sălăgean, almăsan si lista ar putea continua. Asta spre exemplificare, pentru a ajunge de fapt de unde am plecat. Descălecarea ungurenilor ardeleni în zonă si ctitorirea lăcasurilor de cult ortodox, în general, si a bisericutei grintiesene, în particular“, aveam să aflăm de la cei doi, preotul Pintilie si istoricul Dieaconu. Cu tolba plină de informatii si cu sufletul încărcat de istorie crestină ne-am retras sfiosi spre ale noastre. Nu însă fără a reflecta profund la trecutul unor locuri aparent pline de liniste patriarhală, dar în realitate pline de vigoarea trecutului.

Articol realizat de Ion Asavei si Daniel Dieaconu 

postat in Monitorul de Neamt si Roman 22.09.2012