Grigore Caraza, model de luptător anticomunist

La 1 februarie 2017 Grigore Caraza ar fi avut 88 de ani. O vîrstă pe care multi dintre fostii colegi de temnită cu multă suferintă îndurată au prins-o, precum părintele Iustin Pîrvu, părintele Filaret Gămălău sau părintele Nicolae Grebenea pe care Dumnezeu l-a dăruit îndelungat în zile, 102 ani. Asadar, pe 1 februarie 1929, în familia gospodarilor munteni, Ioana si Vasile Caraza din Poiana Teiului, se năstea Grigore, al cincilea din cei sase copii ai acestora. Grigore face scoala primară la Poiana Teiului si apoi Scoala Normală la Piatra Neamt. În 1948, învătătorul inspector Ioan Olaru de la Borca, îl numeste director al Scolii Primare Călugăreni, comuna Poiana Teiului. Începuse perioada de stăpînire sovietică în România si învătătorul Caraza s-a angajat în lupta împotriva regimului comunist aservit sovieticilor. Împreună cu studentul Valentin (Puiu) Blăgescu si cu Pamfil Sălăgeanu înfiintează organizatia anticomunistă Frătia de Arme. Si fratele lui Grigore, Gheorghe (Gelu), avusese activitate în cadrul Frătiilor de Cruce. Este arestat pe 31.08.1949. Cineva îl trădase, probabil Pamfil. Era la cosit cu tatăl său în livada din satul Roseni, iar o vecină îl anuntă pe Grigore că Securitatea îl asteaptă acasă. A coborît acasă, lîngă Piatra Teiului. În mînă avea un topor. În casă l-a găsit pe securistul Asofiei, care-i atrage atentia să lase toporul jos si că este arestat. Este dus la Securitatea din Ceahlău, iar mai apoi la cea din Piatra Neamt. După cercetările de la Piatra, unde este bătut de Ruscior Modest, e trimis sub stare de arest la închisoarea de la Galata, Iasi. Securitatea de la Piatra a scris pe dosarul care l-a însotit pe Grigore Caraza la Galata si mai departe, cu cerneală rosie si cu litere majuscule: „detinut periculos“. De la Galata ajunge si în alte temnite comuniste, Jilava, Văcăresti, Tîrgu Ocna, Constanta, Bacău, Aiud. În acesta din urmă a suferit 18 ani de zile, din care în „Zarcă“ 8 ani. Tineretea si-a petrecut-o în temnita de la Aiud. Avea să stea încarcerat 18 ani la care se adaugă 2 ani de domiciliu obligatoriu. După ce a iesit din închisoare si-a studiat la CNSAS cele 22 de dosare cu peste 8.000 de file, unde a găsit însemnări care l-au cutremurat. Închisorile Galata si Aiud, cu reeducările cele mai grele, au fost cele mai dureroase momente ale închisorilor sale.

Mii de versuri învătate în temnită

La Aiud a suferit împreună cu Petre Tutea, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Printul Ghika, Dumitru Bejan, părintele Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu, părintele Mihai Lungeanu, Mirică Traian din „Trei Scaune“, ing. Dumitru Cristea. Îsi amintea de mari personalităti care l-au primit în cercul lor. „Cînd eram afară la plimbare ne învîrteam într-un cerc si gardianul ne pîndea. Dar avînd în vedere că cele trei persoane despre care vorbesc acum, Nichifor Crainic, pe care eu l-am numit Ceahlăul sau Olimpul neamului românesc, Radu Gyr, care a salvat foarte multe vieti cu poeziile lui si cu tot ce a făcut si Petrovici, filosof si autorul manualelor mele de filosofie pe care le-a făcut printre altele. Acestia erau trei oameni cu totul deosebiti si care m-au primit în cercul lor si de fiecare dată cînd voiau să facă cunoscută o nouă operă, o poezie, mă puneau să stau în fată. Si eu ascultam. Si mi-o spunea o dată, de două ori, după aceea zic «gata, stiu». Cică «treci în spate, o stii si poate ai să poti să o spui». Am memorat mii de versuri, am iesit ultima dată cu ele afară si asa cum mi s-a cerut de către acesti oameni, cică «tu nu vei muri nicicum. Scoate aceste versuri în primul rînd pentru cultura, pentru literatura neamului românesc, în al doilea rînd pentru tine dacă le vei putea scoate si în al treilea rînd pentru noi. Du-te, vei iesi sigur afară, că ai toate posibilitătile, fiind si tînăr si foarte îndrăznet, foarte perseverent în hotărîrile pe care ti le-ai luat»“. După o perioadă de suferintă la Aiud, a stat în domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, în Bărăgan, acolo unde l-a vizitat si tatăl său. Acesta, în timpul vorbitorului îi mărturiseste: „Grigore, fostii tăi elevi de la scoala din Călugăreni mă întreabă mereu, cînd vine Domnul?“. Părintele Bejan, fost detinut politic si la Răchitoasa, în lucrarea sa „Satul blestemat“ face următoarea mentiune: „Grigore era înalt, slab, nemîncat iar vîntul zbura prin plămînii lui“. Prima perioadă de detentie este cuprinsă între 31.08.1949 si 1964. Între 1964 si 1970 a fost liber si a lucrat la Piatra Neamt, la fabrica de lapte. De aici, este arestat din nou în anul 1970 si va iesi de după gratii în 1977. După gratii au fost si zile cînd primea 35 de linguri de apă pe zi; a stat 65 de zile la izolare, 40 de zile a făcut greva foamei si 156 de zile a suferit în lanturi.

Lupta a continuat în SUA

Într-o noapte, în celula mortii, a visat că muntele Ceahlău era din mămăligă. Si el mînca cu poftă, plecînd de la poale, dar nu putea nicidecum, cu tot chinul, să ajungă la Toaca si Panaghia. Cînd s-a trezit din vis, cîrpa de sub cap era udă de saliva care i-a curs din gură. A fost eliberat în iulie 1977. În total, a fost condamnat la 41 de ani de temnită grea si tot atîtia ani de interzicere a drepturilor civile. Cînd a fost eliberat, pe plicul care l-a trimis închisoarea Aiud către Securitatea din Piatra Neamt, printre alte lucruri se mentiona: „Se eliberează detinutul Caraza V. Grigore, «nereeducat si ireeducabil». După ani si ani de ani de suferintă în temnitele comuniste, a reusit să plece în exil în Statele Unite. Acolo a fost port-drapelul tututror românilor si a luptat pentru libertatea si drepturile lor în întruniri ale acestora, la posturile de radio americane, în presă, în Senatul american. A dat foc la steagul URSS la o manifestatie din centrul Washington-ului, în 1986 si a primit cetătenie americană. S-a căsătorit în Las Vegas, Nevada, cu profesoara Rodica născută Popescu în Hangu. Pe 22.08.2006 este invitat la Casa Albă de doamna Hillary Clinton, în calitate de presedinte al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici. În SUA a locuit între 1979-2001. Timp de 21 de ani, cît a stat în USA, a lucrat la o firmă a unor asiatici, unde a fost apreciat. În Senatul american a depus documente în numele tuturor românilor, cerînd drepturi pentru ei. Lucia Hossu-Longin a mers personal în America si a filmat pentru serialul „Memorialul Durerii“, prezentîndu-l pe Grigore Caraza. În martie 2008, un alt realizator, CristianTabără, de la PRO TV, a făcut un documentar despre fostul detinut. A devenit cetătean de onoare al comunei Poiana Teiului si al municipiului Piatra Neamt, presedinte de onoare al Fundatiei Stefan cel Mare si Sfînt. A dus două troite sculptate în Ardeal, în localitatea Kania (la 7 km de cimitirul din Tiganca - Basarabia), împreună Adrian Alui Gheorghe si Florin Săsărman, la Hagi Kurda - în Bugeag - Basarabia, la Orhei, Nicolaeuka si la Cahul, împreună cu Nicolae Popa din Los Angeles. Am avut onoarea de a-l însoti pe domnul Caraza în mai multe excursii, să zicem tematice, în care a dorit să-si întîlnească fosti colegi de temnită, dar încercînd să-si revadă si fostii temniceri.

„Era iute de mînie, se supăra repede, dar îi trecea. Stiai însă că te poti baza pe el, că nici mort nu te va trăda“

Undeva, într-un sat pe Valea Bistritei, aflase că locuieste unul dintre tortionarii tineretii sale si a vrut să-l întîlnească. Să-i zică vreo două, cel putin! Mi-a cerut să stau cu masina pornită în drum si el intrat cu profesorul Dorel Rusu într-o curte lungă. Îl asteptam cu teamă, stiindu-l iute de vorbă si de mînie. S-a întors după vreo zece minute să ia una dintre cărtile sale pe care să o ofere cu dedicatie. „Cui?», am întrebat. „Securistului?!“. Nu, ci sotiei acestuia, o doamnă care a reusit să îi înmoaie sufletul cătrănit. Sosind la Hasca, i-a povestit părintelui Iustin ce a pătit si acesta i-a zis: „Mai iartă si tu, Grigore, vezi că poti!“. Grigore Caraza i-a răspuns: „Iartă matale, părinte, că poti! Eu nu!“. „Grigore, vezi tu, ai o cruce de dus!“. „Stii ceva, părinte, du-o matale, că poti, eu nu mai pot!“. Dar, a dus-o în continuare si a iertat încă destule. L-am însotit si la Aiud, la memorialul ce se tine în fiecare septembrie lîngă monumentul ridicat lîngă Rîpa Robilor, locul unde erau aruncate osemintele celor morti în închisoare. Acolo unde părintele Iustin ridicase o bisericută pentru un schit în memoria celor multi decedati în una dintre cele mai crunte temnite comuniste. Tot drumul a cîntat si a recitat poezii. Încă mai stia în întregime „Balada codrului fără haiduc“ a lui Radu Gyr, un poem de 184 de strofe închinat lui Iancu Jianu. A iesit din închisoare cu 12.000 de versuri memorate si mai uitase dintre ele. Încerca cu orice prilej să le împărtăsească si celorlalti. Păcat că nu s-a găsit cineva care să transcrie toate poeziile stiute de el, învătate de la poetii temnitelor comuniste, Gyr, Ciurunga, Bacu, Crainic si de la încă multi altii, unele dintre ele nefiind de nimeni scrise. A cîntat si la Aiud cîntece vechi patriotice si bătrînii împovărati de ani si suferinte parcă prinseseră măretie de voievozi musatini. Îi erau alături părintele Paulin, părintele Lungianu, părintele Sabău, Neculai Popa si încă multi altii ce-au venit cu colaci, panacidă si vin să-si plîngă tovarăsii care n-au mai apucat să se mai bucure de cerul larg al libertătii. L-am întrebat despre părintele Lungianu, care a mers odată cu noi la Aiud. Mi-a răspuns că a fost printre cei 50 de oameni din 7.000 de detinuti care au refuzat reeducarea. „Noi ăstia care n-am acceptat reeducarea am fost adunati cu totii lîngă Zarcă si atunci ne-am văzut care cum sîntem. Cînd ne-am asezat pe coloane am simtit un ghiont în spate. Era Mihai Lungianu. „Am stiut că te găsesc aici“, mi-a zis. „Să stii că si eu stiam“, am răspuns eu cu mare bucurie. Pe vremea aceea, Caraza era certat cu Neculai Popa, fostul său coleg de temnită, si el nemtean, din Dragomiresti. I-am luat acestuia un interviu cu fereală, să nu mă vadă mos Grigore. L-am întrebat pe Neculai Popa cum era în acele vremuri de la Aiud Grigore Caraza. „Era ca si acum, veni răspunsul, era iute de mînie, se supăra repede, dar îi trecea. Stiai însă că te poti baza pe el, că nici mort nu te va trăda. Asa sînt oamenii ăstia din muntii Neamtului si eram mîndru că eram nemtean ca si el“.

„Pentru mine, România înseamnă frumusetea si gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie si civilizatie“

L-am însotit si la Chiril, la părintele Filaret Gămălău, un alt îndîrjit luptător anticomunist, dar pe care l-am aflat fără puterea de-a mai povesti, de a mai împărtăsi dintr-o experientă de viată bogată în suferintă si durere. Am fost redactorul unei cărti dedicate lui Grigore Caraza de profesorul Dorel Rusu si am aflat multe. De asemenea, am sprijinit si publicarea cărtii „Steaua blestemată“ a aceluiasi autor, Grigore Caraza fiind din nou unul dintre protagonisti. Cartea sa „Aiud însîngerat“ este una de căpătîi pentru românii care gîndesc româneste si le recomandăm spre citire. Am folosit pentru acest articol date din aceste cărti, dar si din înregistrările realizate cu Grigore Caraza. Dorel Rusu a ales ca motto pentru prima sa carte vorbele lui Grigore Caraza spuse în februarie 2009, de ziua sa, lîngă Piatra Teiului, unde cîndva fusese casa părintilor săi. „Pentru mine, România înseamnă frumusetea si gloria ei, înseamnă piatra de hotar a Europei între barbarie si civilizatie, înseamnă muntii si codrii nesfîrsiti de brad, văile si dealurile, bisericile si mănăstirile, înseamnă mormintele străbunilor nostri, înseamnă păsările care cîntă pe ram, tot ce este bun, nu străinii veniti peste noi pentru a ne jefui si înrobi. (...) Nicăieri în lume cerul nu este mai senin, mai ales noaptea, mereu plin de stele, ca la mine la Poiana Teiului. Acum, octogenar fiind, privesc cu mîndrie pădurea verde de brazi din jurul meu, Piatra Teiului - o adevărată doamnă a muntilor, ascult freamătul apei Bistritei. Steaua mea a umblat prin multe închisori comuniste si prin destule tări ale lumii dar, sufletul meu a rămas tot în satul copilăriei mele - Poiana Teiului, unul dintre cele mai frumoase din lume“. Despre Grigore Caraza zicem acum că a fost. Un bărbat tare, verde, asa precum brazii din codrii de deasupra satului său de lîngă Piatra Teiului. Un om care a crezut cu tărie în niste idealuri pe care tumultul unei vieti prea agitate ne fac să le privim, în cel mai bun caz, cu indulgentă. Viata, credinta si lupta sa au fost profunde si de aceea trebuie să ne aducem obolul nostru de neuitare, să le facem cunoscute, mai ales în rîndul celor tineri, care astfel poate vor întelege cît de mult rău pot face oamenii unor semeni de-ai lor.

Articol Monitorul de Neamt

Ion Asavei si Daniel Dieaconu

01.02.2017

Ati fost vreodată la Aiud?!

Cineva spunea un banc, se pare inspirat din realitate si care a fost spus si de Florin Piersic, putin schimbat: cică, un grup de elevi din Moldova au făcut o excursie în Muntii Apuseni si într-unul dintre sate au tinut si un mic spectacol la Căminul Cultural, în prezenta primarului si a altor notabilităti locale, în spiritul „Cântării României“. Unul dintre elevi trebuia să recite o poezie si a început cu patos: „Ati fost vreodată la Abrud?“, dar versul următor l-a uitat de emotie. Asa că a mai repetat: „Ati fost vreodată la Abrud?“, dar inspiratia n-a venit. A mai repetat încă o dată. Atunci a intervenit primarul: „Măi băiatule, spune tu poezia mai departe si fac eu o listă cu cei care au fost la Abrud!“. Parafrazînd, noi întrebăm: „Ati fost vreodată la Aiud?“. Si o listă dacă trebuie făcută, aceasta ar fi lungă. La fel de lungă ar fi si cea cu cei care au plecat la Aiud si nu s-au mai întors la casele si familiile lor. Vechea cetate medievală amintită de călătorii străini ca avînd străzi frumoase, case îngrijite si oameni primitori si-a căpătat un trist renume în timpul regimului comunist, cînd noua conducere a tării a luat hotărîrea de a transforma în 1947, închisoarea de la Aiud într-un mare centru de exterminare, dedicat în special elitei intelectuale si duhovnicesti. Aici au fost adunati pentru o cruntă detentie multi dintre intelectualii neamului românesc care s-au opus comunismului. Ei au considerat că rusii si bolsevismul nu pot aduce nimic bun pentru neamul românesc. Românul, fie el tăran, intelectual sau militar de carieră, a luptat în războiul de dincolo de Nistru si l-a văzut pe rus la el acasă, a văzut robia, mizeria, prostia si nu le-a dorit si pentru tara sa. Această aversiune a românului fată de rusi s-a considerat că ar fi început odată cu nenumăratele războaie ruso-austro-turce de la sfîrsitul secolului al XVIII-lea. Armatele ruse de ocupatie s-au purtat într-un mod barbar. Generalul Alexandre Langeron, ofiter rus de origine franceză, care nu poate fi învinuit de sentimente antirusesti, scria în memoriile sale despre faptul că soldatul rus provoca o teamă deosebită tăranului român care îi cunoscuse cruzimea. De se întîmpla ca un ofiter rus să intre într-o casă tărănească să cumpere ceva, tăranul întepenea si nu mai scotea o vorbă. Ofiterul trebuia să ia ce avea nevoie si să lase banii pe masă (nu prea făceau aceste gesturi). Langeron povesteste despre campania generalului Kamenski în Moldova, cînd frigul si o vijelie cumplită i-a distrus un sfert din efective. Furios la culme, generalul a dat ordin să fie ucisi prizonierii, iar pe localnicii pe care-i considera spioni i-a legat de stîlpi în pielea goală si i-a stropit cu apă pe un ger cumplit. De asemenea, a pus să se rechizitioneze toate vitele din regiune si le-a trimis la mosiile sale din Rusia, multe dintre ele murind pe drum, de se umpluseră satele de hoituri. Această aversiune s-a consolidat în timpul Regulamentelor Organice si apoi în timpul războiului de la 1877-1878, cînd rusii n-au respectat tratatele si conventiile fată de tovarăsii lor de luptă. În timpul primului război mondial, rusii au început prin a nu respecta obligatiile militare pe care si le asumaseră, si odată cu începerea războiului civil în Rusia, trupele dezordonate au rămas în tara noastră si abuzurile au fost nenumărate. Dar, dintre românce au fost si unele care au „pactizat“ cu bărbatii rusi si strigăturile de la nunti si baluri nu le iertau: „Uiuiu si bine-mi place/ După sobă cu cazacii!“. Sau a devenit celebră vorba soldatului întors de pe front si care a aflat acasă între copii săi si un bălăior pe care nu-l stia: „Dragii tatii copilasi, Din trei cinci ati mai rămas!“.

„Că nu dau un Ceahlău pe toti Uralii/ Si c-am urît hotarul de la Prut“

Bolsevicii si-au dorit din România un „poligon experimental al comunismului“ si Cristian Racovscki, socialist român de dinainte de război (de origine bulgară) si care devenise unul din liderii comunisti ai Cominternului si un mare dusman al României Mari, ameninta de la Nistru cu invazia Armatei Rosii. Un partid comunist se năstea în 1921 si se dovedea un instrument în mîna bolsevismului. Generalul Averescu a stopat cu o actiune energică fervoarea comunistă si în 1924 partidul a fost ilegalizat, iar conducerea tării i-a minimalizat în continuare importanta. Nicolae Titulescu, eminent diplomat, ministru de externe al mai multor guvernări, presedinte de două ori al Societătii Natiunilor (un fel de ONU de astăzi), a încercat să se apropie de Rusia sovietică, făcînd mai multe pertractări cu Cicerin si Litvinov, dorind tratate ferme. Dar, spera el că rusii le vor respecta?! Un tînăr nationalist interbelic spunea referitor la apropierea de URSS dorită de Titulescu, într-o perioadă cînd tara era amenintată de forte revizioniste si aliati siguri nu aveam, că acest lucru este o trădare a intereselor nationale: „De vor intra trupele rusesti pe la noi si vor iesi învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să sustină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolseviza? Consecintele? Inutil a le discuta“. Si cel de-al doilea război mondial ne-a lăsat fără Basarabia si Bucovina si armatele ruse au rămas în tară pînă la 1958. Tăranul nu i-a vrut pe comunisti, căci: „ăstia vor să ne dărîme biserica“. Pentru el erau niste „dărîmători de altare“. Andrei Ciurunga (Cahuleanu), numit „Poetul canalului“, scria în poezia „Nu-s vinovat fată de tara mea“, definind o pozitie a celor ce gîndeau la fel ca dînsul si care acum umpluseră temnitele ca detinuti politici: „Nu-s vinovat c-am îndîrjit sacalii/ Si c-am rîvnit cu sufletul durut,/ Că nu dau un Ceahlău pe toti Uralii/ Si c-am urît hotarul de la Prut“. Radu Gyr, poetul legionar, care a cunoscut Aiudul, la fel ca o pleiadă de alti mari oameni de cultură, precum V. Voiculescu, Mircea Vulcănescu, G. Manu, N. Crainic, părintele D. Stăniloae, părintele Calciu Dumitreasa, scria despre cei care soseau în România ca să o facă tară comunistă: „Din Urali spre Soare-Apune/ Cum veneau încinsi cu piei,/ Parcă fumega din ei/ Duhnet de sălbătăticiune“.

„Prin moarte am trecut, nu prin viată/ Noi n-am avut tinerete“

Dar comunistii au cucerit puterea în România. „Vin americanii“ se mai spera. Dar n-au venit. Astfel, a apărut Aiudul, într-un nefast an 1947 si s-a transformat într-o „temnită cruntă“, cum zicea poetul mai sus amintit, pînă în 1964, cînd la cererea Occidentului sînt eliberati toti detinutii politici. Pe lîngă elita intelectualitătii românesti, a preotimii, lista eroilor martiri de la Aiud este completată de cei 240 de generali ai Armatei Române. La 14 septembrie, la Aiud, se adună cei pe care tortionarul comunist n-a putut să-i „îndoaie“, n-a reusit să-i „reeduce“, sau mai simplu, să-i omoare si care sînt o mărturie vie a unor fapte ce nu trebuie uitate si care trebuie să ne pună pe gînduri: cum au putut românii să facă altor români cele ce-au făcut la Aiud, la Gherla, la Jilava, la Pitesti, la Sighet?! Am avut onoarea de a însoti de cîteva ori la Aiud pe 13-14 septembrie, pe cîtiva dintre cei pe care Aiudul nu i-a învins, nu i-a îndoit: Grigore Caraza, părintele Mihai Lungianu, părintele Paulin Clapon, alături de prof. Dorel Rusu, cercetător al chestiunii. Acestia sînt printre cei care si-au făcut un „Crez“ din versurile lui Radu Gyr: „Puneti-mi lanturi si cătuse,/ Să sune scrîsnetul hain/ Si mii de lacăte la use:/ Eu cum am fost asa rămîn“. Am fost martorul unei ceromonii triste, a celor „ce n-au avut tinerete“: „Bătrîni cu obrazul de ceată/ Cu pasi năclăiti în tristete,/ Prin moarte am trecut, nu prin viată./ Noi n-am avut tinerete“. Din nefericire, monahul Athanasie Stefănescu, de la Mănăstirea Petru Vodă, cu care stabilisem că vom merge la Aiud, a părăsit cele pămîntesti, pentru o lume ce, fără îndoială, va fi mai bună. A lăsat un gol imens în sufletul celor ce aflau la el mîngîiere. Dar, să-l lăsăm să ne vorbească de dincolo de moarte prin una din cărtile sale: „Nu sînt un intelectual, am absolvit Universitatea de la Aiud, care a durat 20 de ani, învătînd prin comunicare directă, socratică, de la cei aproximativ 3.000 de detinuti cîti eram la Aiud. Timp de sase ani s-a exercitat asupra detinutilor presiuni cum n-au mai existat prin închisori, exceptînd Pitesti si Gherla. Să mentionăm faptul că această învătare socratică a făcut ca detinutii să aprofundeze filosofie, limbi străine, istorie, literatură. Grigore Caraza a plecat de la Aiud cu peste 10.000 de versuri învătate în închisoare, creatii de-a lui Gyr, Crainic, Bacu, Ciurunga sau altii, rămasi anonimi.

Acolo este scrisă o pagină din istoria românilor, ce trebuie răsfoită, pentru neuitare

Părintele Iustin Pîrvu a fost si el unul dintre cei care au suferit la Aiud si în locul numit Râpa Robilor a ridicat un mic schit cu hramul Înăltarea Sfintei Cruci si a adus aici un clopot de bronz, care să cheme la rugăciune si la „neuitare“, cum cerea Paul Goma. Grigore Caraza era învătător la Călugăreni si avea 20 de ani si a crezut într-o Românie nationalistă si crestină. Cei 20 de ani de la Aiud nu l-au făcut să renunte la credinta sa si din nou, versurile lui Radu Gyr sînt cele mai în măsură să explice: „Înfrînt nu esti atunci cînd sîngeri/ Nici ochii cînd în lacrimi ti-s./ Adevăratele înfrîngeri/ Sînt renuntările la vis“. Si Grigore Caraza n-a renuntat, nici părintele Iustin, părintele Lungianu, părintele Grebenea, părintele Gămălău, Neculai Popa, monahul Athanasie si am amintit doar pe cîtiva, cei care sînt legati prin origine de locurile noastre. La Aiud, putinii supravietuitori au ridicat un monument închinat „Calvarului Aiudului“. Este alcătuit din sapte cruci care semnifică pe mucenicii care au dus „crucea neamului românesc“, simbolizată prin crucea mare asezată pe cele sapte cruci îngemănate. Crucea mare este putin înclinată si are de fiecare parte cîte o gaură ce semnifică ochii suferintei neamului românesc îndreptati către cer. În 2001, părintele Iustin a revenit la Aiud prima dată după 1964 si ajuns la Râpa Robilor a spus: „Mi-e si frică să calc cu picioarele pe acest pămînt, pentru că este plin de sfinte moaste“. La baza monumentului s-a făcut un osuar vegheat de icoana Maicii Domnului, ocrotitoarea celor prigoniti pentru dreptate si multele oase adunate aici stau mărturie jertfei tineretului român anticomunist. Părintele Iustin s-a întors de la Aiud în codrii săi din muntii Neamtului si din preaplinul sufletului său clădit în suferintă a împrăstiat sperantă, întelegere, bucurie. Grigore Caraza a scris o carte, ce-a cunoscut mai multe editii, numită „Aiud însângerat“, o cronică a durerii, a luptei, a sperantei. Am făcut o introducere cam lungă despre rusi si comunism, dar trebuie să întelgem că lor le datorăm multe dintre relele pe care bunii si străbunii nostri le-au trăit si se pare că le mai simtim si noi astăzi si încă nu întelegem acest lucru. Am folosit mai multe dintre versurile lui Radu Gyr, căci am considerat că ele exprimă cel mai bine „spiritul Aiudului“. Ati fost vreodată la Aiud? Dacă ati fost în vremurile nefericite pe care le-am pomenit, Dumnezeu să vă ierte, desi credem că deja vi s-au iertat toate. Ati fost vreodată la Aiud? Dacă nu ati fost, duceti-vă, căci acolo este scrisă o pagină din istoria românilor, ce trebuie răsfoită, pentru neuitare.

Articol Monitorul de Neamt

Ion Asavei si Daniel Dieaconu

30.01.2017

Sfinții de lângă noi. Monahul Atanasie de la Petru Voda.

Turismul în Ceahlău, prezent si perspectivă

• acesta a fost titlul unui simpozion stiintific organizat de către Directia de Administrare a Parcului National Ceahlău • „Sperăm ca la anul să avem, ca si de această dată, o participare prestigioasă, cu lucrări la fel de bine documentate, pentru că Ceahlăul, prin măretia sa, o merită din plin“, a declarat Cătălin Gavrilescu, directorul PNC •

Programul actiunilor dedicate Muntelui Ceahlău la început de Gustar, văleat 2016, a cuprins o zi dedicată stiintei, prin editia a IV-a a simpozionului intitulat „Turism în Ceahlău - prezent si perspectivă“, organizat de către Directia de Administrare a Parcului National Ceahlău cu sprijinul Consiliului Judetean Neamt. Bogat si de această dată în comunicări stiintifice, 24 la număr, întîlnirea de la Durău a presupus participarea unor oameni de stiintă, cercetători, cadre universitare, reprezentanti ai Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, ai parcurilor nationale, ai asociatiilor de turism si oameni de cultură, toti acoperind, prin lucrările prezentate, o paletă largă de preocupări, care pînă la urmă au avut o singură tintă - turismul. Lucrările simpozionului desfăsurat pe întreg parcursul zilei de luni, 8 august, au fost conduse de către moderatorii Cătălin Gavrilescu, directorul Parcului Ceahlău si Constantin Pârvulescu, sef birou la aceeasi institutie. După deschiderea apartinînd vicepresedintelui CJ Neamt, Laurentiu Dulamă si prezentarea de către gazde a oaspetilor, auditoriul a avut ocaziea de a asculta pledoariile închinate Ceahlăului si ariei protejate a muntelui de către academicienii Dan Munteanu si Constantin Toma, a zonei montane, dincolo de peisaj, ca resură existentială, prin comunicarea cercetător dr. Tatiana Onisei, a unui crîmpei de istorie apartinînd conferentiar universitar dr. Silviu Văcariu de la Universitatea Bucuresti, a modului cum se vede Muntele Athos de pe Ceahlău, prin interesanta comunicare a scriitorului Adrian Alui Gheorghe si lista ar putea continua cu celelalte nume, precum Constantin Beloiu, Sebastian Cătănoiu, conferentiar universitar Iulian Săndulache, Daniel Dieaconu, Daniela Ursu si multi altii, care au descins la poale de Ceahlău încărcati de informatii cu rolul de a pleda pentru împletirea într-un tot a caracteristicilor mitologice, crestine, legendare si turistice ale Sfîntului Munte. Cu această ocazie a fost lansat pe piata editorială, cel de-al treilea volum al lucrărilor prezentate cu un an în urmă în acelasi cadru stiintific, dar si deschiderea oficială a expozitiei de pictură a artistului plastic Arcadie Răileanu si a expozitiei de filatelie si cartofilie a colectionarului Viorel Nicolau. „În 2013, la prima editie, îmi exprimam speranta ca acest simpozion să devină o traditie, o permanentă în peisajul stiintific românesc, cu participanti tot mai numerosi si mai valorosi. Sperantele noastre se văd astăzi împlinite si răsplătite. O confirmă volumul simpozionului de anul trecut, lansat astăzi (luni - n.r.) cu lucrări valoroase, dar si prezenta invitatilor din 2016, specialisti de prestigiu în multe domenii de activitate. Au fost noi cercetători si universitari din Republica Moldova, de la Iasi, Bucuresti, Cluj-Napoca, Suceava, reprezentanti ai altor parcuri, respectiv din Delta Dunării, Mehedinti, Vînători Neamt, Cheile Bicazului - Hăsmas si am putea continua. Sperăm ca la anul să avem, ca si de această dată, o participare prestigioasă cu lucrări la fel de bine documentate, pentru că Ceahlăul, prin măretia sa, o merită din plin. Am hotărît la si finalul acestei editii ca materialele prezentate să între între copertile unei noi culegeri, care să vadă cît mai curînd lumina tiparului“, a declarat Cătălin Gavrilescu, directorul PNC.

Ion Asavei, Daniel Dieaconu

http://mont.ro/

10.08.2016

„Ranger junior“ în tabără la Fântânele

Elevii participanţi în cadrul proiectului „Ranger junior în munţii Neamţului“ au ajuns, al finele săptămânii trecute, în Parcul Naţional Ceahlău, la Cabana Fântânele, unde s-a desfăşurat tabăra „Ranger junior“. Alături de copiii din localităţile de la poalele Muntelui Ceahlău (Grinţieş, Poiana Teiului, Ceahlău), în tabără au participat şi elevii din zona Parcului Natural Vânători, împreună pornind pe cărări de munte, toţi fiind îndrumaţi în excursiile tematice de rangerii din cadrul Direcţiei de administrare a Parcului Naţional Ceahlău. N-a lipsit din drumeţii biologul Sabin Neaţu care a satisfăcut curio-zităţile copiilor despre floră şi faună. Fără îndoială, copiii au învăţat lecţii importante pe teren unde au putut chiar fotografia caprele negre pe Masa Dacică şi fluturaşii de stâncă la Ocolaşul Mic. În zona Ocolaşului Mic, şi la Clăile lui Miron, junior-rangerii au văzut nenumărate flori de colţ pe care le-au admirat, le-au fotografiat, dar nu le-au rupt, înţelegând că locul lor este în natură, ele înfrumuseţând pajiştile mărginite de stânci calcaroase. Despre rocile muntelui şi evoluţia lor milenară le-a povestit Constantin Andraş, geolog de meserie, şeful rangerilor din Parcul Naţional Ceahlău, de la care elevii au învăţat care este rolul deţinut de această arie protejată, despre speciile ocrotite, dar şi despre activitatea echipei pe care o conduce.

Nu putea lipsi o escaladare pe Toaca, vârful greu de urcat pentru copiii care au fost exaltaţi de frumuseţea locului, simţind, după cum exclama unul dintre ei, că sunt mai aproape de cer. Duruitoarea, una dintre cele mai mari căderi de apă ale munţilor româneşti, spectaculoasă şi gălăgioasă, i-a aşteptat cu stropi mari de apă rece şi drumul de coastă spre Fântânele a fost sub semnul norilor negri de furtună, dar cum muntele ţine cu cei curajoşi, cu cei care-l respectă şi-l iubesc, a întârziat ploaia densă până ce copii au ajuns pe terasa cabanei şi apoi a dezlănţuit trăsnetele şi fulgerele.

La Izvorul Muntelui, la Centrul de vizitare şi informare modern inaugurat anul trecut, micii rangeri au vizionat filme 3D, jocuri interactive cu fauna şi flora muntelui, filme documentare, legendele muntelui oferite în format audio la căşti, mici trasee tematice. Serile le-au dedicat realizării articolelor şi selectării fotografiilor pentru pregătirea revistei „Ranger junior în munţii Neamţului“, care, în acest an, va ajunge la cea de-a treia ediţie.

Micii rangeri s-au despărţit unii de alţii cu regrete, au fost tovarăşi timp de patru zile, au încercat împreună să cunoască muntele şi să afle cum îi pot fi de folos. Elevii de la şcolile din jurul muntelui Ceahlău sunt aşteptaţi de colegii lor în Parcul Natural Vânători unde se va desfăşura, la sfârşitul lunii august, o nouă tabără „Ranger junior“.

Elevii nemţeni sunt antrenaţi, din 2014, în mai multe activităţi de tipul „Ranger junior“ dedicate educării tinerilor în spiritul ocrotirii naturii, a ariilor protejate ce adăpostesc specii floristice şi faunistice aflate în pericol de dispariţie. Proiectul „Ranger Junior în munţii Neamţului“ a fost iniţiat de Asociaţia „Pro Grinţieş“ şi Asociaţia „Corolar“ şi sprijinit de Consiliul Judeţean Neamţ, proiect ce se va încheia în luna octombrie. Pe cărări de muncte, alături de copii, au fost şi iniţiatorii proiectului: profesorii Dionisie şi Luminiţa Savin, Cristian şi Cristina Vatamanu, Alexandru Ilie, Daniel Dieaconu, Emil Juncănaru, folosind experienţele căpătate în taberele „WWF“, „ProPark“ şi „Ţara lui Andrei“.

Proiectul „Ranger Junior în munţii Neamţului“ a fost început la 24 mai, odată cu „Ziua Europeană a Parcurilor“, şi a ajuns, în această perioadă, la faza desfăşurării taberelor educative. (Natalia RÎŞTEI)

http://realitateamedia.ro/

05.08.2016